Ţara făgăduinţei şi Tărâmul pustietăţii

Un articol de RODICA GRIGORE

John Steinbeck, Către un zeu necunoscut, Traducere şi note de Ioana Oprica, Editura Polirom, Iaşi, 2012

 
Privit, adesea, exclusiv din perspectiva Premiului Nobel care i-a fost acordat în anul 1962, apreciat de unii, contestat de alţii (parţial pentru opera literară, însă în primul rând din cauza opiniilor sale politice de stânga!), considerat uneori un scriitor definitiv clasat şi care, în afară de latura socială a marilor sale romane (Fructele mâniei, Şoareci şi oameni, La răsărit de Eden sau Iarna vrajbei noastre), nu ar mai avea prea multe de oferit interpretării şi cu atât mai puţin cititorilor zilelor noastre, John Steinbeck rămâne nu doar un mare autor (cvasi)necunoscut de texte simbolice, ci şi unul dintre acei oameni de litere pe nedrept trecuţi cu vederea în prea experimentalele construcţii ale criticii academice a prezentului.
Noul tărâm al pustietăţii
Citit fără prejudecăţi şi fără concluzii apriorice, cel de-al doilea roman al lui Steinbeck, Către un zeu necunoscut (To a God Unknown, 1933) reprezintă, din acest punct de vedere, o adevărată revelaţie. Căci, dincolo de linia întâmplărilor, scriitorul construieşte cu mare grijă – demonstrând stăpânirea unei adevărate arte a sugestiei şi aluziei –, un plan al semnificaţiilor profunde ale căror nuanţe trebuie descifrate pe îndelete. Însă chiar şi subiectul în sine cucereşte şi se individualizează în contextul scrierilor lui Steinbeck, pe de o parte prin nota mistică, evidentă încă din primele pagini, iar pe de alta, prin umbrele şi luminile din care autorul îşi configurează personajele. Astfel, tânărul Joseph Wayne vrea neapărat să primească binecuvântarea tatălui său pentru a putea pleca spre California, tărâmul unde auzise nu neapărat că ar curge lapte şi miere, însă unde era convins că, datorită pământului bun şi a abundenţei vegetaţiei, şi-ar putea face un rost în viaţă. Bătrânul încuviinţează, în ciuda reţinerilor pe care le are, promiţându-i fiului său preferat că, într-un fel sau altul, îi va fi mereu alături: „O să te însoţesc, o să merg pe sus, pe deasupra capului tău. Am să văd terenul pe care-l alegi şi ce fel de casă ai să-ţi clădeşti. O să existe o cale să-ţi fiu şi de folos din când în când“. Stabilit în California, Joseph îi convinge şi pe ceilalţi trei fraţi ai săi să-l urmeze, lucrurile merg bine o vreme, numai că ameninţarea secetei, prezentată voalat încă de la început, loveşte pe neaşteptate, la scurt timp după ce fraţii lui (mai ales preacredinciosul Burton) distrug uriaşul stejar sub ramurile căruia Joseph îşi construise casa, pentru a sancţiona astfel practicile păgâne şi vrăjitoreşti pe care ei le suspectau a se desfăşura acolo. Căci Joseph simte, într-un mod inexplicabil, că acel arbore este însuşi tatăl său, aducându-i simbolice ofrande şi ducându-l chiar pe primul său născut între ramurile impunătoare, ca într-un ritualic botez.
Critica literară l-a interpretat pe Joseph Wayne ca fiind un primitivist care redescoperă modul autentic de viaţă, departe de formele consacrate ale civilizaţiei occidentale a cărei artificialitate este, în fond, elementul care a determinat inevitabila decădere a acesteia. Subtextul social este prezent şi aici, în sensul că Steinbeck prezintă diverse aspecte ale deteriorării relaţiilor sociale sub forma unei pustietăţi neiertătoare care ajunge să domine totul şi să anuleze orice încercare umană de rezistenţă. Numai că, dincolo de această aparenţă socială, metafora pustietăţii îl plasează pe scriitorul american alături de marii reprezentanţi ai modernismului, exemplul cel mai evident fiind T.S. Eliot, cel care, asemenea lui Steinbeck, utilizează frecvent imagini ori semnificaţii mitice pentru a sugera ori descrie declinul culturii occidentale. De altfel, în Notes on „The Waste Land“, Eliot menţiona printre sursele sale principale de inspiraţie – şi deopotrivă de documentare – Creanga de aur a lui James Frazer, mai cu seamă în ceea ce priveşte descrierile ceremoniilor ce implică elementul vegetal. Corespondenţa lui Steinbeck depune mărturie în acelaşi sens, nu puţine fragmente din Tărâmul pustiit al lui Eliot putând fi citite şi interpretate din perspectiva influenţei studiilor lui Frazer, dar, în egală măsură, putând fi şi puse alături de fragmentele cele mai impresionante din acest roman al lui Steinbeck. Ajunge să ne reamintim doar câteva versuri din secţiunea Îngroparea morţilor, cu trimitere directă la Cartea lui Ezechiel, din Vechiul Testament, prezentând înspăimântătorul ţinut pustiu al osemintelor: „Ce sunt rădăcinile acestea care se încleştează, ce crengi mai cresc/ Din molozu-acesta? Tu, fiul omului,/ N-ai să poţi spune, şi nici n-ai să ghiceşti, căci tu ştii doar/ De-o grămăjoară de chipuri sparte unde bate soarele,/ Iară copacul mort nu dă adăpost, şi greierele nu-ţi dă pace,/ Şi piatra uscată nu răsună de ape“.
Ritualuri, invocaţii, simboluri
Interesant e faptul că imaginile cele mai pregnante utilizate aici de Eliot sunt şi simbolurile cele mai importante din romanul lui Steinbeck prin intermediul cărora autorul va reevalua raportul stabilit între umanitate şi universul natural: soarele neiertător, arborele uscat, piatra acoperită cu muşchi şi seceta. Iar dacă, în The Waste Land, imaginile morţii reprezentau corelativul obiectiv al unei structuri sociale în declin, Steinbeck abordează acelaşi aspect mai cu seamă prin intermediul relaţiei mereu în schimbare stabilite între comunităţile umane şi natura primordială. Concluzia amară a romancierului e că unica şansă de salvare a omului ar fi încercarea de reintegrare în ritmurile naturii, numai că, dată fiind incapacitatea omenească de a interpreta corect semnele prevestitoare ale catastrofei, această reintegrare nu se va produce niciodată. Joseph Wayne, însă, protagonistul din Către un zeu necunoscut, tocmai asta încearcă să facă: să respingă – să anuleze, de-a dreptul! – acel creştinism făţarnic şi artificial profesat de fratele său Burton şi să stabilească o relaţie totemică cu stejarul cel bătrân în care e convis că-şi recunoaşte tatăl decedat.
Aşa cum, în vechime, oamenii identificau elementul divin în universul natural înconjurător, Joseph încearcă să se întoarcă, simbolic, la originile civilizaţiei – pentru aceasta el stabilind mai întâi totemul, cel fără de care înrădăcinarea sa în noul pământ al făgăduinţei nu s-ar fi putut produce. Ezitarea lui se va dovedi, însă, păguboasă, căci, după stejarul în care îşi recunoaşte tatăl, protagonistul se va orienta, în momente de cumpănă ale existenţei sale, către stânca acoperită cu muşchi unde soţia sa, Elizabeth, îşi pierde viaţa ori asupra soarelui a cărui atotputernicie e propovăduită de bătrânul pe care-l întâlneşte către finalul cărţii. Convingerea lui Joseph e că, la nevoie, stejarul va reuşi să-i apere pe toţi ai lui de ravagiile secetei, aducând, într-un fel sau altul, ploaia binefăcătoare. Numai că Burton, în fundamentalismul său religios, distruge copacul şi anulează în acest fel şansele de supravieţuire ale familiei sale în California – cea care, uneori, poate fi neiertătoare, aşa cum indienii de prin partea locului ştiu prea bine, dar la ale căror atenţionări Joseph nu ia seama.
Romanul reflectă perfect intuirea de către Steinbeck a importanţei arborilor sacri (totemici) în practicile şi credinţele religioase primordiale. În fond, stejarul care-i adăposteşte casa lui Joseph reprezintă, în termenii lui Mircea Eliade, acel „axis mundi“ care dă coerenţă întregului univers. Deloc întâmplător, protagonistul îi va mărturisi lui Juanito, noul său prieten indian: „Taica e în copacul acela. Taica e copacul acela!“. Acelaşi lucru îi va spune şi soţiei sale, Elizabeth, atunci când ea îl întreabă „De ce iubeşti atât de mult copacul, Joseph?“: „Vezi, e un fel de joc. Îmi dă sentimentul că taica e încă lângă mine.“
Ironii amare  
Că avem de-a face cu reluarea, la nivel simbolic, a complexului proces prin intermediul căruia religia s-a dezvoltat în societatea primitivă este evident. Dar la fel de evident e şi că Steinbeck îşi construieşte personajul central în aşa fel încât acest proces să fie ilustrat în tot ce-a însemnat el şi, deopotrivă, să sugereze modul în care fiinţa umană ajunge, în anumite circumstanţe, să se îndepărteze de propriile credinţe. Într-adevăr, în cazul lui Joseph, stejarul secular e poarta magică prin care el simte că poate trece „dincolo“, că poate intra în legătură cu spiritul tatălui său – şi, fapt extrem de important, că poate comunica cu sine însuşi, fiind capabil să-şi afirme plenar identitatea spirituală. Paradoxal e că, deşi Burton e cel care distruge copacul, şi el crede că în acel stejar e întrupat tatăl său, însă dă acestei convingeri un sens negativ, fapt sugerat încă de la începutul romanului, în scrisoarea pe care i-o trimite lui Joseph la puţină vreme după moartea bătrânului: „Mă nelinişteşte faptul că ultimele lui cuvinte n-au fost deloc creştineşti. Şi nu vorbea atât de mult despre tine, cât vorbea cu tine“. Burton îşi va păstra convingerea aceasta nealterată până în momentul în care decide să părăsească temporara abundenţă şi tihnă din California, rupând astfel legăturile nu numai cu fraţii săi, ci şi cu propriul trecut. Din punct de vedere simbolic avem de-a face, desigur, cu un paricid, căci Burton distruge copacul, comiţând practic crima asupra tatălui – fără a ţine, însă, seama că în acest fel se anulează şi pe el însuşi, câtă vreme pseudo-convingerile sale religioase nu sunt de natură a-i oferi un sprijin real.
Ironia cea mai amarnică e de găsit tocmai aici: încercând să impună un creştinism străin comunităţii din zonă, Burton anulează chiar şansa oamenilor de a renaşte cu adevărat din punct de vedere spiritual, grăbind risipirea familiei şi consacrând domnia pustietăţii. Căci viaţa şi belşugul erau condiţionate, în noul sălaş al familiei Wayne, de existenţa totemului. În lipsa elementului protector, totul e pus sub ameninţarea directă a morţii, presimţirea răului fiind clară pentru Joseph imediat ce copacul nu mai este. De aici şi semnificaţia profundă a întâlnirii cu bătrânul adorator al soarelui, cel care sacrifica micile animale pe care le prindea pentru a menţine astrul zilei aprins, considerând că, asemenea unui zeu cu chip uman, are dreptul să ia viaţa pentru a prelungi existenţa divină: „Eu sunt ultimul om din lumea apuseană care vede soarele. După ce dispare pentru toţi ceilalţi, eu îl mai văd încă puţin. (…) Sunt blând cu micile creaturi. Nu le las să se sperie. Şi atunci când le omor, ele nu ştiu niciodată“. Bătrânul este, fără îndoială, o nouă ipostază a lui Merlin – ştiut fiind faptul că numeroase texte ale lui Steinbeck (Cannery Row sau Cup of Gold, ca să ne oprim doar la ele) au menţinut aceste paralele şi mai cu seamă că Geoffrey of Manmouth e unul dintre autorii admiraţi de el. Numai că Joseph înţelege în scurt timp că soarele nu e şansa lui, câtă vreme, din nou ironic (şi din nou amar!), în întregul ţinut pustiit de seceta prelungită doar stejarii mai pot supravieţui, nicidecum oamenii. Unii stejari, mai precis, aceia care nu au fost atacaţi de oameni…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper