Portret cu ramă

Un articol de CONSTANTIN COROIU

1994. A doua Conferinţă Naţională a scriitorilor de după evenimentele din decembrie ’89. Ne aflam, toţi participanţii, în sala Teatrului Naţional. La un moment dat, într-o atmosferă punctată de show-uri cabotine şi de gafe monumentale („Prin grija noastră, nici un scriitor nu a rămas neînmormântat“ – a spus triumfător, cu dicţia sa impecabilă, Ştefan Augustin Doinaş în calitatea sa de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor), de căţărări intempestive la tribună şi de atârnări abuzive de microfon, i s-a dat cuvântul unui domn în vârstă, uscăţiv, aproape imponderabil, parcă numai spirit. Cine o fi?! – s-au întrebat unii dintre noi. A fost de-ajuns să pronunţe primele propoziţii din scurtul său discurs pentru a ne da seama că aveam în faţă un intelectual rasat, un personaj dintr-o spiţă rară. Era scriitorul şi ziaristul de-o vârstă cu veacul XX: Pan M. Vizirescu, „ultimul mohican“ din aşa numita generaţie ’22. Deodată amfiteatrul Naţionalului bucureştean s-a aerisit. Cu vocea sa caldă, pregnantă, cel ce ni se adresa a reinstaurat, fie şi pentru câteva minute, starea de civilitate şi de bună-cuviinţă, cum se şi impunea într-un asemenea for de (presupusă) elită. Dincolo de asta, aveam însă prilejul şi, aş spune, privilegiul de a-l vedea şi a-l asculta, în acei ani de eroisme inventate şi penibile năpârliri, pe singurul intelectual care mai trăia din faimosul „lot al ziariştilor“ compus din paisprezece scriitori şi gazetari condamnaţi, în 1945, de către autointitulatul Tribunal al poporului, la muncă silnică pe viaţă. Ne vorbea, aşadar, un nonagenar (s-a născut la 16 august 1903, într-un sat din Oltenia) cu un destin teribil. Într-un mod miraculos, reuşise să se ascundă, înşelând vigilenţa satrapilor regimului antinaţional de import, şi să supravieţuiască timp de douăzeci şi trei de ani într-un „exil de taină“, cu expresia sa, literalmente sub pământ, ocrotit, într-o terifiantă clandestinitate, de părinţi şi de alte rude apropiate. Pan M. Vizirescu nu fusese înregimentat în nici un partid politic, unicul său „partid“ fiind, declara el, revista Gândirea, iar unica ideologie, creştinismul naţional. Un emoţionant moment e cel al reîntâlnirii cu Constantin Noica după aproape un sfert de veac de recluziune: „Când am revenit în Bucureşti, după cei 23 de ani, m-am întâlnit la Academie cu însinguratul de la Păltiniş, filosoful Noica, întâlnire năucitoare, tulburătoare. – Ce-ai făcut? Unde ai fost? m-a întrebat ca într-o ieşire din vis. Când a auzit, şi-a pus mâna la frunte, apoi, cu ochii mari, el, cel lacom de adânci coborâşuri în sine, a zis: – Cred că ai scris enorm! – Cât se putea, sub ameninţarea de fiece clipă a morţii ce pândea la uşă. Dar uşa mi s-a deschis singură! – Ba nu. A fost chiar mâna lui Dumnezeu, a zis el“.
După aproape doi ani de la evenimentul evocat la începutul acestor însemnări, l-am cunoscut mai bine la Iaşi, cu ocazia lansării volumului de poeme Prinos de lumină şi har. Tot atunci a ţinut o memorabilă conferinţă în Aula Magna „Mihai Eminescu“ a Universităţii „Al. I. Cuza“ despre lirica religioasă: „Am fost rupt de lume mulţi ani şi exilat într-o alta creată de mine. Am trăit pe alte tărâmuri. Am cunoscut astfel alte experienţe decât cele pământeşti. În acest timp am scris. Dacă nu aş fi fost scriitor, cine ştie, poate n-aş fi rezistat atâta… Prin scris mi-am creat lumea mea imaginară, dar plină de adevăr şi de frumos care mi-au încântat sufletul… Poezia religioasă m-a ajutat să mă regăsesc şi să văd cât pot să fiu de vrednic şi pentru creaţia literară, nu doar de a fi luat în seamă de Dumnezeu“. Citez din volumul amintit o poezie datată 16 august 1955 care, ca şi altele ale lui Pan M. Vizirescu, îl anunţă parcă pe Ioan Alexandru, cel din bine-cunoscutele Imne: „Lumină lină-n asfinţit de seară/ peste dumbrăvi cu frunze somnoroase,/ ce din potire cu miros de ceară / buze de flori te sorb evlavioase.// Lumină lină, rază milostivă, cu zugrăveala gândului suav,/ pătrunzi printr-o fereastră de colibă/ şi mângâi chipul unui prunc bolnav.// Îţi prind pe braţul meu, lumină lină,/ galben suspinul tău de untdelemn./ Uşor, uşor, aducător de tihnă,/ spre pace şi visare-mi face semn.// Lumină lină-n asfinţit de seară,/ simţind-o cum curge peste noi,/ prin toaca mănăstirii se strecoară/ cum vom întoarce-o mâine înapoi.// Întreagă ni se dă în suflet lin/ fără tristeţi de gânduri trecătoare/ că mierea ei o ospătăm deplin/ ca s-o găsim şi-n viaţa viitoare“. La librăria „Junimea“ din Iaşi, unde s-a lansat cartea din care am citat şi unde a vorbit, în faţa unui numeros public, despre credinţă şi libertate, mărturisea: „Aş fi putut să am o soartă înspăimântătoare. Ei bine, v-o spun Dumneavoastră, ca să ştiţi, că poţi transforma cele mai insuportabile condiţii într-o adevărată fericire prin puterea spiritului“.
Confesiunile lui Pan M. Vizirescu duc cu gândul la Jurnalul fericirii al lui
N. Steinhardt şi la reflecţiile lui Petre Ţuţea. Ca şi acesta, el afirma cu o cuceritoare naturaleţe şi convingere: „Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenenţa mea la neamul românesc este o bucurie şi un dar ceresc“. Un spirit efervescent, dublat de seninătate şi de o nobilă detaşare de lumescul derizoriu, a constituit premisa fericirii acestui om rar. Impresionează, între altele, tăria crezului său în idealul generaţiei de intelectuali iluştri căreia îi aparţine, ca şi cultul pentru marii lui magiştri şi prieteni: Nicolae Iorga, care i-a girat debutul poetic în Universul literar; Tudor Arghezi care l-a publicat în Bilete de papagal; Nichifor Crainic, datorită căruia a intrat în gruparea de la Gândirea; Octavian Goga, Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Mircea Eliade, Dan Botta. Toţi aceştia şi alţii de statura lor sunt pentru scriitorul Pan
M. Vizirescu nişte „Coloane care cresc necontenit“, cum, de altfel, şi-a şi intitulat un volum de admirabile „portrete eseistice“ apărut în anii ’90 la Editura Timpul din Iaşi, prin grija poetului şi eseistului Cassian Maria Spiridon, carte pe care cel ce împlinise 97 de ani nu a mai lansat-o, aşa cum şi-a dorit, în capitala spirituală a României pe care „o visa în epoca de izolare“, căci chiar atunci „a fost luat în seamă de Dumnezeu“. Una dintre coloanele orânduite de el este a lui Octavian Goga: „Pentru mine, în anii copilăriei, Octavian Goga a fost un nume legendar. Când am aflat mai târziu că e contemporan cu noi, că trăieşte printre oamenii vieţii, mi s-a părut de necrezut, întru atât aparţinea istoriei. Ar fi putut să fie din vremea lui Mihai Viteazul, a celor trei sfinţi martiri, Horia, Cloşca şi Crişan sau, mai de curând, dintr-ai lui Iancu – tot atât de actual oricând, atunci ca şi mai târziu –, tot atât de autentic în mărturisirea sufletului românesc. Cântecul său era al pătimirii celei de obşte şi parcă nici nu se mai cerea identificat în persoana cuiva. Ba nu! – Devenise un mit“. Că astfel era simţit Goga o dovedea o dată mai mult Academia Română care i-a dedicat o şedinţă publică omagială în ziua de 13 mai 1938, când – consemnează Pan M. Vizirescu – preşedintele prestigioasei instituţii, Alexandru Lepădatu, afirma, în discursul său, că Octavian Goga a fost „cea mai strălucită şi, în acelaşi timp, cea mai reprezentativă personalitate a Ardealului românesc, iredentist, din epoca premergătoare Unirii şi realizării ei, prin geniul său poetic, prin sufletul său eroic, prin scrisul său neîntrecut, prin elocinţa sa răscolitoare şi prin divinaţia sa profetică… Laurii cu care Academia Română i-a încununat fruntea de poet al neamului încă din frageda tinereţe, scrisul cu care a întreţinut, sus şi tare, idealul de liberare a neamului său robit şi verbul de foc cu care a impresionat elitele şi a însufleţit mulţimile vor stărui pururea în viziunea şi memoria noastră“. Înaltul for ştiiinţific şi cultural al ţării întregite decidea ca fotoliul de academician rămas gol prin moartea lui Goga să nu fie ocupat o vreme de nimeni, în semn de doliu şi de înaltă preţuire. Abia după doi ani el i-a revenit lui Nichifor Crainic. Scrie Pan M. Vizirescu: „Neaşteptata moarte a lui Goga a îndoliat toată suflarea românească. De la Ateneu, în a cărui rotondă fusese depus corpul neînsufleţit pentru pelerinii care veneau să-i aducă salutul de adio, până la cimitirul Bellu, însoţit de un cortegiu imens, s-a mers pe străzile aglomerate de mulţimile ce-şi arătau cu tristeţe iubirea faţă de poetul neamului. Nu s-a mai văzut atâta plângere. După un provizorat la Bellu, pentru terminarea lucrărilor de la Ciucea, de care s-a ocupat personal d-na Veturia Goga, poetul a fost redat pământului transilvan, pentru paza lui veşnică“. Pan M. Vizirescu îşi încheie amplul eseu monografic, care este şi o preţioasă mărturie, pe un ton şi într-un stil ce amintesc de cel al Ecleziastului: „Acolo, la Ciucea, soarele răsare şi apune peste mormântul lui ca într-o continuă spovedanie, cum i-a fost dat poetului să-şi plimbe ochii pe deasupra Carpaţilor. Trebuia să rămână acolo mai departe, pentru totdeauna, cu misiunea sacră ce i s-a dat de a rosti graiul libertăţii întru realizarea şi păstrarea unităţii naţionale“.
Mă las tentat de retorica necruţătorului Petre Pandrea care, în spiritul şi chiar în litera bătrânului cronicar moldovean, era nevoit să constate că, pe deasupra tuturor nemerniciilor şi trădărilor, „nasc şi în Valahia oameni!“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper