Scurtul drum de la libertate la liberalizare

Un articol de TEODORA DUMITRU

Fiindcă lucrez, într-un colectiv, la o cronologie a vieţii literare de după 1990, citesc de vreo câteva luni presa culturală românească a primilor ani de libertate postcomunistă. M-au surprins şi m-au edificat, în acelaşi timp, câteva locuri comune ale jurnaliştilor culturali de acum mai bine de douăzeci de ani (jurnalişti, impropriu spus: mulţi dintre ei erau, cum sunt şi acum într-o oarecare măsură, scriitori, critici, istorici literari şi/ sau universitari).
Am avut, în primul rând, impresia că libertatea proaspăt cucerită i-a surprins defavorabil: n-au ştiut ce vor. La nici un an după evenimentul pe care mulţi dintre ei refuză totuşi să-l numească „revoluţie“ (preferând termenul de „revoltă confiscată“ etc.), redacţiile publicaţiilor culturale ţipă după ajutor financiar de la guvern, ca să nu dispară în gura molohului numit „democraţie originală“ sau „economie de piaţă“. La sfârşitul anului 1991, de pildă, guvernul e acuzat că încearcă să facă ceea ce nici Ceauşescu sau nici jumătate de veac de comunism nu reuşiseră: să distrugă cultura (publicaţiile afişează pe coperte chenare îndoliate în care anunţă moartea culturii). Nerăbdarea de a ateriza, în câteva luni sau chiar şi la un an după 1989, direct în „democraţie“ (şi implicit în capitalism) – dar fără liberalizarea preţurilor, fără concurenţă pe piaţa liberă, cu subvenţii masive de la nivel central – bate suspect de mult spre „să se revizuiască, primim, dar să nu se schimbe nimic“. Revistele culturale din fragezii ani 1990 îşi imaginau că se pot servi, în acelaşi timp, de avantajele unei economii etatizate (zise comuniste) şi de „autonomia“ oferită de piaţa liberă. Aspectul secundar al chestiei era că, până atunci, nu păreau să-şi fi dat seama că libertatea „costă“ şi că ceea ce părea, în socialism, aproape un drept natural, de care nimeni nu se mai bucura conştient, anume finanţarea „de la stat“ a actelor de cultură de orice nivel, devenise în zorii democraţiei originale o decizie politică oricând suspendabilă.
Al doilea lucru care m-a frapat este acela că toată vina cădea chiar pe „democraţia originală“ românească, altfel spus, toată lumea avea speranţe atât de mari de la democraţie şi capitalism în genere, încât nu-şi imagina că sacrificiile şi aspectele negative ale acestora ţin de esenţa fenomenului, şi nu de tarele identitare, de aplicarea lor „românească“. Dacă ceva nu mergea bine cu economia de piaţă (egal libertate, egal democraţie), atunci de vină erau metehnele naţionale – adică burduful de câine în care tocmai fusese introdusă brânza bună a democraţiei şi a capitalismului. Nimeni nu părea dispus să accepte că, dacă socialismul fusese „învăţat“ cu atâtea sacrificii, nici cu lecţia capitalistă nu va fi mai uşor – şi asta nu neapărat din vina loazelor chemate s-o buchisească.
Al treilea lucru care mi-a sărit în ochi este precocitatea ideilor care vor face canonul dezbaterilor literaro-culturale autohtone de mai bine de douăzeci de ani încoace. Încă din 1990-1991, temele mari erau deja formulate: raportul etic-estetic, revizuirea literaturii postbelice, complexul periferiei, rezistenţa prin cultură, (in)existenţa literaturii de sertar ş.a. Problema autonomiei esteticului capătă de timpuriu cadrele în care se plimbă şi astăzi: unii o  văd asociată unei societăţi „anormale“ (trăitoare într-o dictatură), suscitând, ca un vaccin, reacţia de apărare a organismului atacat şi expirând atunci când pericolul comun dispare, sau pur şi simplu ca alibi al celor ce nu vor să se implice politic, a evazioniştilor; alţii cred că esteticul (şi literatura) se poate bucura de autonomie şi se poate exercita „în sine“ doar în afara servituţilor generate de o societate constrânsă, pe o piaţă şi într-o societate liberă, „normală“. Oricum, cert este că puţini erau aceia dispuşi să creadă că economia de piaţă şi democraţia vor dăuna grav literaturii – şi că cenzura fusese mai puţin feroce decât preţul la hârtie şi manoperă tipografică sau decât concurenţa făcutã de tarabe (literatura comercială) librăriilor (literaturii înalte).
Culmea este că toată poliloghia îngrijoraţilor de soarta revistelor culturale şi a culturii scrise în genere nu avea cum să prevadă un lucru: nici cenzura comunistă, nici economia de piaţă nu atacaseră dreptul de existenţă al publicaţiilor tipărite în măsura în care o va face apariţia internetului. Altfel spus, progresul.

Un comentariu pentru “Scurtul drum de la libertate la liberalizare”

  1. august 9, 2014 la 6:11 pm

    Totuşi, se poate ca internetul să revitalizeze publicaţiile culturale. Cum? Fie că această formă de comunicare, comentând materiale apărute în diverse publicaţii, atrage atenţia asupra lor, fie că diversele comentarii – făcute de avizaţi, suficienţi, precar instruiţi, glumeţi grosieri etc. – îl nemulţumesc prin superficialitate sau chiar incompetenţă, sau îl determină pe cel care le accesează să se ducă la publicaţia culturală să se informeze direct de la sursă (materialul scris. Şi, nu în ultimul rând, consumatorii de internet capătă o anume educaţie şi se întorc la publicaţiile culturale care, nu în treacăt spus, îşi construiesc o aură de „nobleţe” proferând un elitism care respinge cititorul aşa zis comun, care, împărţit între o mulţime de preocupări, nu are timp să se specializeze…

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper