Schimbarea dictatorilor sau a naturii statului?

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Neaşteptat şi nedorit efect al revoluţiilor din Orientul Mijlociu! Rezistenţa lui Assad în Siria şi luarea (temporară) anul trecut a puterii în Egipt de către Frăţiile Musulmane au arătat că răsturnarea dictatorilor (la care democraţiile occidentale şi-au dat din plin concursul) nu a fost suficientă pentru democratizarea statelor arabe. Acest obiectiv se limpezeşte tot mai mult odată cu ofensiva djihadului sunnit în Irak asupra Bagdadului. Sunniţii nu urmăresc răzbunarea lui Saddam Hussein (deşi sunt îndreptăţiţi să aibă şi un astfel de mobil), ci să reinstaureze controlul pe care l-au avut sub dictator asupra resurselor de petrol care le-au asigurat puterea decenii de-a rândul. În Orientul Mijlociu, democraţia ca ideal al „Primăverii arabe“ (dacă acesta era adevăratul ideal!) rămâne un deziderat îndepărtat. Lupta se dă pentru islamizarea regimurilor de guvernare. Adică pentru schimbarea naturii statului.
O nouă destabilizare a Orientului Mijlociu
Sunt destule indicii că în Orientul Mijlociu vor apãrea mişcări puternice destabilizatoare, cu obiective riscante de contestare a frontierelor. Kurzii din Irak sunt mai aproape decât oricând de a-şi crea mult visatul stat propriu. Irakul este în pragul disoluţiei. Egiptul a scăpat din capcana Frăţiilor Musulmane printr-un act de forţă militară. Cu puţin timp în urmă, Franţa abia a reuşit să împiedice, cu preţul unui război, crearea unui stat islamic al tuaregilor în nordul Mali. Iar toate aceste încercări au înaintea lor bătălia palestinienilor de a avea un stat. Punerea în cauză a naturii statului în unele ţări arabe, mai direct spus tentativele de islamizare a regimurilor de guvernare ar putea aduce un argument convingător în sprijinul celor care susţin nevoia creării unui stat palestinian (sau al palestinienilor). Depinde dacă Tel Aviv este dispus să ia în serios acest raţionament.
Războiul din Irak, nu neapărat greu de prevăzut, pune în discuţie natura statului în condiţiile confuze lăsate de „Primăvara arabă“. A trecut cu adevărat vremea dictaturilor în ţările arabe? Cine poate răspunde la această întrebare atâta timp cât Bachar al-Assad rezistă de trei ani unui război intern declanşat în numele democraţiei? Un război care a dezamăgit de îndată ce s-a constatat că insurgenţii sunt puternic infiltraţi de reţeaua teroristă Al-Qaeda. Schimbarea cursului luptei insurgenţilor sub influenţa terorismului islamic şi tentativa Frăţiilor Musulmane de a instaura un regim fundamentalist în Egipt arată că „Primăvara arabă“ nu şi-a atins scopurile declarate public, de democratizare a regimurilor. Consecinţa: această neîmplinire este folosită de forţele religioase din Orientul Mijlociu pentru refacerea poziţiei de forţă a islamului fundamentalist. Pentru aceasta ei nu se mulţumesc doar cu schimbarea regimului politic – înlăturarea dictatorilor sau a guvernelor obediente străinilor –, ci urmăresc schimbarea naturii însăşi a statului. Adică islamizarea puterii. Mişcarea djihadistă a sunniţilor din Irak o demonstrează cu claritate. Scopul acesteia este dublu: politic şi economic. Pentru aceasta, controlul asupra petrolului este esenţial. Dacă strategia va reuşi, sunniţii vor anula în Irak beneficiile războiului dus cu un deceniu în urmă de Statele Unite pentru resursele de petrol.
Dificultăţi reale
Nu trebuie considerată bătălia sunniţilor doar o reglare de conturi. Scopul lor declarat este să angajeze pe un alt făgaş destinul Irakului. Cu numai 1.000-2.000 de combatanţi, ei au reuşit să cucerească oraşe-cheie, printre altele Mossulul, în care se află cea mai mare rafinărie din nordul ţării. Forţele guvernamentale – peste 45.000 de soldaţi şi miliţieni – antrenate în apărarea Mossulului au fost spulberate în câteva ore printr-o tactică diabolică de descurajare. Sunniţii au folosit tehnicile mediatice pentru descurajarea şi demobilizarea armatei guvernamentale şi a oricăror forţe dispuse să intre în luptă împotriva lor. Pentru aceasta au difuzat imagini cu scene de groază în care erau înfăţişate masacre colective pentru pedepsirea celor care îndrăznesc să se opună. Deşi nimeni nu a putut confirma veridicitatea oribilelor imagini difuzate pe aceste căi, propaganda a dat rezultate. Irakienii au fugit din calea insurgenţilor, mulţi ofiţeri din armata guvernamentală au dezertat. Refugiaţii vorbesc despre o comportare ruşinoasă a armatei lui Nouri al-Maliki.
Spre deosebire de situaţia din Siria, în cazul Irakului a apărut complicaţia adusă de implicarea Iranului în susţinerea regimului şiit al lui Maliki, aflat încă în graţiile Washingtonului. De unde şi necesitatea unei apropieri a rivalilor, Iranul şi Statele Unite, care nu şi-au stins contenciosul istoric produs de ocuparea de către militanţii „revoluţiei verzi“ a Ambasadei americane la Teheran, în 1976. Tactic, Iranul a alimentat constant disputa interreligioasă dintre şiiţi şi sunniţi şi şi-a asigurat astfel condiţia de a fi parte la reglementarea conflictul de după înlăturarea lui Saddam. O ironie a istoriei, iată, face ca Teheranul să poată spera să câştige războiul pe care Saddam l-a dus timp de opt ani împotriva Iranului.
Obstacole în calea coordonării
Pe un alt plan, conflictul din Irak găseşte aliaţii occidentali pe poziţii diferite. O cooperare, ca altădată în Siria, se încheagă greu şi nu se ştie dacă va atinge vreodată un nivel apropiat aceleia. Criza irakiană se declanşează înainte ca occidentalii să fi găsit o soluţie pentru înlăturarea lui Bachar al-Assad în Siria. Preşedintele Barack Obama rămâne fidel promisiunii pe care a făcut-o de a nu mai angaja armata americană într-un război. În aceste condiţii, Washingtonul a anunţat că va trimite în Irak doar consilieri militari – de ordinul a 300 – care să asiste guvernul Maliki şi să asigure securitatea diplomaţilor şi a cetăţenilor americani aflaţi în Irak. Aliaţii sunt rezervaţi faţă de o soluţie militară. Duritatea războiului dus pentru răsturnarea lui Saddam Hussein şi rezistenţa peste aşteptări a lui Bachar al-Assad în Siria impun mai multă prudenţă. Acum Parisul nu mai are disponibilitatea de altădată de a participa militar la rezolvarea situaţiilor de criză. Cele două războaie pe care le-a dus în Mali şi în Republica Centrafricană au subminat credibilitatea programului extern al guvernului socialist francez. În cazul crizei irakiene, preşedintele Hollande a recurs la convocarea Consiliul Apărării. Comunicatul după reuniune este ambiguu: Ministerul Apărării nu a fost acţionat. În interpretarea cunoscătorilor aceasta înseamnă că Franţa nu are de gând să se asocieze unor eventuale măsuri de ripostă militară în Irak.
Complicaţii neaşteptate
După războiul pentru petrol, situaţia din Irak nu mai poate fi rezolvată cu idei simple, tratament recomandat cu decenii în urmă de generalul de Gaulle pentru situaţiile complicate din Orientul Mijlociu. Washingtonul este nevoit să nu neutralizeze participarea Iranului la sprijinirea guvernului Maliki şi nici ajutorul dat şiiţilor de gruparea teroristă Hezbollah. Pe de altă parte, Parisul este în situaţia de a închide ochii la sprijinul Arabiei Saudite şi Qatarului acordat djihadului sunnit. În privinţa aliaţilor de altădată, trebuie spus că Germania se prevalează de controlul Parlamentului asupra politicii militare pentru a se deroba de la un angajament în Irak. Londra nu pare interesată să participe la un război ale cărui perspective sunt departe de a fi desluşite. La toate acestea trebuie adăugat faptul că Washingtonul, Parisul şi Londra ştiu că o intervenţie militară în Irak trebuie să aibă acordul membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate. Nimeni nu crede că, după experienţa războiului din Siria, Moscova şi Beijingul, din motive apropiate, nu neapărat concordante, vor accepta o intervenţie militară în Irak. În plus, pe fondul tensiunilor intervenite în relaţiile Moscovei cu puterile occidentale din cauza Ucrainei, atacarea unei soluţii militare în Consiliul de Securitate este o cauză pierdută. Putin nu ar ezita să recurgă la blocarea acesteia şi, astfel, să-şi asigure o nouă victorie la ONU. De aceea, Statele Unite şi occidentalii au ales soluţia pledoariei pentru un guvern de uniune naţională în Irak. Acesta a fost scopul recentei vizite la Bagdad a secretarului de stat John Kerry.
„Primăvara arabă“ nu şi-a dat roadele aşteptate. Din contra, fundamentaliştii islamici o vor folosi pentru a lua parte la bătălia în curs pentru fixarea noilor frontiere strategice în Orientul Apropiat.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper