Ţiganiada

Nu mi-am dorit niciodată să vorbesc despre expoziţiile realizate la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, cel puţin atâta timp cât se întâmplă ca eu să am extrema onoare de a conduce acest muzeu. Iată că sorţii mi-au fost, de câteva ori, împotrivă. Mă văd nevoit, aşadar, să discut aici din nou despre probleme întâmpinate de Muzeul Naţional al Ţăranului Român, legate de o expoziţie temporară găzduită de muzeu, intitulată, simplu, Confluenţe, influenţe – în artă? Titlul este benign, semnul întrebării de la sfârşit este autoironic, iar numele artistului nu este prea cunoscut: George Vasilescu. Totuşi, deoarece o parte dintre tablourile pe care tânărul artist le-a expus reprezintă portrete ale unor cunoscuţi interpreţi de manele, muzeul a devenit ţinta unui val de atacuri, atât în reţelele de socializare, cât şi pe câteva bloguri; spre ruşinea principalului partid de guvernământ din România, Partidul Social Democrat, unul dintre aceste bloguri este scris de un parlamentar al său. Oameni care nu au călcat niciodată pragul muzeului şi-au arătat, brusc, o sfântă indignare împotriva „manelizării“ şi „ţigănizării“ muzeului. Din păcate, cei mai mulţi dintre aceştia au făcut-o într-un limbaj care nu a permis înjghebarea vreunui dialog. Nu poţi să răspunzi raţional la injurii şi insulte. Foarte puţinele persoane care au păstrat un ton ceva mai decent au primit şi răspunsuri decente.
Ar trebui precizat, înainte de orice, că Muzeul Naţional al Ţăranului Român este în realitate un muzeu naţional de antropologie culturală, pentru întreaga Românie şi pentru toţi locuitorii ţării. Respectându-şi acest statut, muzeul a inclus în expoziţia sa permanentă obiecte realizate de reprezentanţi ai tuturor minorităţilor etnice, inclusiv pe cele ale romilor. În al doilea rând, muzeul are o intensă activitate de cercetare a vieţii prezente din mediul rural şi pre-urban, romii constituind o arie importantă de cercetare. Mai mult decât atât, unul dintre cei mai valoroşi specialişti din lume în ceea ce priveşte cercetarea manelelor ca gen muzical este o reputată colegă, Speranţa Rădulescu. În plus, de foarte multe ori în Muzeul Ţăranului au avut loc manifestări organizate împreună cu Agenţia Naţională pentru Romi şi cu multe organizaţii neguvernamentale ale romilor. De altfel, muzeul şi-a oferit, deja, sprijinul pentru grupul de iniţiativă care a demarat proiectul realizării unui muzeu al culturii rome din România. Numai că toate aceste lucruri, bine cunoscute nu doar de specialişti, ci şi de către vizitatorii obişnuiţi ai muzeului, nu au fost reflectate de media. De această dată, însă, reprezentanţi ai câtorva tabloide – care nu se sfiesc, de altfel, să pună pe primele pagini informaţii despre intimităţile cântăreţilor de manele – şi ai unor emisiuni tabloidizate de la unele televiziuni care ne tot îndeamnă să ne mândrim că suntem români au acordat o importanţă cu totul neaşteptată unei banale expoziţii de pictură, criticând-o încă înainte de vernisaj. Pe această cale publicul cititor şi privitor al exact acestui tip de „presă“ a aflat, brusc, de existenţa muzeului nostru şi a ţinut să îşi arate indignarea, într-un limbaj demn de cel al publicului de stadion şi al utilizatorilor de chat-uri pornografice, cu privire la ceea ce lor li se părea a fi neconform cu ideile lor despre o instituţie muzeală din România. Las la o parte faptul că, până în ziua de azi, nici unul dintre interpreţii de manele nu a avut vreun concert la Muzeul Ţăranului. Au fost, este adevărat, foarte multe tarafuri de lăutari – majoritatea covârşitoare a acestora fiind de etnie romă pe deplin asumată – care au cântat la noi. Las la o parte şi faptul că pictorul nu a ţinut, în nici un fel, să asigure vreun fond sonor pentru expoziţia sa. Trec şi peste remarcile, în general, favorabile sau chiar apreciative la adresa valorii în sine a lucrărilor expuse (chiar dacă aceasta era inegală; nu chiar toate tablourile au aceeaşi valoare picturală, deşi este evident că artistul este foarte talentat şi că are toate şansele să devină un pictor bun). Ceea ce m-a uimit au fost mai ales duritatea şi mulţimea mesajelor rasiste şi xenofobe trimise pe adresa muzeului cu această ocazie, lucru care ne-a şi determinat să organizăm o mică dezbatere în instituţie, despre exact această temă. Dezbaterea a fost interesantă, dar ea a avut loc între oameni normali care nu sunt obişnuiţi să jignească pe cineva pe criterii etnice ori să emită opinii rasiste. Concluzia a fost una firească: România are, din păcate, un uriaş potenţial de xenofobie, îndreptat, mai ales, împotriva conaţionalilor romi, unguri şi evrei. S-ar putea spune că suntem „în trend“ cu ceea ce se întâmplă în multe ţări europene. În Grecia, în Ungaria, în Slovacia, în Germania, în Olanda, în Franţa şi în Regatul Unit (asta, ca să nu mai vorbim de întregul spaţiu ex-sovietic) apelurile unor politicieni de extremă dreaptă, care vor ca ţările lor să fie „curăţate“ de străini sunt la mare căutare printre cei mai needucaţi cetăţeni. Mase întregi de oameni cu o educaţie sumară, de şomeri care îşi imaginează că şi-au pierdut locurile de muncă pentru că au venit străinii şi le-au ocupat, de oameni simpli care cred că străinii reprezintă un pericol major pentru modul lor tradiţional de viaţă au fost atrase de mirajul discursurilor populiste, rasiste şi xenofobe. Europa, acel continent pe care îl visam, cei mai mulţi dintre noi, drept un loc al păcii şi al înţelegerii între oameni de cele mai diverse etnii, a devenit un spaţiu al urii. Personal, nu cred că Vona Gábor – liderul de doar 35 de ani al unui partid maghiar care militează, deopotrivă, împotriva românilor, romilor, evreilor, sârbilor şi slovacilor – este cu ceva mai bun decât liderul aşa-zisului califat constituit în Siria şi Irak, Abu Bakr al-Baghdadi. Şi unul, şi celălalt ne ameninţă cu moartea, pe toţi cei care nu suntem fie maghiari, fie supuşi califatului. Probabil că nu doar ţările din Europa, ci şi cele din multe alte părţi ale lumii se află la o răscruce extrem de periculoasă pentru existenţa omenirii, fapt care ne dovedeşte că nu am învăţat mai nimic din dezastrele produse în secolul trecut. „Sfârşitul istoriei“ este, deja, o epocă epuizată şi se pare că facem paşi repezi înapoi, spre preistorie.
Cu atât mai mult cred că muzeele din toată lumea au, astăzi, un rol din ce în ce mai important, pentru că instituţiile muzeale (desigur, acelea care nu se supun directivelor propagandistice ale dictatorilor ţărilor lor) au datoria morală de a educa oamenii, fie ei copii, adulţi sau bătrâni. Acum, mai mult decât oricând, se impune ca muzeele să încerce să îi reînveţe pe oameni ce înseamnă toleranţa, civilitatea şi, în ultimă instanţă, civilizaţia. Din păcate, nu este un lucru tocmai uşor. A-i aduce pe oameni la muzeu doar cu ocazia Nopţii Europene a Muzeelor se dovedeşte a fi total insuficient. Muzeele ar trebui să fie spaţii deschise tuturor formelor de expresie culturală, pentru a pune în valoare patrimoniul cultural al întregii omeniri. Muzeografii ar trebui să încerce, prin orice mijloace, să atragă publicul în expoziţii şi manifestări conexe cât mai diverse posibil. Muzeele trebuie să devină principalele forumuri de dezbatere culturală ale unei naţiuni. Întoarcerea la muzeele create în urmă cu două secole, cu iz naţionalist militant, este păguboasă. Dacă acele muzee au avut un rol imens în afirmarea naţiunilor care nu avuseseră şansa de a se defini ca atare, din cauza marilor imperii, trebuie spus că păstrarea muzeelor în aceeaşi paradigmă nu face decât să sprijine ideile unor lideri politici de genul celor amintiţi mai sus. Desigur, fiecare muzeu are datoria certă de a se îngriji, primordial, de patrimoniul naţional. Dar blocarea instituţiilor muzeale doar la acest nivel aduce imense deservicii construirii unei Europe moderne şi, mai ales, multiculturale. Uităm prea des că în această Europă suntem cu toţii nu doar europeni cu drepturi pe care ni le clamăm cu forţă, atunci când vine vorba despre servicii, liberă circulaţie şi locuri de muncă, ci şi, totodată, minoritari. Uităm prea des că ura de rasă nu poate să ducă decât la moarte. Or, muzeele sunt instituţii ale vieţii, nu ale morţii. Cine uită acest lucru riscă să devină foarte repede victimă a modelelor „culturii“ rasiste pe care le propagă.
Schimbarea de mentalitate trebuie să înceapă cu noi şi de la noi, cei care lucrăm în muzee. Atâta timp cât definim drept ţigan pe romul care tocmai a ieşit din încăpere, nu avem de ce să pretindem romilor de a nu defini drept gagiu pe românul care a ieşit din cameră.
Aş recomanda, de aceea, celor care vor să schimbe ceva în România, să asculte cu atenţie versurile unei celebre compoziţii a lui Michael Jackson: Man in the Mirror. Poate că vor înţelege ceva.

Un comentariu pentru “Ţiganiada”

  1. iulie 24, 2014 la 1:30 pm

    nu eram la curent cu evenimentul, nici cu raspunsurile si comentariile, m-am documentat si as dori sa spun ca ideea de a expune portrete de interpreti de manele intr-un muzeu e o prostie, o idee aculturala, nefericita si nociva. Toata argumentarea docta din articol, cu antropologia, ca stiinta, cu Muzeul, ca institutie, cu, auleu, „Patrimoniul National”, in care se includ manelele, cu vorbe mari: xenofobie, rasism, califat, etc., cu ” blocarea institutiilor muzeale”, multiculturalitate, si altele , nu fac decit sa ocoleasca problema, sa vorbeasca despre altceva, orice, in stil propagandistic-elevat….Problema care e :Guta-Monkey-Face, tras in portret, in muzeu, pe post de erou, de capodopera, sa vie lumea sa vada, sa ia aminte la modelele culturale, sa se orienteze, cu sprijinul D-nei specialiste (doctor ?, sau nu inca…)in manele, (fara)Speranta Radulescu, spre ceea ce e bun si frumos :”Banii mei, banii mei…”. E corect, schimbarea de mentalitate sa inceapa cu cei ce lucreaza in muzee, dar, de ce nu, cu schimbarea locului de munca , undeva ,pe linga manelisti, poate le scapa niste parai, pe jos…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper