Ţara care se mută

Un articol de C. Stănescu

Stârnit de dorul „omului care zâmbeşte“, respectiv, regretatul şi neînlocuibilul Alexandru Deşliu de la Focşani, fondatorul excelentei reviste culturale Pro Saeculum – dl Dumitru Radu Popescu schiţează într-o „scrisoare deschisă“ trimisă celui de Dincolo un fel de hartă a României de azi întrebându-l: „Domnule Alexandru Deşliu, daţi-mi o mână de ajutor! Cum se vede România de pe lumea cealaltă?“. Îi furnizează adresantului, pe lângă starea de boală şi de suferinţă tăcută a bătrânilor ce-au mai rămas să zacă pe prispa caselor părăsite, o statistică ad hoc a populaţiei zburătoare din România aflată în proces de rapidă integrare în cursa „globalizării“ ce animă până la dispariţie omenirea de azi: concluzia ar fi că, pe cale de a deveni o populaţie de cocori în căutarea unei ţări mai calde, românii fug pe capete ca să se globalizeze. Se conformează febril şi patriotic vechiului îndemn al marelui poet de a ne muta în altă ţară. „Ţara“ lor de azi e tot Globul, care-i primeşte, cum vedem, cu braţele larg deschise şi cu lanţul solidarităţii internaţionale strâns pe gât. Să facem carevasăzică socoteala, starea naţiunii şi a „ţării care se mută“. În timp ce 6.000 de elevi „sunt gata arvuniţi să-şi înceapă studiile, la toamnă, în universităţile din Apus“, scrie prozatorul, 80.000 de români „s-au integrat – anul trecut, fireşte! – în lucrările de zile şi nopţi din Germania merkelizată.“ Un „val de români“ sunt şoferi, măcelari, măturători şi frizeri în Anglia, cea mai „igienizată“ ţară din lume. În Italia locuiesc peste un milion de români: „Cu alte cuvinte, ţara fostului împărat Cezar, spintecat şi de un prieten duios, Brutus, s-a îmbogăţit cu populaţia ce ar putea fi echivalată cu numărul celor ce locuiesc în Cluj (400.000), Iaşi (400.000), Oradea (300.000). Ştergeţi de pe harta României aceste trei oraşe şi toul va fi OK!“ În Spania se află („oficial“) peste un milion de „mioritici“, echivalentul Timişoarei, Braşovului, Brăilei: „Aşa că dacă radeţi de pe harta României şi aceste trei oraşe ne apropiem de o cifră rezonabilă a românilor rămaşi în ţară“. Un efect semnificativ şi tulburător al bejeniei noastre, numele străvechi al „globalizării“ de azi, constă în exportul ortodoxiei ajunse în bisericile italiene: „E bine că în bisericile ortodoxe din străinătate se mai cântă şi româneşte. Dar de-abia de aici începe noutatea: în Italia foarte multe biserici catolice au rămas pustii… Cică în bisericile rămase fără credincioşi au prins cheag evlavioşii de pe alte continente… Şi!… Şi ortodocşii români! 370 de biserici din Italia au fost luate în custodie de prelaţii danubiano-pontici. E bine! Să fie vorba de o extindere neocolonialistă a tradiţiilor ortodoxismului danubiano-pontic?“. I-am putea asemui pe noii purtători ai făcliei ortodoxiste în bisericile pustii ale papistaşilor cu „conchistadorii“ lui Cortez şi ai lui Columb care, cu secole în urmă, răspândeau cu zel militant catolicismul în Indiile lor abia cucerite? Au devenit „mioriticii“ noştri, acreditaţi de globaliştii neamului lor cu resemnarea şi nonviolenţa, noii „conchistadori“ care, în sens invers decât înaintaşii lor spanioli, readuc în „colonii“ puterea propriei lor credinţe? Datele şi sensul „globalizării“, al noii „bejenii“ descrise – în cifre – de autorul Vânătorii regale par să indice şi un asemenea proces de reconfigurare a hotarelor spirituale ale lumii. Însă un temei de grabnică şi aspră răzgândire asupra acestei fanteziste ipoteze mi-l oferă tot marele prozator care mă încurajă să visez preţ de o secundă! Continuându-şi statistica exportului de oameni, D.R.Popescu conchide: „Unii sceptici spun că până azi noi am exportat în Occident peste 3,5 milioane de români. Optimiştii spun că am depăşit 5 milioane! Dacă mai punem la socoteală romii şi milionul de români din Basarabia purtători de paşaport dâmboviţean, putem zice că niciodată în istorie un popor nu a emigrat atât de bine organizat precum mioriticii carpato-nistreni!“ Şi totuşi, de ce se „bejenesc“ românii sub pretextul „globalizării“ şi al „liberei circulaţii“? Sub aceste flamuri defilează în goana întru „globalizare“ noii emigranţi, goniţi („mutaţi“) din ţară de spectrul sărăciei, al lipsei de şansă şi al neîncrederii în viitor. O ştiu ori nu o ştiu, ei sunt victimele „fericite“ („depresia adusă de fericire“ – notează în final scriitorul) ale aplicării neabătute a unui principiu de fier rămas neclintit până azi, statuat de nemuritorul Machiavelli: „Se cuvine ca oamenii să fie sau mângâiaţi sau ruinaţi cu totul: căci pe drept cuvânt nu există mod mai sigur de a stăpâni o provincie decât ruinând-o“. Statistica „emigranţilor“ şi ruina „provinciei“, a ţării  care se mută, confirmă zdrobitor principiul imbatabil al florentinului. Flotantă, populaţia actuală a României nici nu mai poate fi ajunsă din urmă şi evaluată realistic de ultimele recensăminte care, prin contrazicerea unuia cu altul, suspendă buimăcitor răspunsul la o simplă întrebare: „Care este populaţia României“, din ce în ce mai înstrăinată de ea însăşi?
Satul spânzuraţilor
Cu o formă de înstrăinare a emigranţilor care  se „globalizează“, tăindu-şi amintirile şi trecutul ne întâlnim într-un scurt dar pătrunzător articol din Pro Saeculum intitulat Un alt Marin Preda, semnat de dl. Iordan Datcu. E un articol – meditaţie profundă pe marginea celei de-a doua ediţii, revizuită şi adăugită a cărţii Moromeţii. Ultimul capitol de Sorin Preda (Eikon, 2013): „Sorin Preda face în prezentarea satului natal al scriitorului, la mai bine de trei decenii de la decesul acestuia – scrie Iordan Datcu – deopotrivă operă de scriitor, sociolog şi antropolog. Satul de după Marin Preda a suferit, sub raport mentalitar şi comportamental, mutaţii structurale. Din hărnicia de altădată a ţăranilor n-a mai rămas mare lucru, ei devenind, după o jumătate de secol de totalitarism şi după un sfert de secol de tranziţie fără orizont, doar spectatori ai fenomenului agrar. Mulţi dintre ei au părăsit satul pentru a lucra la oraş sau în străinătate, iar fiii acestora nu pot accede la licee din cauza sărăciei părinţilor lor. A dispărut setea de viaţă, unii dintre ei punându-şi capăt zilelor prin spânzurare, astfel că satul Siliştea a dobândit supranumele de «satul spânzuraţilor»“. Satului – scrie Sorin Preda – parcă i-au dispărut brusc taina şi misterul, poveştile şi vorbele în răspăr. Satul s-a dezvrăjit. Taina, misterul, poveştile şi vorbele în răspăr erau ale lui Marin Preda, ctitorul şi autorul satului Siliştea-Gumeşti. Însă nu-i doar atât. Unul dintre urmaşii moromeţilor vorbeşte, în nume propriu, şi spune despre abulia şi nepăsarea comunităţii peste care atâtea au trecut: „Trăim de azi pe mâine şi nu mişcăm nimic. Stăm şi ne uităm cum se prăvale malul peste noi.“ Lipseşte de aici chiar Scriitorul, Marin Preda, care a ştiut ca puţini alţii că „malul“ e împins ca să se „prăvale peste noi“! Ce loc ocupă amintirea scriitorului în mintea oamenilor? „El este pentru silişteni – scrie Iordan Datcu – doar o lecţie din cartea de citire; o statuie a lui a fost ridicată târziu, iar şcoala în care a învăţat îi poartă numele după două decenii de la moartea lui“. Cum e scriitorul în amintirea concetăţenilor lui, a lui Cocoşilă şi Iocan, a lui Dumitru lui Nae? Aceştia şi urmaşii acestora ajung să se întrebe, cu mirarea care le-a mai rămas, cum au trăit ei şi chiar dacă ei au trăit sau alţii în locul lor! Îşi „amintesc“ ce află de la alţii şi din „cartea de citire“; nu au şi nu-i un timp al lor, ci al altora, vârât pe gât sau dat cu împrumut: le lipsesc din viaţă chiar anii pe care i-au trăit. Ca şi cum ar fi fost „împrumutaţi“, ca un credit, ca să-i trăiască: un teribil fenomen de alienare petrecut în lumea unui sat care îşi recită amintirile din cartea de citire. Observaţiile lui Sorin Preda pe urmele lui Marin Preda sunt excepţionale: sub ascuţimea lor lumea se „dezmoromeţianizează“ vădind asa, o dată mai mult, puterea geniului creator al unui mare scriitor român. În cealaltă secţiune a cărţii, amintirea martorilor neimplicaţi în lumea „moromeţiană“ ne revelă, cum spune Iordan Datcu, „un alt Marin Preda“. Mărturiile unor scriitori care l-au cunoscut de aproape pe autorul Moromeţilor vin să întărească un portret sau să contrazică anumite imagini false despre marele prozator. Aşa, Eugen Simion „îl evocă pe omul Preda, fermecător între prieteni, cu ironia lui fină şi inteligentă, cu spiritul lui profund, pe acela care afirma tranşant că este un om serios“. Serios, dar nu ursuz, cum au crezut mulţi citadini, unii remarcabili, dar loviţi de invidie sau de cecitate. Magdalena Bedrosian, redactor la Cartea Românească timp de zece ani sub directoratul lui Marin Preda, spune că a cunoscut în acesta „structura democratică cea mai accentuată“ în comparaţie cu toţi scriitorii pe care i-a întâlnit. Totodată, subliniază delicateţea şi tandreţea ce contrazic stereotipul despre „mitocănia“ ţărănească (acreditată, din nefericire, şi de un mare intelectual precum Adrian Marino!). Radu F. Alexandru observă şi el ceea ce alţii n-aveau ochi să vadă: „o candoare şi un bun-simţ al măsurii total diferit de ceea ce îşi imaginau neprietenii ce nu-l cunoşteau şi vehiculau tot felul de lucruri abjecte pe seama lui“. Radu Cosaşu îl evocă adânc recunoscător pe cel care i-a venit în ajutor într-unul „din cele mai importante momente ale vieţii literare“, respectiv, când după intervenţia curajoasă a tânărului autor al viitoarelor Supravieţuiri, într-o conferinţă a scriitorilor, va deveni un proscris, trimis la „munca de jos“ şi împins în „şomaj“, ca liber profesionist fără carte de muncă: Preda, spune Radu Cosaşu, „e norocul vieţii mele“. Asemenea mărturii şi multe altele întăresc imaginea lui Marin Preda ca fiind a unui reper moral de prim rang al societăţii scriitorilor români şi a cărui dispariţie a fost resimţită îndelung ca o veritabilă catastrofă a fragilei şi contradictoriei lumi creatoare de ficţiuni durabile. Noroc cu acestea care ne ţin în viaţă, altfel am rămâne cu amintirile din „satul spânzuraţilor“: amintirea – ca o lecţie din cartea de citire.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper