Programul românesc de la Cannes

Un articol de IOAN LAZĂR

Voi spicui câte ceva din ceea ce se vede la o simplă şi grabnică ochire generală asupra programului românesc de la Cannes. Proiectate de minţile genuine ale unor începători, deloc oarecare, acreditez atitudinea cercetării lor analitice aprofundate, aşa cum, pesemne, astăzi nici prin şcoli mă tem că nu se mai face. Putem oare suplini noi, bieţi critici, soldaţi ai efemerităţii, acest efort, fără îndoială bine intenţionat, al dascălilor de cinematografioare, cei mai mulţi profesionişti la locul lor, chiar dacă printre ei încă se mai află destui iviţi peste noapte, cu o îndoielnică pregătire în domeniu?

filme-romanesti-la-cannes
Să încep cu filmele văzute cu precizarea că, deşi incluse în programul tipărit, pe dischetele monitoarelor unele absentau şi nu am înţeles de ce această încurcătură. Despre primul văzut aici am notat câte ceva. Într-o succesiune ce are la bază intenţia de a prinde ceea ce poţi crede că nu ai voie să scapi, a urmat Kazimir (23 minute), în regia lui Dorian Boguţă. Personajul care dă titlul scurtmetrajului este ceva între popă şi haiduc, duhovnic, terapeut ori şef de trib de ţepari. Noaptea, între trestii şi ape, în Deltă, la Sf. Gheorghe. Ambianţa este un personaj, ca şi teama inoculată, dar ceva îi lipseşte, totuşi, filmului. La sfârşit, poţi spune odată cu unul dintre personajele noctambule: „Auziţi, nu s-aude nimic!“sau, parafrazând, „Vedeţi? Nu se vede nimic”. Actorii (Iulia Verdeş, Alexandru Papadopol, Elias Ferkin) ştiu să intre în jocul regizoral, chiar dacă nu li se văd decât umbrele, prea puţin şi chipurile.
Un tânăr autor, provenind dintr-un critic, Andrei Creţulescu, s-a prezentat la Cannes cu Kowalski, cu un profil similar de gen şi de stil, relevat de scurtmetrajul inclus anul trecut în acelaşi program. Thriller, comedie neagră. Se vorbesc româna şi rusa, dar şi, la stabilirea menu-ului, italiana, pe scâlciate. Kowalski, Kopaski, Kaminski, trei indivizi ciudaţi, se pândesc şi se elimină într-o competiţie a morţii cu rânjetul pe buze. Actorii joacă fără cusur, identificându-se până la piele cu infractorii mafioţi. Andi Vasluianu este vioi, locvace, insinuant, imperativ şi sarcastic. O torpilează pur şi simplui pe fata care-i serveşte. Dorian Boguţă (aici actor) doar îl ascultă, părând să vină de pe altă lume, deşi personajul conduce din umbră jocurile. Şerban Pavlu dă rolului o notă numai a lui. Intempestiv, îşi stratifică energiile punitive, pavoazând personajul cu aerul unui generos de faţadă, care şi-a pierdut, însă, de tot răbdarea. Mai joacă Rodica Lazăr şi Andrei Butică. Dialogul e la locul lui de fiecare dată. Întrebare evazivă, de temporizare: „Ce mai face Kubelik?”. Răspuns ca o ghilotină: „Puşcărie”.
Povestirea îşi urmează firul retroactiv. Subiectul remodelează ingenios fabula, fără a-i impune ipostaza unui flashback. Se reactivează in praesentia, astfel, termenele limită la care vorbăreţului prea sigur de sine i se ceruse să returneze nişte bani. Pe măsură ce se fac aceste precizări cronologice, filmul acumulează o materie explozivă ce îl va duce la moarte pe prea mult jubilatoriul Kopalski, datornicul ucis cu sânge rece. Happyend-ul este exclus în asemenea confruntări la limita, postmodernizată, a unui discurs controlat cu ştiinţa jocului de-a suspansul. Un exerciţiu, o specialitate ce ar putea deveni marca Andrei Creţulescu. Aşteptăm să-i vedem primul lungmetraj, Charlton Heston, câştigător, ca proiect de debut, la CNC, produs de astă dată de altă casă decât cea proprie (pe nume Kinosseur!).
Într-o ediţie familistică, ai noştri tineri aduc la Cannes propuneri deloc de neluat în seamă. Dramele maternale impun respect şi atenţie compasională. L1-L5 (regia Letiţia Roşculeţ), cu o actriţă atât de specială precum Ana Ularu, prezintă o comedie al cărei dramatism se temperează într-un optimism al şanselor fără şansă, cu speranţa că Mara va depăşi criza dureroasă a unui accident şi că va putea vorbi din nou.
Ariana Pendiuc (Micile vedete descoperă secretul magneţilor), o altă regizoare (va veni şi vremea sexului feminin la Cannes, unde doar Jane Campion a reuşit o Palme d’Or), ne duce în universul şcolar al pauperităţii, acolo unde cornul şi laptele, ironizate de unii, înseamnă foarte mult când este vorba de înfometare, de lipsa de mijloace prin care trec copii precum Alisia.
Un alt fel de privire – axată pe conştientizarea efortului în perspectiva performanţei, a succesului – recomandă documentarul, nelipsit de inserţii sociale, semnat de Bianca Rotaru. Copilăria a două gimnaste, de treisprezece şi respectiv unsprezece ani, Teodora şi Andreea, este portretizată ca spectru al ambiţiei, al voinţei de a reuşi, al renunţărilor şi al sacrificiului în numele unui ideal (e prea mult spus?), dar mai ales al cunoaşterii de sine, al luptei cu propriile limite (Rio 2016). Din aceeaşi arie tematică face parte şi un alt film, Rost (regia Şerban Georgescu), de asemenea o pledoarie pentru asumarea identităţii, a locului tău în lume. Şi Vocea a doua (regia Daniel Sandu, pe care îl propune noul concurs de proiecte de la CNC) vine cu o tematică a angajării sociale. Ceremonia Crăciunului o edifică pe Gabi (Medeea Marinescu) asupra unor aspecte la care nu putem rămâne indiferenţi, mai ales acolo unde suspiciunile asupra comportamentului maternal al unor mame gypsy sunt, din păcate, întemeiate. O relaţie fundamentală, aceea dintre tată şi fiu, găsim şi în Jazz de Mircea Ibadof, interesat de perspectiva adevărului în felul de a visa.
Voi reveni la contextul românesc al cinema-ului feminist. O autoare inteligentă, Adina Pintilie, ne prezintă un film în engleză, experimentând în marginea relaţiei dintre regizor şi interpretă. Forma narativităţii este ţinta cineastei, asociind-o dezinvolt şi fantezist, în scopul construirii frumuseţii pe ecran. Pornind ca un documentar al repetării, filmul Jurnal #2 fixează efectul, vizual şi interpretativ, al improvizaţiei ca ficţiune. Tot aici, în aria experimentului regizoral de sorginte feminină, va trebui să plasez şi Quira Ah de Eva Pervolovici. Audiţiile, probele fac dintr-o tânără actriţă de altă limbă un pretext abil şi impresionant, în totul, de a psihanaliza, focusând astfel încât să reactivăm experienţele traumatizante din trecutul ei.
Luiza Pârvu, un alt nume de urmărit, se preocupă de schizofrenia infantilă în cele 12 minute ale filmului ei Dry Bones. Descoperim şi oarecari gesturi regizorale de elucidat. Reveneam la Bucureşti, la proiecţia unui film colectiv (Love bus), unde era inclus titlul celui de-al patrulea episod – Tineretului. Îmi amintesc introducerea lui, în secţiunea de la etajul de jos al Cannes-ului, ca un scurt de sine stătător, ceea ce până la urmă şi este. Radu Constantin Vasile defila acolo ca regizor cu Catafalce, dar şi cu omnibusul bucureştean ulterior.
Un evantai mai larg decât de obicei, nu doar ca număr şi nici numai sub aspect tematic, ceea ce nu e de neglijat, ci şi ca aspiraţie stilistică individualizatoare. Noii veniţi s-au contaminat de dinamica multifuncţională a cinematografului mondial, a celui actual şi imaginativ, nu a postcinema-ului, a filmulului fără filmicitate. Ei încep să respingă facilitatea tentaţiei video, spre a ţinti către orizontul estetic al noii clasicităţi, fie şi în firava ei (re)devenire. De aici şi încrederea celui care semnează aceste rânduri în temeinicia culturii de specialitate dovedite acum de cei ce vor lua mâine noi şi noi premii. La Cannes, dar şi în alte capitale cinematografice.
Nu pot pune punct fără a remarca invitarea unor mari actori în genericele filmelor semnate de tineri. Este obligatoriu să îi notez pe câţiva: Victor Rebengiuc (eternul punct de sprijin), Virginia Rogin, Ion Haiduc, Medeea Marinescu, Ana Ularu, Alexandru Papadopol, Şerban Pavlu, Andi Vasluianu, Gabriel Spahiu. Mai puţin decât în alte vremuri, dar destul de relevant valorificaţi, ceea ce denotă o altă concepţie a funcţionalităţii, şi nu doar sub pecetea argumentului de autoritate (profesională) indeclinabilă.
Pe de altă parte, este firesc să acceptăm că tinerii şi tot mai tinerii regizori sunt preocupaţi de noile sensibilităţi interpretative. Să ne imaginăm un joc. Cum ar fi putut realiza Quentin Tarantino filmele lui cu altcineva decât având-o alături pe Urma Thurman? Cum ar fi putut prefera De Sica pe altcineva decât napoletana Sophia Loren? Ai noştri tineri, la Bucureşti şi la Cannes, la Veneţia ori la Berlin, simt să aibă alături afinii sensibilităţii lor adecvate mileniului al treilea. Nu le vom putea reproşa nimic. Fireşte, vin în grup, cu marcajul lor biografic, cu trăiri fără trăirisme, cu un fel singular de a fi. Travaliul existenţial al noilor promoţii anunţă, aşadar, şi un nou val artistic, pe măsura talentului tonificat de inteligenţă, ca şi de practica mondială a profesiunii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper