„Shakespeare cel Tânăr“. 110 ani de la moartea lui Cehov

Un articol de Constantin Coroiu

Zi de vară toridă la Moscova. Un cortegiu funerar se îndreaptă spre Cimitirul Novodevice.  Este al lui Anton Pavlovici Cehov. Murise la numai 44 de ani, într-o staţiune balneară din Germania, şi fusese adus la Moscova într-un vagon de culoare verzuie pe care scria „Transport stridii“, la vederea căruia Gorki „s-a sufocat de mânie“. Numeroşi gură-cască se opresc şi comentează. În urma sicriului, alături de familia scriitorului, pot fi văzuţi Gorki şi Şaliapin. O zi tristă pentru Rusia şi pentru marea ei literatură, dar lui Gorki „i se părea că nimeni nu-şi dădea seama de importanţa pierderii pe care o suferea ţara sa“. Sfârşitul prematur al marelui scriitor survenise sub privirile medicului curant şi ale frumoasei sale soţii, Olga Knipper, actriţă a Teatrului de Artă din Moscova, care îi va supravieţui nu mai puţin de 53 de ani (a murit în 1957). Simţind că pentru Cehov se apropie clipa marii treceri, la ora trei dintr-o noapte liniştită şi înmiresmată de vară, doctorul a cerut să fie adusă o sticlă de şampanie: „Cehov a luat paharul care i se oferea şi, întorcându-se spre Olga, i-a spus cu un zâmbet amar: «Demult n-am mai băut şampanie!». Şi-a golit paharul şi s-a întors pe partea stângă. După câteva clipe nu mai respira. Trecuse din viaţă în moarte cu simplitatea-i obişnuită. Era 2 iulie 1904. Pendula arăta ora trei“. Am citat şi voi mai cita în continuare din biografia Cehov a lui Henri Troyat, o capodoperă a genului. Dimineaţa, povesteşte marele scriitor şi biograf francez de origine rusă, a venit „cu ciripit de păsărele şi freamăt de frunze. Olga, fascinată, nu-şi putea lua ochii de la soţul ei…«Nu se auzea nici o voce, va scrie ea, lipsea agitaţia vieţii zilnice, nu erau decât frumuseţea, pacea şi măreţia morţii»“.
Dangătul clopotelor Mănăstirii Novodevice, cu turlele catedralelor ei aurite ce înroşesc cerul ca în basmele Orientului, se revărsa în aerul vechiului cimitir din inima Moscovei, un adevărat Pantheon al ruşilor. Au trecut de atunci 110 ani, timp în care capodoperele dramaturgiei lui Cehov au ţinut şi ţin afişul teatrelor din lumea întreagă. Posteritatea lui Cehov e a unui scriitor global, comparabil, şi din acest punct de vedere, cu Cervantes, Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski sau Gabriel García Márquez. Probă de foc pentru orice regizor, cu piesele lui Cehov se poate triumfa şi se poate „cădea“ atât de rău, încât, cum ar fi zis bătrânul cronicar român, cu greu te mai „rădici“; în abordarea teatrului cehovian aurea mediocritas este exclusă. Cutezi să montezi Cehov?! Nu există decât două variante: succesul (performanţa) sau căderea. Vorba lui Dumitru Radu Popescu: „Te pui cu Anton Pavlovici?!“ Dacă te pui, trebuie să fii vrednic de o astfel de ispravă. Am fost şi nu am fost surprins când am citit sau l-am auzit odată pe Andrei Şerban mărturisind că, deşi a realizat în prodigioasa-i carieră mai multe spectacole cu piesele celui ce a scris Livada de vişini pe diverse scene din ţară, din Europa şi din America, constată că încă nu l-a înţeles cu adevărat pe Cehov. Tulburătoare confesiune a unui regizor atins de aripa geniului.
Se întâmplă ca tocmai marile destine să nu creadă în destinul lor şi al operei lor. Este şi cazul lui Cehov. Ajuns celebru încă din timpul scurtei sale vieţi, Cehov, „scepticul nemântuit“, cum inspirat l-a definit Sorina Bălănescu, îi împărtăşea lui Bunin convingerea că după şapte ani de la moarte nu îl va mai citi nimeni! E de prisos a mai spune cât de mult s-a înşelat. Puţine nume ale literaturii universale îi pot sta alături. Cehov sfidează timpul, canoanele, ideologiile, paradigmele, toate „ismele“. „Pictor al omenirii în suferinţă“ şi al „paradisului banal“, cum îl caracterizează Henri Troyat, cu Cehov ne întâlnim, pe măsura trecerii vremii, la orice răspântie. Ca alţi mari scriitori, el nu a fost receptat şi nici acceptat cu uşurinţă. Originalitatea literaturii lui a frapat, a contrariat, a provocat chiar reacţii de respingere. Un exemplu: răsunătoarea cădere a premierei cu Pescăruşul, la Petersburg, care l-a afectat profund şi i-a adâncit scepticismul: „E clar că nu voi scrie nici o piesă. În mod sigur nu am nimic de a face cu teatrul, nici cu publicul… Ducă-se la dracu!“.  De altfel, Anton Pavlovici credea mai mult în talentul său de prozator decât în cel de dramaturg.
Cehov vine cu o nouă concepţie despre literatură şi despre misiunea scriitorului. Este convins că arta şi politica trebuie separate. Îi admiră pe titanii literaturii ruse, dar se şi desparte de ei în multe privinţe. Este critic cu decenţă, dar ferm, inclusiv faţă de Tolstoi sau de Dostoievski care, în opinia sa, – „scrie bine, dar prea multă vorbărie şi prea ostentativă“. Îşi perfecţionează mereu stilul, pe care şi-l doreşte simplu şi lipsit de afectare. Fapt remarcat de un alt mare scriitor, din cealaltă extremitate a Europei – John Golsworthy: „Stilul lui seamănă cu stepele monotone ale patriei sale. Izbânda lui stă în aceea că a făcut monotonia tulburătoare, aşa cum se înfăţişează preria ori deşertul celui ce le calcă întâia oară… Cehov are o însuşire excepţională; el ne arată sufletul unui mare popor, şi îl arată fără a recurge la patos şi la efecte false“.
Surprinsă, derutată de noutatea dramaturgiei şi prozei cehoviene, intrigată şi de discreţia şi refuzul lui Cehov de a adera, necum de a milita, la vreo grupare, fie ea politică sau artistică, dar cu un enorm simţ civic care l-a făcut să se dăruiască în fiecare clipă fără rest celor mulţi şi umili – şi nu doar ca medic – („Mă ocup de medicină şi de literatură, îngrijesc ţăranii, scriu nuvele şi în fiecare an construiesc câte ceva“), lumea intelectuală rusă din vremea sa, şi nu numai ea, a trebuit să recunoască totuşi destul de repede că se găseşte în faţa unei personalităţi complexe, singulare, a unui mare creator şi a unei mari conştiinţe care prin scrisul şi prin toate faptele sale dă seamă şi îşi asumă tot ce ţine de condiţia umană şi drama acesteia. Din rafinata capitală imperială, Petersburg, fratele său Alexei îi scria, în toamna lui 1886, la Moscova: „Oamenii discută ca şi cum ar fi convinşi că în tine se află o scânteie divină, ca şi cum ar aştepta ceva de la tine fără să ştie de fapt ce“.
Tot într-o vară fierbinte m-am recules şi eu la mormântul lui Cehov. Unul modest, contrastând puternic cu cel impunător al lui Gogol din imediata apropiere. Tulburătoare vecinătate în eternitate, ce m-a făcut să mă gândesc la familiaritatea cu care eroii lui Cehov îl evocă nu o dată pe Gogol, ca, de altfel, şi pe alţi mari scriitori ruşi cu nemuritoarea lume creată de ei. Mi-am reamintit, de pildă, acea scenă din Unchiul Vanea, când Serebriakov, universitarul carierist, plagiator, impostor şi compilator steril, convoacă întreaga familie pentru a-i comunica planul său de vindere a moşiei. El îşi începe discursul cinic şocându-i pe toţi cu o celebră replică preluată din Revizorul lui Gogol: „V-am poftit, domnilor, pentru a vă aduce la cunoştinţă că vine la noi un revizor“. Sau scena în care Verşinin, din Trei Surori, îi spune Maşei: „Şi totuşi, ce păcat că s-a dus tinereţea!“, iar ea îi replică: „Gogol spunea: Plicticos lucru să trăieşti pe lume, domnilor!“. Şi tot Maşa, după ce mărturiseşte surorilor ei că îl iubeşte pe Verşinin, conchide, vrând parcă să-şi salveze destăinuirea de orice undă de frivolitate şi impudoare: „Acum v-am spus tot… acum o să tac…Voi grăi numai ca nebunul lui Gogol: Tăcere, tăcere!…“.
Tolstoi i-a spus odată lui Cehov: „Să ştii că îl detest pe Shakespeare, dar piesele dumitale sunt încă şi mai proaste decât ale lui“. Declaraţia, observă Henri Troyat, cădea chiar în mijlocul corului de laude, generat de piesa Unchiul Vanea. „Unde este drama? În ce constă?“, întreba Tolstoi. Despre prozator însă avea o cu totul altă părere. Descoperea în proza lui Cehov „forme noi“ şi afirma că „în ceea ce priveşte tehnica, el îmi este mult superior“. Relatând într-o conversaţie că Tolstoi l-a comparat, ca dramaturg, cu „,marele Will“, Cehov a râs cu poftă încât i-a alunecat lornionul de pe nas, manifestare cu totul neobişnuită în ceea ce-l privea. Altfel spus, comentează unul dintre biografii Titanului de la Iasnaia Poliana, Viktor Şklovski – „Tolstoi a comparat doi corifei, pe Shakespeare şi pe Cehov, doi scriitori cu care nu era de acord“. Victor Hugo îl numise pe Eschil – „Shakespeare cel Bătrân“. Aş parafraza spunând: Anton Pavlovici Cehov este „Shakespeare cel Tânăr“. Dar, de fapt, aşa cum observă Sorina Bălănescu, autoarea ediţiei Cehov, traducătoare şi reputată exegetă a operei acestuia: „Cehov este şi rămâne Cehov, ierarhizările nu-l ridică şi nu-l coboară“. Iar posteritatea celui care ne-a revelat că în peretele fiecărei case există o uşă ce dă direct în Salonul nr. 6 este, vedem acum, la 110 de la moartea sa, fabuloasă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper