Probozirea păcătosului. Arghezi aproape inedit

Un articol de Ion Simuţ

Manuscrisul de la pagina 160 în ediţia de la Arad, Anii tăcerii (2010), e printre cele datate în mod clar, în final: 1 Nov. 1950, cu cerneală neagră. (Cerneala neagră e scrisul de bază, unele adaosuri şi modificări sunt făcute cu creion gri.) Ediţia citată înţelege şi transcrie 1 Nov. 1958, deşi în nota asupra ediţiei (p. 53) ne spune că a restituit manuscrise inedite din intervalul 1948-1955, „perioada neagră“ a vieţii lui Tudor Arghezi.
Ca şi în celelalte cazuri pe care le-am comentat, transcrierea poemului este la fel de neglijentă. Numai în primele două strofe lipsesc, în transcriere, în cinci locuri, semnele de punctuaţie existente în manuscris: virgula în finalul primului vers, semnul de întrebare la finele celui de-al treilea vers, punctul care încheie versul al şaselea, virgula din finalul versului al şaptelea (primul din strofa a doua) şi punctul care încheie versul al patrulea din strofa a doua. Inventează un punct în finalul versului 7 din strofa a doua, inexistent în manuscris şi nejustificat de continuitatea cu „şi“ din versul următor. Ediţia de la Arad nu desparte primele şase versuri într-o strofă, deşi în manuscris este o distanţă suficient de mare între versurile 6 şi 7 pentru a îndreptăţi o separaţie între strofe.
Alte erori sunt mai grave. Versul al doilea din strofa a doua este citit incomplet din corectura autorului. Poetul taie prima variantă: „Căci te îndrepţi năpraznic spre pieire“ şi o înlocuieşte lateral cu aceea pe care am transcris-o aici. Ediţia de la Arad ignoră prima parte a versului: „Şi-opreşte-te“. De asemenea, nu sesizează în continuare, în versul 3 din strofa a doua, că autorul a pus o înlănţuire logică prin adăugarea conjuncţiei „că“ în forma prescurtată, contopită într-o silabă cu verbul auxiliar „c-a“.
În strofa a treia, alterările poemului în transcriere afectează metafora centrală: aceea a creaţiei poetice ca un cuib de rândunică, asemănător cu un urcior. Versul al doilea din strofa a treia este citit aberant: „De lucrul meu, că trecea ca rândunica“, în locul versiunii nu prea greu de descifrat în manuscris: „De lucrul meu, că pun ca rândunica“, având în fundal o variantă abandonată: „De lucrul meu, că-l fac ca rândunica“. Apoi, ediţia de la Arad citeşte cu totul nemotivat, în locul substantivului „urciorul“ din versul 7 din strofa a treia, „creionul“, distrugând sugestiile izvorâte din metafora ulciorului, sinonim al cuibului de rândunică şi inducând devoltări ilogice din substituţie: din creionul (!!!) agăţat la soare năzuiesc să zboare puii. Ultimul vers din strofa a treia comportă şi el o mică discuţie de metrică şi distribuţie a accentelor. Corect, în forma finală, versul trebuie citit: „O licărire-n care aripa li s-a prins“, pentru că pronumele personal „li“ este adăugat ulterior, cu un creion gri, ceea ce obligă să citim substantivul „aripa“ cu accent pe a doua silabă, nu pe prima.
Variantele, capitol separat, sunt mărturia şantierului arghezian de creaţie şi a procesului laborios de construcţie a sensului. Prima remarcă pe care se cuvine să o facem ţine de constituirea retorică a persoanei a doua singular ca formulă de adresare a poemului: constituirea lui „tu“ în monologul dialogal. Chiar primul vers desemnează din primul cuvânt un „tu“ familiar interpelativ. Într-o primă variantă, în loc de pronumele personal, se afla pronumele relativ interogativ „ce“: „Ce mă sileşti să-mi fie milă, poate“, cu sensul „De ce mă sileşti să-mi fie milă“ (de tine)? Care e identitatea acestui „tu“? O înţelegem din versul al doilea: e cineva cu „grele necazuri şi păcate“. Pare a fi un fel de păcătos generic, care trezeşte mila revoltată a martorului faptelor sale, a poetului. Răspunsul e categoric din prima reacţie: nu va beneficia de milă, pentru că păcătosul e plin de ură, gândeşte cu ură, iar vorbele îi sunt otrăvite. Soarta lui e pecetluită: „Ţi-e osândită inima bolnavă“ – afirmă răspicat ultimul vers din prima strofă, aceea care enunţă concis tema şi atitudinea (nicio îngăduinţă faţă de păcătos, ca agent al urii!).
Primul vers din strofa a doua are un subtitut al lui „tu“: „insule“, la vocativul adresării directe. În manuscris, mai sunt notate două variante posibile: „slabule“ şi „bietule“, conţinând o falsă compătimire, pentru că intransigenţa morală a discursului acuzator se accentuează (într-o variantă abandonată, insul este interpelat tăios „spurcatule“, iar pe marginea din stânga apare notat în rezervă cuvântul „necuratul“). Al doilea vers din strofa a doua are şi el două variante abandonate: „Căci te îndrepţi năpraznic spre pieire“ (vers tăiat şi înlocuit cu cel pe care l-am transcris în forma finală a poemului) şi „Căci ai pornit de vale spre pieire“ (scris lateral cu creion gri). În dreptul versului „O zi, un an, o toamnă, e tot una“, scris cu negru, e notată cu creion gri varianta (mai bună, cred): „Ai un răgaz: un ceas, o zi, totuna“, dar fără un semn de înlocuire. Versul următor, al şaptelea din strofa a doua, scris cu negru, e tăiat: „Te istoveşte lin blestemul, frate“ şi e înlocuit cu altul, scris lateral, tot cu negru: „Te istoveşti încovoiat de spate“. O variantă intermediară a aceluiaşi vers, scrisă lateral, e tăiată: „Te istoveşti încet şi blestemul te bate“. Sau alte variante subliniază cât de repede trece viaţa irosită în ură: „Şi-ai şi-nceput să mori“, „Şi-ţi şi miroase umbra a pământ“, formulări cuprinse în versurile rămase valabile.
Ce e interesant e că, mai departe în manuscris, în dreptul strofelor a treia şi a patra, se consumă în dreapta şi în finalul poemului alte variante legate tot de această idee a zădărniciei urii: „Începi de pe acum să te usuci“ apare un vers tăiat, reluat şi dezvoltat mai jos: „Măduva-ncepe să ţi se usuce/ Şi te alegi cu-o slovă pe o cruce“ – aceste două versuri sunt scrise cu cerneală neagră şi ar fi putut fi preluate în strofa a doua, dar nu există niciun semn grafic de includere a lor. Cu creion gri, exerciţiile continuă pe aceeaşi temă: „Ura ţi-e mumă, soră şi nevastă/ Şi-ncrucişând ciolanele subt ţeastă/ Te socoteşti, spurcatule, onest/ Că-ţi bălăceşti (prostia) în incest“. Ultimul vers mai are o variantă, notată separat: „Că-ţi cureţi viclenia în incest“. În final, tăiate categoric, sunt alte variante scrise cu negru: „Din secera de aur trufaşi au vrut să-mbuce/ Şi alţi nebuni, săracii, şi s-au ales cu-o cruce“ sau, altă variantă la variantă, notată separat: „Din nimbul muceniei şi alţii vrând să-mbuce/ Ce s-a ales dintr-înşii? O slovă pe o cruce“. Alte notaţii nu sunt închegate: „Mucenia jignită să n-apuce/ Să sufere, că partea“ (vers rămas lacunar); „Începe carnea să ţi se usuce“; „Un lemn la o răscruce“. Tăieturile sau renunţările la aceste adaosuri sunt benefice stringenţei logice, retorice şi metaforice a poemului.
Însumând toate variantele şi radiografiind forma finală a strofei a doua, ideea poetică esenţială ar putea fi formulată prozaic astfel: moartea îl pândeşte pedepsitor pe păcătos, fără să-şi dea seama, arătând zădărnicia răului, dăunător pentru cel care l-a făcut prin ura care i-a urâţit trupul şi sufletul şi l-a îndepărtat de adevărata cale şi menire a omului.
Strofa a treia clarifică sensul poemului, arătând mobilul urii: păcătosul este un pizmuitor al celui smerit, al lucrătorului cu har. Întreaga strofă, centrul poemului, este o ingenioasă construcţie metaforică, definind lucrarea simbolică a celui pizmuit: un travaliu migălos ca al rândunicii când îşi face cuibul sub streaşină, la soare, cuib asemănător cu un ulcior, din care vor zbura puii, însemnaţi în mod miraculos cu un licăr de lumină. Modul de lucru al meşteşugarului în spiritul naturii aminteşte pe departe de potrivirea cuvintelor din cea mai cunoscută artă poetică argheziană: „(…) lucrul meu, că pun ca rândunica/ Un bob de lut, un pai, un strop de apă“, o potrivire rezistentă: „lipit de streaşini cuibul meu nu crapă“. Aminteşte, de asemenea, de transfigurarea materiilor impure: „Sunt vinovat că, din îndemnul sfânt,/ Am învăţat noroiul să-l frământ/ Şi să agăţ urciorul meu, la soare,/ Din care puii năzuiesc să zboare?“. Semnificaţia metaforică poate fi dedusă cu puţină perspicacitate de către cititor. Creaţia poetică este realizată cu ingeniozitate (potrivirea materialelor ca în cuibul de rândunică, asemănător cu un ulcior) şi ocrotită sub protecţie divină („din îndemnul sfânt“). Ea îşi înalţă semnificaţiile (puii care năzuiesc să zboare din cuibul ca un ulcior) şi îşi spiritualizează mesajul (licărirea misterioasă care s-a prins de aripă). Toate acestea trezesc invidia şi ura unui păcătos incapabil de creaţie, împotriva căruia se îndreaptă acuza sau chiar anatema celui persecutat.
Ultima strofă subliniază blestemul (amintit din credinţa populară) care îl paşte pe acela care distruge un cuib de rândunică, adică pe acela care pizmuieşte sau contestă creaţia: „Cum? N-ai aflat că cine ia de jos/ Şi dă-n urciorul meu dă în Hristos/ Şi că nu-i sparge nici cu piatra harul/ Şi nu-l mânjeşte nici cu bălegarul?“. Probozirea generică a păcătosului aflat sub imperiul urii se concretizează în apostrofarea calomniatorului, adică a celui ce ridică piatra împotriva creatorului înzestrat cu har.
Nu-i greu şi nu-i o pură speculaţie să bănuim că în situaţia celui pizmuit şi contestat se afla în anii 1950 însuşi Arghezi. Dar situaţia biografică este transfigurată până la un grad de generalitate care îi asigură poemului valabilitatea simbolică dincolo de orice conjuncturi.

 

şTu mă sileşti să-mi fie milă, poateţ

Tu mă sileşti să-mi fie milă, poate,
De grelele-ţi necazuri şi păcate
Şi de făptura ta de sânge şi ţărână?
Ura te-aţâţă, mintea ţi-o îngână
Şi vorbele, din suflet sug otravă.
Ţi-e osândită inima bolnavă.

Vino-ţi mai iute, insule, în fire,
Şi-opreşte-te. Nu te-ndrepta de voie spre pieire
C-a şi pornit din întuneric ceasul
Trimis să-ţi curme cugetul şi glasul.
Fără să ştii, te paşte-n ceaţă luna.
O zi, un an, o toamnă, e tot una.
Te istoveşti încovoiat din spate
Şi-ai şi murit de viu pe jumătate.
Ochii ţi-s tulburi, vlaga ţi s-a frânt
Şi îţi miroase umbra a pământ.

Ce-mi pismuieşti? Smerenia şi frica
De lucrul meu, că pun ca rândunica
Un bob de lut, un pai, un strop de apă
Şi că lipit de streaşini cuibul meu nu crapă?
Sunt vinovat că, din îndemnul sfânt,
Am învăţat noroiul să-l frământ
Şi să agăţ urciorul meu, la soare,
În care puii năzuiesc să zboare?
Nu le-am pus eu pe creştet şi-ntradins
O licărire-n care aripa li s-a prins.

Cum? N-ai aflat că cine ia de jos
Şi dă-n urciorul meu dă în Hristos
Şi că nu-i sparge nici cu piatra harul
Şi nu-l mânjeşte nici  cu bălegarul?
N-ai auzit că de mă muşti şi spurci
Te prăbuşeşti când ai crezut că urci?

1 Nov. 1950

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper