Secretul lui Bob

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

Borges scria undeva că numai un smintit s-ar apuca să citească Moby Dick aşa cum misticii descifrau Cabala – căutând aşadar într-un text laic lucruri şi coduri pe care numai literatura religioasă poate să le promită.
Există însă numeroase cărţi obişnuite care provoacă o devoţiune de al doilea tip. Shakespeare, desigur, a înfierbântat imaginaţia multora, care, pe dedesubtul aluziilor, jocurilor de cuvinte şi a vorbelor într-o doară, oricum extraordinar de complexe şi adeseori de obscure, au căutat cifruri, anagrame şi tot felul de ascunzişuri în care s-ar afla Secretul lui Will.
În secolul al XX-lea şi al XXI-lea, puţini stau alături de Thomas Pynchon în această privinţă, marele romancier american servind parcă înadins conspiraţioniştilor benigni sau hard largi poieni în care să boncăluiască înnebuniţi în căutarea unui plan ascuns.
Al treilea de pe această listă (care nu-şi propune vreun sistem) este, oricât ar suna de improbabil, Bob Dylan – care s-a aflat de curând la Bucureşti, pentru a doua oară.
Există mai multe motive, din care amintesc sumar câteva.
În primul rând, Dylan a scris nu doar istoria muzicii începând din anii ’60, ci şi istoria Americii.  Eticheta, de care a tot încercat să scape, de portavoce a generaţiei deceniului al şaptelea, versurile şi cântecele lui au intrat în codul genetic al Americii şi prin asta al lumii. Iar cei care i-au pus mâna pe fund Istoriei au cu toţii un secret, nu?
În al doilea rând, Dylan este prin excelenţă un ins secret, care şi-a apărat de la început privacy-ul, înconjurându-se de minciuni, de perdele de fum şi de fantezii, începând cu numele şi cu originea lui.
În al treilea rând, Dylan s-a aflat tot timpul în mişcare. A refuzat să fie conservat ca guru în anii ’60, a contrazis toate estimările, a înregistrat albume pe care nu le aştepta nimeni, a schimbat direcţii muzicale şi voci una după alta (s-au scris cărţi întregi despre numeroasele voci ale lui Dylan), a cântat în mii de spactacole schimbând seară după seară maniera în care cântă acelaşi cântec (niciodată două interpretări ale lui nu sună la fel – uneori nu mai seamănă deloc), a intrat în obscuritate şi a ieşit din ea la fel de lejer, s-a convertit la un creştinism fundamentalist, pocăindu-se şi renunţând la tot ce făcuse, dar a ieşit şi din această fază; ba chiar a scos acum câţiva ani un album cu cântece de Crăciun pe care criticii s-au încăpăţânat să-l considere o mutare ironică.
David Kinney a scris o carte palpitantă pe tema hoardelor de fani obsedaţi de Dylan: The Dylanologists: Adventures in the Land of Bob (2014). Unii au mers până la a-şi dedica întreaga viaţă acestei obsesii, bâjbâind după cifruri în versurile lui Bob sau scurmând în gunoiul din faţa casei lui în căutarea unor bucăţele din marele secret.
Unii sunt fericiţi doar visând o asemenea devoţiune. Nu şi Dylan. Într-un interviu din Rolling Stones de acum doi ani, le adresa următoarele vorbe: „Why is it when people talk about me they have to go crazy? What the fuck is the matter with them?… May the Lord have mercy on them. They are lost souls”. Nu le mai traduc.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper