Proza şi sindromul Stockholm

Un articol de Anamaria Mihăilă

Dora Pavel, Do Not Cross, Editura Polirom, Iaşi, 2013

 

Optând cu convingere pentru proză, după ce a încercat diverse formule de scriitură, Dora Pavel reuşeşte să se reinventeze permanent. După Agata murind (2004, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania), Captivul (2006) şi Pudră (2010), Do Not Cross e ca un sistem ce-şi schimbă marja de eroare. Reactoarele sunt supraîncălzite, fără să se ajungă însă la dezintegrare. Mocneşte, apoi trepidează şi izbucneşte. E dragostea în formulă nouă: fără inhibiţii, fără precauţii ori cenzurări. Do Not Cross îşi refuză barierele, îşi neagă limitarea.
Pulp fiction-ul aparent nu prinde contur în proza Dorei Pavel. Pretenţiile unui roman poliţist sunt infirmate după primul capitol. Plecând de la un pretext prozastic lipsit, oarecum, de originalitate – raporturile călau-victimă –, scriitoarea reuşeşte să-şi modifice accentele, ficţiunea dobândind nuanţe ce devin, de fapt, nucleu: psihologicul şi homoeroticul. Lumea romanescă e imitată, deci, chiar şi în formula scriiturii. În acest fel, Do Not Cross devine povestea dorinţei de regândire a lumii, de aducere în acelaşi plan a ireconciliabilului – marginalul şi centrul construindu-se, în fapt, o lume bicentrală.
Doi suferinzi se întâlnesc, jucând nişte roluri ingrate. Unul e răpitor, celălalt prizonier. Unul e călăul, celălalt, victima. Unul psihopat, evadat dintr-un spital de nebuni, celălalt depresiv, evadat din convenţionalism. E un switch rapid de postůri, fiecare devenind călău pentru ca apoi să preia ipostaza de victimă: „La fiecare izbitură, el era cel care gemea, nu eu, de parcă eu l-aş fi maltratat. Să nu mă înţelegi greşit: nu mă plâng. Am depăşit faza fricii. Nu neg, a fost şi aia“.  Excentricitatea atrage mai mult decât dorinţa de reechilibrare a lumii. Urmăriţi de un oraş întreg care caută reintegrarea lor în convenţie prin cenzurarea oricărei forme de libertinaj, răpitorul şi victima se izolează de orice fel de presiune a socialului. Astfel, avem de-a face cu un sindrom Stockholm redus la jumătate, răsturnându-şi miza. În apropierea dintre cei doi nu se mai caută o diluare a tensiunii, o suprimare a unei presupuse agresivităţi a călăului, ci o reformulare a conceptului de normalitate, prin descoperirea unui alt renegat social cu care victima se identifică: „Cea mai sigură ascunzătoare e vecinătatea lui. Câtă vreme se apără el însuşi, mă apără şi pe mine“. Dintr-odată, ei nu mai invadează o lume în care rămân periferici, ci lumea se mulează după crizele unor bolnavi: „Postura de ostatic e ultima la care m-aş fi gândit. Acum însă îmi place. Mă simt privilegiat. Nu oricine are parte de compania unui psihopat evadat. Urmărit, vânat. Pe lângă el, vânat sunt şi eu“. În doi are loc recentrarea. „Fuga-pînă-la-capăt-în-vecinătatea-fiarei“ e modalitatea de salvare. Soluţia vine din ceea ce nu se integrează, din ceva ce nu corespunde. Do Not Cross e un imperativ mai puternic când vine din partea cealaltă.
Într-o societate constrângătoare, care anulează tot ce iese din ţâţâni, Cezar Braia îndrăzneşte să trăiască într-un prizonierat pe care îl răstoarnă, transformându-l în refugiu. Familie dezintegrată, sexualitate cvasiincestuoasă, vulnerabilitate mimată. La trei ani fuge pentru prima oară. După ce e readus acasă, îşi gândeşte constant desprinderea totală. Convins de inadaptarea sa la lume, încă de mic îşi asumă complexele unui copil deviat, îşi simulează fobii şi slăbiciuni, ajungând, la un moment dat, să confunde simulacrele cu realitatea. Pentru a se face auzit, trebuie să urle. Depresia lui e o boală autoindusă, ce provine din incapacitatea de a se desprinde iniţial din jocul convenţiilor, pe care apoi le distruge prin repunerea sa îl lume ca diferit.
Complexele lui se dereglează. Pentru el, primul născut nu mai e uzurpatorul tuturor celor ce-i vor urma, ci e cel căruia i se scurtcircuitează toate legăturile cu lumea din afară. Din momentul apariţiei lui Flaviu, el nu mai corespunde aşteptărilor celorlalţi. Treptat, legătura fraternă degenerează. După divorţul părinţilor săi (a cărui gravitate e anulată flagrant), el, ca fratele cel mare, rămâne în custodia tatălui. Totuşi, singurul regret a lui Cezar Braia e despărţirea de o potenţială sursă de satisfacere sexuală, de motorul pornirilor sale gay, de Flaviu, fratele cel mic: „Îmi adoram fratele. Adoram să-mi cuprindă coatele, să mi le domolească, să mă atingă. Îmi doream atingerile. Nu-mi arăta aversiune, simţeam c-o face cu plăcere“. Ipostaza de victimă pe care şi-o asumă constant îi asigură îndeplinirea erotică, de aici probabil şi simpatia resimţită faţă de psihopat. Atât în raport cu Flaviu, cât şi în relaţiile următoare, el e femeia-homosexual, un celălalt vulnerabil, care îşi proiectează avataruri ale unui protector perfect. De aceea, orice femeie e văzută ca un potenţial concurent. Georgia îl anulează pe el ca femeie. Astfel, lipsa unei relaţii cu mama sa e motivată tocmai de o bătălie pentru mascul, de o luptă de dominare a lichidelor virile, aceasta fiind partenerul perfect pentru bisexualii frecventaţi de Cezar.
După moartea fratelui său, într-o carlingă infectă, pulsiunile sale explodează, printr-un viol lipsit de victimă. Pilotul Jold, Cristi Jude, barmanul şi Ţeus sunt încă protagonişti ai unei etape de dezvirginare. Abia în relaţia cu Sever pornirile sexuale sunt resemantizate prin descoperirea iubirii. La fel ca boala ce-l ia în posesie după o simulare constantă a ei, dragostea se lichefiază, se unduieşte, îi inundă toate orificiile, pentru ca, ulterior, să-l manipuleze. Dacă romanul Dorei Pavel e unul al privării de libertate, atunci iubirea pare cauza esenţială.
Experimentând diverse manifestări ale dragostei, Cezar Braia devine un maniac obsedat de prezenţa unui alter. Jold e cel care-i confirmă pornirile homosexuale. După el, ceilalţi devin furnizori de fluid. Totul se reduce la sexualitate, până la apariţia lui Ţeus, un prim simulacru de partener perfect. Chiar şi aşa, Ţeus, care pare îndrăgostit de el, care îi oferă siguranţă şi certitudine, nu îi e îndeajuns. Relaţia pe care acesta i-o propune e prea standardizată, e uniformă şi vidată de fluctuaţiile acelea necesare unei stări vii. Legătura sa cu Ţeus e chiar de la început una ratată pentru că se reduce la sexul devenit convenţie: „Uite ce-ai făcut iar, mă’, animalule, mă’, nemâncatule, mă şicanează Ţeus cu glas hârâit, apoi mă prinde de grumaz şi îmi îndreaptă brutal ţeasta într-acolo, eu opun rezistenţă“. La fel ca experienţele anterioare, relaţia cu Ţeus evoluează în altceva. Raportul lor se modifică, fiecare alegând libertatea, iubirea spontană. Cezar acceptă să vândă casa în care au locuit împreună, dar amână mereu contractul. Până la urmă, Ţeus rămâne şi el o variantă. Deconvenţionalizarea relaţiei se produce în momentul în care Sever, acel don Juan provincial, de cafenea, respinge închistarea în cuplu. Totuşi, legătura celor doi nu e monovalentă sub nicio formă. La rândul lui, Sever îi răspunde, îl urmăreşte, îi trimite scrisori, îl monitorizează constant, în maniera prizonieratului. Sever e un kidnapper într-o ipostază matură.
Întreţinute de tot felul de flash-uri, de întreruperi, de trepidaţii, raporturile lor devin grave când intervin obsesia şi gelozia necenzurată: „Aş accepta între femei una singură, pe cea în al cărei miros ţi l-aş recunoaşte pe-al tău. Aş accepta să mă iubesc cu ea, ca unică femeie, numai pentru că e femeia ta, a ta, Sever, pentru a vedea ce simţi tu, cât eşti cu ea, în extaz (…) Aş ucide-o fără să simţi, în timp ce faci dragoste cu ea, să-i pot lua locul“. Atunci când se simte ameninţat, cuplul lor se deschide, luând pauze. Iubirea se suspendă pentru a se relua apoi din pulsiuni vitale mai puternice. Sângele lor nu mai pompează în inimă, ci în genitale. Niciodată iubirea lor nu intră în formulă. Aproximativ identică unui cuplu hetero, naiv, care-şi trage la sorţi numărul zilelor de dezmăţ, relaţia gay dintre Cezar şi Sever este o veritabilă poveste de dragoste. Într-o lume însetată de senzaţional, soluţia ar fi cuplul gay ce-şi iese din carapace. Nu iese. Pentru a se salva, se evaporă: „Lasă vulpea să fugă azi şi o poţi vâna din nou mâine. Amânarea e totul“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper