Regăsiri

Un articol de MAGDA MIHĂILESCU

Semnele de pe copaci
Îmi este foarte greu să explic de ce, în 1973, când un noroc cum nu-ţi sunt date multe, a făcut să fiu invitată de Sophia Loren la ea, la Marino, în Italia, după apariţia micii mele cărţi ce-i fusese dedicată, la Editura Meridiane, de ce, mă întreb acum, nu am fost atât de emoţionată ca în acest an, la Cannes, când ne revedeam după patruzeci şi unu de ani. Să fi fost vorba, atunci, de nesimţirea tinereţii, a tinereţii mele, fireşte, formă, şi ea, a unui fel de iluzie? Oare credeam, fără să mărturisesc, că aşa va fi toată viaţa mea de critic de film, doldora de întâlniri extraordinare cu vedete care nu au altă treabă decât să stea de vorbă cu mine, la ele acasă? Nu cred că eram atât de naivă, ca să nu spun bătută în cap. Doar trăiam în România. Încerc să desluşesc, totuşi, stările şi cred, mai degrabă, că atât de copleşită fiind, opera asupra mea un fel de anestezie. Sophia Loren era atunci, la începutul anilor 70, când încă nu rotunjise patru decenii, în culmea gloriei, una dintre marile staruri şi actriţe de film ale lumii. Nimeni nu ar fi putut clinti certitudinea că va aparţine mitologiei cinematografice, cu viaţa ei gestionată, cum se spune, astăzi, fără abatere de la ceea ce şi-a propus, ca o vrednică napoletană ce era. A vrut să fie nevasta unui singur bărbat, a vrut să aibă copii. A avut şi una, şi alta, cu mari sacrificii şi cu o rară înţelepciune, nefisurată de acţiunea perfidă a imenselor succese. Montez din filmul lui 1973: „Am luptat pentru o existenţă echilibrată. Meseria pe de o parte, cu destinul ei, să-i spunem special, viaţa mea personală pe de altă parte, clădită după toate legile unui trai de familie. Există meserii în care mistuirea are nobleţe. Pentru actorii de cinema, lucrurile se pun altfel. Este o meserie care se cere iubită, fără a te lăsa devorat de ea,dacă vrei să rămâi tu însuţi. Eu am vrut. Ştiu că există multe actriţe care se laudă cu nepriceperea lor de a executa cele mai normale gesturi domestice. Vor să fie altfel decât restul lumii. S-au purtat, cândva, prinţesele ecranului, leneşe şi dezordonate, incapabile să-şi taie singure o felie de pâine, după care aleargă o armată de slujitori, să le strângă lucrurile. Eu nu mă feresc să spun că am un simţ al ordinii exagerat. Sunt pedantă. Călătoresc foarte mult, dacă nu aş fi astfel, înseamnă că aş pierde totul. De ani de zile port după mine tot felul de lucruşoare; cum ajung într-un hotel, îmi aranjez colţul meu, altfel m-aş simţi singură“.
Aşa cum scrie în cartea ei de memorii, Steaua cea bună, s-a născut „săracă şi înţeleaptă“. Cred că asta m-a impresionat şi atunci, demult, şi acum, dincolo de şocul apariţiei. Aveam să văd multe frumuseţi celebre în îndelungaţii mei ani de meserie, dar puţine întâlniri au trecut dincolo de constatarea plăcută şi obiectivă a înzestrărilor fizice. Cu Sophia Loren a fost altceva. Când am văzut-o prima oară, în salonul rezidenţei ei de la Marino, mi-am zis că numai o regină poate să aibă o asemenea alură, o astfel de „călcătură“, sigură pe ea şi, totuşi, aeriană, a unei fiinţe convinse că lumea se va da din drum cu aceeaşi bunăvoinţă cu care ea însăşi o întâmpină. Şi când mă gândesc că atunci, în 1973, m-a primit în ţinută sport, pantalon şi pulovăr. Acum, la Cannes, a intrat în marea sală Lumière, într-o superbă rochie lungă, bej, fără aiureli croitoriceşti şi sclipiciuri, reluată în variantă neagră la traversarea covorului roşu, pentru un spectacol de gală. Numai că regina amintirilor mele era cum nu se poate mai emoţionată. Căuta protecţia fiului ei (cel mic), Edoardo Ponti, astăzi regizor de cinema şi televiziune, un tânăr domn distins, de patruzeci şi unu de ani (la Marino, în vara vizitei mele, avea câteva luni şi dormea în cărucior, la soare), semănând izbitor cu tatăl său, producătorul Carlo Ponti, doar că foarte înalt. Amândoi ne-au prezentat mediu-metrajul Vocea umană, adaptare după celebrul text al lui Cocteau, pe care Sophia şi l-a dorit demult („Visul vieţii mele“). A aşteptat să vină vârsta potrivită şi a trebuit să aibă ceva răbdare, pentru că, dacă (aproape) toate au sosit la timp în viaţa actriţei, numai bătrâneţea nu s-a grăbit. La Loren, cum îi spun italienii cu o tandră şi mândră familiaritate, este şi astăzi o femeie splendidă, incredibil de frumoasă pentru cei aproape 80 de ani. „Aproape“ – a ţinut ea să precizeze la Masterclassul de a doua zi – „îi voi împlini în septembrie. La vârsta mea, cu care sunt foarte fericită, totul contează, lunile, orele. Şi dv. veţi avea 80 de ani“. Citesc interviul din 1973, din revista Flacăra, şi dau de paragraful în care încercam să găsesc o modalitate delicată de a-i transmite uşoara mea uimire, şocată fiind de persoana din faţa mea care era şi nu era cea de pe ecran, pentru că niciodată nu mi-aş fi imaginat că, dincolo de el, poate fi şi mai frumoasă. „Probabil că aţi rămas cu imaginea mea foarte tânără. Un chip prea fraged nu spune nimic. O suprafaţă lină. Odată cu maturitatea începe să-şi spună cuvântul caracterul, el îţi modelează altfel faţa.“ Scepticismului meu în materie de avantaje ale vârstelor coapte, Sophia Loren i-a opus o binevenită lecţie: „De ce? Nu trebuie să îmbătrânim la întâmplare. Felul cum ne ţinem este şi o chestiune de voinţă. Nu sunt pentru prelungirea artificială a tinereţii, ci pentru o înaintare frumoasă în vârstă. Uitaţi-vă la Michèle Morgan“. Montez aceste spuse cu mărturisirile de la Cannes când, întrebată de cineva dacă darurile fizice te propulsează mai repede în meseria de actriţă, a ţinut să ne amintească începuturile ei pe platouri, când operatorii dădeau din colţ în colţ, neştiind cum să o filmeze: „Nu am fost niciodată o păpuşă frumoasă. La prima mea întâlnire cu de Sica, pentru Pizzaiola, unde aveam un rolişor, Vittorio le-a spus celor cu camera de filmat să nu-mi facă probe, pentru că am nasul prea lung şi gura prea mare. Aşa este, nu mă plăceam, ştiam că am gura până la urechi şi nasul lung, dar nici nu aveam de gând să mă supun unor operaţii estetice, aşa cum mi s-a propus. Le-am răspuns: mamma mia, dacă ăsta este cinematograful, atunci mai bine mă întorc la mine, la Pozzuoli. Cred că important este să ai un chip mai degrabă interesant, să te adaptezi rolurilor, fie ele şi mici, şi să uceniceşti cu speranţa că, poate, într-o zi, vei ajunge actriţă. În 1957, Stanley Kramer m-a chemat pentru filmul său Mândrie şi pasiune, unde trebuia să dansez flamenco (n.m. – sub privirile înnebunite ale lui Frank Sinatra şi Cary Grant). Am învăţat cât am putut, dar Doamne, ce ruşine mi-a fost când, mai târziu, în Spania, am asistat la premiera filmului, ştiind că deasupra mea, la balcon, se afla cea mai mare dansatoare de flamenco“. Şi a sosit şi clipa punerii la încercare. Este, cu adevărat, actriţă? „Ciociara a fost proba de foc: Mi-a schimbat viaţa. Când am citit cartea, am simţit că voi înnebuni. Carlo Ponti, soţul meu, voia să producă filmul. M-a întrebat, într-o doară, dacă mi-ar plăcea rolul. Mi-aduc aminte că l-am întrebat: Uiţi că am numai 26 de ani? Mă gândeam că numai Anna Magnani, idolul meu, putea să fie protagonista. Spre surprinderea multora, a refuzat rolul. Se părea că va fi greu de găsit actriţa potrivită. Carlo a îndrăznit să-i spună lui Vittorio de Sica: De ce nu o iei pe Sophia? Aşa a început aventura ce avea să schimbe total cariera mea. Am lucrat minunat cu Vittorio, eram amândoi napoletani, era de ajuns o privire pentru a ne înţelege. Când erai lângă el, nimic nu părea imposibil. Unele scene le-am tras o singură dată. A avut o încredere enormă în mine, deşi ştia foarte bine că eu nu făcusem nicio şcoală de actorie. Când mi s-a comunicat că sunt nominalizată la premiul Oscar nici nu am vrut să aud. Nici gând să mă duc la seara aceea magică. Sunt, v-aţi dat seama, foarte timidă, nici astăzi nu m-am lecuit. Mi-am zis, atunci, decât să leşin acolo, pe scenă, mai bine leşin la mine acasă. M-am culcat şi am fost trezită din somn pentru a mi se da marea veste. Bineînţeles că era cât pe aci să leşin. În anul acela am luat alte 21 de premii“. Probabil că s-a băgat de seamă tentaţia de a aduce faţă în faţă pe Sophia Loren de acum cu cea cunoscută de mine acum patru decenii. Mi-e teamă că aş mai putea scrie o carte. Voi mai evoca o singură secvenţă. Observând, atunci, demult, că foloseşte des cuvântul sentimentală, nu am ezitat să o întreb: „Cât de sentimentală? Povestiţi-mi o împrejurare a vieţii dv. din care să-mi pot face o idee“. „Uite, ori de câte ori mă întorc în satul unde am copilărit, la Pozzuoli, caut arborii pe care am scrijelit eu nişte semne, când eram mică. E o mare bucurie să le ştiu mereu acolo. V-am spus că nu vreau să uit de unde am plecat. De altfel, am un instinct al lucrurilor care nu trebuie uitate. Există amănunte, întâmplări, oameni, case, flori, străzi pe care, încă din momentul primei cunoştinţe, ştiu că nu le voi uita niciodată. Asta mă face să le preţuiesc şi mai mult“. Am întrebat-o, la Cannes, dacă se întâmplă să mai caute copacii cu semnele lăsate de ea în copilărie: „Şi acum mai dau de ei, atâţia câţi mai sunt. La ceea ce v-am spus atunci, se adaugă faptul că, odată cu vârsta, am devenit şi mai curioasă. Oare ce a iertat, ce nu a iertat timpul?“

sophia-loren

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper