Pisica albastră şi noile forme de teatru. Perform Iaşi 2014

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Pâlcuri de capete aşteaptă răbdătoare la intrarea în sală. Corniţe albastre se iţesc printre plete, ba de pe capul vreunei fete, ba de pe cel al alteia. Mă gândesc dacă nu m-am nimerit cumva într-un spaţiu de instalare pentru french cancan. Nu, sunt doar urechile pisicii albastre, creaţie a artistului Felix Aftene, devenită mascota primei ediţii a Festivalului Perform Iaşi 2014, aşa cum To fringe or not to fringe a devenit sloganul. Capetele se mută după cum apare vreo persoană cu o listă în mână, susceptibilă să-i lase în sala de spectacol, în ordinea înscrierii. În faţa teatrului sau a Primăriei, sau a Bibliotecii Naţionale, sau a casei MERU, căci spaţiile alese sunt multe, aşteaptă studenţi, mulţi dintre ei la Teatru. Intrarea este gratuită, pentru ca toţi cei interesaţi de fenomen să poată participa. Acesta ar fi unul dintre aspectele importante ale festivalului. Dar nu singurul, căci iată că într-o criză cronică, cea a locurilor de muncă inexistente pentru tinerii creatori, căreia autorităţile nu-i găsesc soluţia, dar nici nu se prea muncesc să o caute, Iaşiul organizează un festival al noilor forme de artă.
Mult mai importantă decât dimensiunea socială, rămâne, însă, cea artistică. Cei doi directori, unul executiv, celălalt artistic, Octavian Jighirgiu şi Florin Caracala, unul de patruzeci de ani, celălalt de douăzeci şi opt, au invitat numai spectacole independente, dacă le exceptăm pe cele două de la Centrul Naţional al Dansului care, la câţi bani (nu) primeşte de la Stat, poate emite oricând pretenţii la statutul de independent. Este primul festival de felul acesta la care particip, din cele cât degetele de la o mână organizate până azi, şi senzaţia de la sfârşit nu seamănă cu nici una de până acum. Genurile sunt diferite, problemele abordate sunt numeroase, tipurile de limbaj strălucesc de diversitate. Tinerii au ce spune şi se pricep cum să o facă. Cele şaptesprezece spectacole din opt zile au dovedit-o cu prisosinţă. Performance, teatru social, teatru-dans, teatru politic, teatru-instalaţie, teatru-concert, toate au fost prezente la Perform 2014. Despre selecţia lor ne vorbesc cei doi directori.

 

perform-iasi-1

Perform este o atitudine

C.R.: Care au fost principiile acestei prime ediţii?
Octavian Jighirgiu: Perform Iaşi s-a născut pentru a stimula toate direcţiile în care arta performativă poate vorbi. Perform este o atitudine pentru că vrea să deschidă drumul spre nonconformism, spre eliberare de zgura impusă de anumite rigori, spre ceea ce tinerii artişti au cu siguranţă nevoie pentru a crea: libertatea. Perform este acel crez care ne uneşte pe noi toţi. Am curajul să spun „pe noi toţi“, chiar dacă eu sunt dintr-o generaţie care a performat destul de mult pe scândura clasică, deci o generaţie pervertită într-un anumit sens, dar nepervertită în sensul gândirii, al mentalităţii. Am avut împreună cu Florin Caracala această iniţiativă tocmai pentru că ne-am dat seama că e necesară o schimbare, că trebuie să stimulăm acel tip de atitudine liberă a oamenilor care creează, în acest moment, în spaţiul teatral românesc.
C.R.: Aţi selectat numai spectacole din teatrul independent.
Florin Caracala: Din păcate, da.

C.R.: De ce „din păcate“?
Florin Caracala: Pentru că mi-ar plăcea să văd într-o bună zi şi teatrele instituţionalizate că încep să abordeze zona aceasta contemporană. Ele funcţionează normal şi de la sine, numai că aleg un singur sector de public. Într-un fel, sunt deranjat. Mi-ar plăcea să abordeze mai multe. Nu toate teatrele, pentru că nu toate îşi permit genul acesta, dar un teatru naţional cred că ar trebui să aibă o zonă de laborator, o sală în care să se întâmple astfel de experimente. La un moment dat, s-a încercat aici la Teatrul Naţional din Iaşi, la Uzina de teatru, că de aceea am şi ales sala respectivă. Cu acest prilej poate amintim conducerii teatrului că Uzina cu teatru a fost deschisă tocmai pentru experimente teatrale şi nu prea se fac. S-au făcut vreo două-trei, la început, şi după aceea au picat experimentele. Fiind independent, normal că susţin mediul independent şi vreau să se dezvolte. În caietul-program am ţinut foarte mult ca asociaţiile, ONG-urile, trupele care au venit să menţioneze dacă au avut un mecena şi să le mulţumească. E foarte important, pentru că mediul independent nu trebuie să funcţioneze neapărat din finanţări instituţionalizate, ci, mai degrabă, din activităţi private. Particularii trebuie să ajungă să susţină arta. Aici e o discuţie cu recul. Arta nu poate aduce prea multă imagine şi promovare, iar o firmă privată asta caută. Dacă o firmă dă nişte bani, cere automat notorietate. Trebuie să le oferi ceva. Ce le oferi? Atâta timp cât arta independentă nu are cerere şi consum, nu prea avem ce să oferim dătătorilor de bani, acestor mecena. De aceea lucrurile sunt un pic complicate. Dar mi-ar plăcea ca oamenii să aibă mai multă deschidere. Am ţinut foarte mult să se afle şi în Iaşi că în Bucureşti se poate, există mecena, există oameni care dau bani din afacerile lor artei contemporane. Festivalul a fost doar independent, pentru că aşa s-a nimerit. N-am găsit nimic din zona instituţionalizată. Dacă găseam un performance sau un spectacol de teatru-dans… Dar avem CNDB din zona instituţionalizată. Am luat independenţi pentru că e o mişcare în creştere, în forţă şi e foarte bine. Ar trebui să fie şi mai mult. Doar aşa putem contrabalansa zona instituţionalizată. Iar aici ne trebuie iar oameni care să dea bani, să înţeleagă că arta nu se face de la sine, se plăteşte, ca orice alt produs. Şi noi muncim, şi ei muncesc. Dar trebuie „să consumăm“ arta.

C.R.: Publicul „consumă“ fenomenul acesta?
Florin Caracala: Aici, în Iaşi, eu ştiu că există un public. E un pic lâncezit, un pic lăsat moale, pentru că artiştii locali sunt uşor blazaţi, ori pentru că nu vor să depună proiecte, ori pentru că nu vor să se lupte atât de mult. Pentru că în arta contemporană nu prea mai putem să discutăm despre artă sută la sută: 20% facem artă, 80% e birocraţie. Şi atunci unora li se pare mult prea complicat să înceapă să facă acte, să-şi drămuiască o asociaţie, aici se porneşte mai greu. Dar public există. În aceste zile de festival se vede că e un public nu mic, ci numeros. Poate că se datorează şi faptului că intrarea a fost liberă. Dar şi dacă am începe cu un bilet cu preţ modic, să zicem de cinci lei, sau dacă am începe cu donaţii: veniţi la teatru şi donaţi dacă v-a plăcut, nu vă obligăm! Poate oamenii nu sunt chiar atât de obişnuiţi cu genul acesta de manifestări artistice mai şocante şi atunci hai să nu-i obligăm, poate ei nu vor „să consume“ aşa ceva. Dar cei care vor consuma se vor bucura şi poate vor da un cinci lei, acolo. Am vrut să le arătăm artiştilor locali, prin acest festival, că se poate şi atunci ei să-şi ia un pic forţa în dinţi şi să înceapă să creeze. Pentru că dacă nu ai ofertă, nu ai ce să cultivi.
Mă simt descoperit fără muzică
Unul dintre cele mai bune exemple care atestă că la colţ de drum pândeşte minunea, chiar dacă statul nu dă bani pentru ea, a fost Zic Zac cu Andrea Gavriliu şi Ştefan Lupu, actori-dansatori cu calităţi excepţionale, şi cu un DJ, Gabriel Costin, de un comic irezistibil. Timp de un an, spectacolul a făcut furori în toate festivalurile. Şi pe bună dreptate! „Mă simt descoperit fără muzică“, spun cei doi interpreţi care acoperă bucuria mişcării în structuri teatrale. Cei doi actori-dansatori îşi provoacă reacţii şi îşi răspund în ritmuri explozive. Atracţia, aşteptarea, indiferenţa ostentată, mândria, gelozia, furia, pedeapsa, sexualitatea prizată cu umor fac parte dintre temele de serviciu ale magmei incandescente din care se construieşte teatrul. Zic Zac le transformă pe toate într-o explozie a mişcării. Fiecare gest al unui interpret îşi găseşte răspunsul în mişcarea celuilalt şi nu oricum, ci într-un ritm frenetic. Un diluviu de energie înghite publicul.
Nici o atitudine, fie feminină, fie majestuoasă, fie languroasă, fie a sublimei demnităţi nu pare greu de exprimat pentru firava făptură a Andreei Gavriliu, a cărei expresivitate ia ochii. Iar alura elegantă, din când în când jucat scorţoasă, a lui Ştefan Lupu face o priză infailibilă cu comicul situaţiilor „mişcate“. Căci actorul se lasă prins şi el în imbatabilul absolut al mişcării. Dinamismul pulverizează orice limită a inerţiei corpului. Ludicul, frumusuţea, umorul dau proporţia de aur în interpretarea sa. Amândoi dansează-joacă, la fiecare reprezentaţie, cu o dedicaţie care lasă publicul mut de uimire. De altfel, mişcarea se dovedeşte irezistibilă şi pentru interpretul DJ-ului, Gabriel Costin, „vinovat“ de multe dintre hohotele de râs ale spectatorilor. Statura aparent refuzată de graţie a actorului cu mopul în mână, de care se ajută ca să nască situaţii de un comic savuros, nu poate să se sustragă domniei absolute a mişcării.
Un decor de fundal, făcut de Andreea Săndulescu din obiecte „de se sparie gândul“, luat în posesie imperială de DJ, două mese şi munţi de talent în interpretarea actorilor – iată combinaţia care face din Zic Zac un spectacol care s-ar putea vedea în fiecare zi. Aşa, ca să ne amintim că viaţa e frumoasă!

Cu grijă faţă de studenţii care trebuie să se exerseze în toate laturile actoriei, festivalul a găzduit workshop-ul Andreei Gavriliu pe tema Physical Theatre. Nu a fost singurul domeniu de care s-a îngrijit profesorul Octavian Jighirgiu. Studenţii la teatru au putut asista la conferinţele organizate de Perform pe teme incitante. Oltiţa Cîntec a vorbit despre Radicalismul noilor estetici, Ionuţ Sociu despre Contexte actuale: Auto/biografism şi relaţionalitate, profesorul de regie de la UNATC, Nicu Mandea, a abordat Schimbarea canonului estetic în regia teatrului contemporan, profesorul de scenografie de la Universitatea din Carolina de Sud, Nic Ularu, a făcut o savuroasă introducere în Experienţa Off Broadway, iar sussemnata a atras atenţia asupra lui Radu Afrim, regizorul-cult al generaţiei noastre. Noile forme trebuie încurajate, iar valorile respectate. O dovedeşte şi volumul lui Călin Ciobotari, Emil Coşeru, actorul nostru, lansat în cadrul festivalului.
Mă simt responsabil faţă de cei pe care îi şcolesc
C.R: Cei mai mulţi creatori tineri de astăzi se pregătesc să devină free lancer-i.
Octavian Jighirgiu: Dacă facem nişte calcule matematice, vom vedea că un procent destul de mic dintre actorii şi performerii pe care îi are România în prezent este instituţionalizat şi un procent destul de mare trăieşte în free lancing, într-o zonă a liberului arbitru. Această piaţă în expansiune este incapabilă să evolueze din cauza lipsei fondurilor şi a mijloacelor materiale. Este una pe care demersurile de tip Perform o stimulează. Ca profesor de teatru, cred că merită să-mi canalizez energia şi efortul pentru a ajuta această piaţă să evolueze, pentru a-i ajuta pe aceşti tineri să-şi găsească un drum. Mă simt responsabil faţă de cei pe care îi şcolesc, faţă de tinerii care se vor trezi într-un neant din care puţini se dezmeticesc, iar majoritatea se reconvertesc. Şi e mare păcat! Sunt tineri supercapabili cei pe care i-am şcolit, extraordinar de creativi, care au ieşit cu calităţi foarte mari din şcoală şi care, negăsindu-şi nici un loc de muncă, negăsindu-şi nici un mod de a-şi pune în aplicare talentul şi învăţătura, au schimbat direcţia. Şi e păcat! E nevoie de astfel de iniţiative tocmai pentru că aceşti tineri ar putea fi capacitaţi într-un elan comun, constructiv, al iniţiativei, al bucuriei de a te angaja în demersuri independente, de a-ţi descoperi propriul fel de a fi.

C.R.: Cum aţi reuşit să puneţi un festival pe roţi în doar două săptămâni?
Octavian Jighirgiu: S-a născut o echipă din doi oameni care şi-au adus alături alţi doi-trei oameni în care credeau, care s-au dovedit într-adevăr profesioniştii care să ne ajute să construim acest frumos eveniment. În două săptămâni de când am primit ok-ul, aveam deja aproximativ douăzeci şi cinci de trupe care aşteptau invitaţia oficială. Din ele a trebuit în final să facem o selecţie. Până la urmă, au rămas şaptesprezece spectacole în festival. Pentru că am considerat că zona artei performative trebuie dublată şi de o teoretizare a fenomenului, pentru o mai bună înţelegere a principiilor care stau la baza funcţionării teatrului independent, am iniţiat şi o serie de conferinţe. În fiecare zi de festival, alături de spectacolele de seară, s-a desfăşurat dialogul între diferiţii actanţi ai performing-ului românesc contemporan.

C.R.: Sunteţi înconjuraţi de tineri care, la orice oră din zi şi din noapte, oricât de munciţi ar fi, au un tonus excepţional.
Octavian Jighirgiu: Alături de noi au fost nişte studenţi inimoşi, în calitate de voluntari. Parţial, i-am selectat printr-un casting, parţial au venit alături de noi, fiind studenţii de la Teatru. Într-un timp foarte scurt, aceşti oameni au reuşit să devină o echipă. Am simţit în spatele nostru, mai degrabă, umăr la umăr, forţa unei echipe. Ei au fost cei care nu au vrut să iasă în faţă rămânând tot timpul în planul al doilea. Iaşiul are astfel de tineri, are şi infrastructura, şi capacitatea materială, şi umană de a organiza astfel de evenimente. Cred cu tot sufletul că Perform nu va muri aici, că este doar la începutul unui frumos drum, pe care îl sperăm din ce în ce mai spectaculos.
România este ţara occidental xeroxată
În RETOX, abrevierea titlului de mai sus, produs de Compagnie 28 Paris şi de Unteatru, în regia lui Eugen Jebeleanu, conceptul scenic al lui Yann Verburgh şi scenografia Velicăi Panduru, trei identităţi sfâşiate se autoamputează într-un flagel punitiv măcinat, reluat şi veşnic mestecat. RETOX este un spectacol de o sensibilitate aparte, a contactelor cu aproapele contondent, fotografiat într-o matrice care generează la nesfârşit durere. Fragmentele separate ale discursului identitar înglodează cele trei vulnerabilităţi, carne vie a durerii interioare, în vinovăţia indusă de aproape pe parcursul traumatismelor la care acesta le supune. Tatăl care îşi violează băieţelul, mama care mazileşte pe veci încrederea fetiţei ajung să anihileze răspunsurile fireşti în faţa vieţii, dezasamblându-le, fără speranţă de recompunere, scutul de autoprotecţie. Un balast greu al personalităţilor fracturate, pulverizate în mii de particule ale ruşinii fără vină, năclăieşte interiorul celor trei personaje. Memoria se depozitează în straturi mâloase generând niveluri succesive ale autodistrucţiei. Reluarea compulsivă, deprimarea care se naşte din fiecare cuvânt-gest acaparează toate momentele existenţei. Corpul Cameliei Pintilie se contorsionează, sub vina fără obiect, în poziţii interschimbabile de putere – supunere – frică iar macularea sinelui şi a celorlalţi exprimată de Conrad Mericoffer orchestrează atotcuprinzătoarea depresie. În interpretarea stranie, la graniţa excelenţei, a Emiliei Dobrin, fiecare por se resimte de o acută, niciodată îmblânzită nevralgie psihică. Fiinţa sa nevrotică, încolţită de monştrii interiori, schelete ale relaţiei cu mama, măcinată obsesiv, într-un veşnic reluat dans al autopedepsirii, se stratifică în centri multiplicaţi ai suferinţei.
După cum se vede, această primă ediţie de Perform Iaşi a etalat spectacole răvăşitoare câştigând un rol singular în peisajul festivalurilor de teatru din România.
Eram, pe rând, artişti, contabili, şoferi
C.R: O să mai fie şi o a doua ediţie sau aceasta va rămâne doar una „electorală“?
Florin Caracala: Dacă o să dea Dumnezeu, că tot suntem între Primărie şi Mitropolia din Iaşi, da. Cred că am declarat ceva atât eu, cât şi Octavian Jighirgiu, directorul executiv. Cred că am făcut un statement destul de vizibil dacă nu la nivel naţional, deşi noi ne dorim, măcar la nivel local. Cred că am reuşit să facem acest festival Perform şi să îmbrăcăm o nişă necesară pe piaţa naţională a festivalurilor. Sunt multe festivaluri în România, multe importante, multe cu bani, cu vizibilitate. Dar cred că zona aceasta nu am văzut-o niciodată foarte bine acoperită. Chiar şi Festivalul Naţional de Teatru Independent de la Bucureşti a acoperit doar un segment. Noi ne concentrăm pe a promova şi a schimba atitudini pentru a deveni noi înşine o atitudine şi pentru a coopta oameni. Aşa că sper să fie şi ediţia a doua. Şi sper să o facem pe mandate.

C.R: Cum adică pe mandate?
Florin Caracala: Nu aş vrea să deţin eu monopolul, să fiu selecţioner de fiecare dată. Poate acum, o ediţie, două, trei, când ştim foarte bine cum să ne adunăm, şi apoi poate reuşim să cooptăm şi alţi oameni care să fie selecţioneri. Ne trebuie mai multe viziuni, nu ştiu dacă a mea e cea mai bună. Poate sunt alţii mai buni decât mine. Nu trebuie să ţinem foarte mult cont de faptul că eu sunt regizor sau actor. Trebuie să fim diverşi pentru că, până la urmă, ce mai poţi să judeci în zilele noastre? Poate ţie îţi place, poate mie nu-mi place, dar poate ce e acolo e consistent şi pentru altul e fascinant.

C.R.: Aşadar, speraţi într-o a doua ediţie.
Florin Caracala: Da, vreau să fie ediţia a doua. Sunt foarte întărâtat. Şi aş vrea să avem şi mai mulţi bani. Şi aş vrea să aducem şi mai mulţi oameni. Şi aş vrea să stea pe toată perioada festivalului.   Şi mi-ar plăcea ca artiştii să spună „în intervalul acela îmi rezerv o săptămână ca să fiu la Festivalul Perform“. Mi s-ar părea foarte tare să reuşim să redevenim o comunitate. Poate cã aşa, prin Perform, peste cinci ani, o să reuşim să facem Sindicatul Artiştilor Independenţi şi liberi de orice. Poate reuşim să începem să ne aliniem un pic. Pentru că văd că în ultimii ani toţi suntem foarte blazaţi. Căutăm tot felul de probleme, tot felul de noduri în papură, dăm vina pe sistem… Unde e totul sare, zahăr şi mălai? Nicăieri nu e. Şi arta, să mă ierte Dumnezeu, dar tot timpul a fost în paragină. Dacă stau şi mă gândesc, toţi artiştii despre care am citit s-au plâns de sisteme, mă rog, aceia care nu au fost oportunişti. Trebuie să ne urnim. Trebuie să înţelegem că poate, în momentul acesta nu avem nişte drepturi oficiale şi egale. Poate doar ne asumăm un termen venit dintr-o altă limbă: free lancer. Da, dar acolo unde au statut juridic legal, au nişte reguli. Noi suntem free lancer-i doar din vorbe. Ne place să preluăm termeni, dar nu ştim ce reprezintă, nu ştim bucătăria de la ei de acasă. Cred că sunt foarte mulţi artişti care îşi spun free lancer-i pe Facebook, dar habar nu au că în Franţa free lancer-ii primesc 75%, lunar, din venitul pe care l-au avut o lună în care au muncit. Şi nu e nevoie să lucreze douăsprezece luni. Lucrează o lună şi primesc un ajutor timp de unsprezece luni. Toţi ştiu aşa, din vorbe, dar nimeni nu ştie cum să înceapă ceva ca să devenim oficiali. Hai să începem să ne adunăm toţi într-un punct, într-o săptămână şi să discutăm despre asta. Sună frumos ce zic, nu? Ireal. Mă simt ca Alice în Ţara Minunilor. Mi-e greu să cred, dar sper, îmi doresc. Cel puţin asta mă leagă de festival. Am pornit de la ceva mic, hai să vedem ce iese şi, după aceea, într-o noapte, ne-am răzgândit. Am zis că nu trebuie să fie ceva mic, trebuie să fie ceva cu atitudine, să fie ceva puternic care să se inoculeze în creierul artiştilor. Artiştii locali să înceapă să facă şi să nu se mai plângă, artiştii naţionali să îşi facă timp o săptămână şi să înceapă să se gândească cum ne-am putea face o viaţă mai bună toţi. Să nu ne mai gândim la cum am putea să scoatem un spectacol de bar şi să luăm un milion într-o noapte ca să ne cumpărăm şi noi un pachet de ţigări şi o bere. Mai e şi individualismul: nu vreau să mă cuplez cu ăla, dar eu fac un one man show, îmi iau şi eu nişte bănuţi ca să am şi eu ce să mănânc. Toţi facem asta. Dar hai să facem toţi ceva, astfel încât să nu mai avem probleme. Hai să ne facem un CAR. Contribuim toţi lunar cu 10 lei, fără salarii, dar să ştim că ne facem un fond. Poate începem ceva, poate reuşim să construim ceva aşa, din puţin. Cred că asta ar fi frumos, chiar dacă greşim. Din greşeli învăţăm! Dacă nu încercăm, stăm doar şi ne plângem.

C.R.: Aveţi şanse să vă sprijine Primăria în continuare?
Octavian Jighirgiu: Da. Ceea ce am făcut noi a fost vizibil. Lucrul acesta a dovedit-o media care a avut un aport esenţial. Parteneriatele noastre media au fost serioase, au avut o componentă naţională importantă, ca să nu mai spun de cele locale. În viaţa mea nu am dat atâtea interviuri sau nu am vorbit în atâtea emisiuni, cu atâţia reporteri şi atâţia jurnalişti într-un timp atât de scurt. Parcă toate interviurile de până acum au fost egalate de cele din aceste câteva zile. La fel de amuzant a fost şi faptul că eram, pe rând, artişti, contabili, şoferi etc. Într-o zi, m-am cocoţat pe un cub destul de înalt de aici, din Iaşi, sus, la vreo şapte metri, ca să leg un banner foarte mare. Nu m-am gândit înainte de a face gestul. Dar, când am ajuns acolo sus, mi-a trecut prin cap că totuşi, alături de Florin Caracala, eu sunt imaginea festivalului, pentru că noi suntem directorii. M-a apucat râsul gândindu-mă că lumea care mă vede şi care mă ştie va spune că sunt un factotum. Respectivii sunt de toate, de la directori până la şoferi şi maşinişti. Entuziasmul, care s-a văzut probabil în tot ceea ce am reuşit să facem, nu ne-a părăsit toată perioada.
Teatru concert şi muzică post-rock în Pescăruşul. Ultimul act
O pădure video pe care se zăresc siluetele pescăruşilor în zbor. În spectacolul produs de Asociaţia Inspiră şi On Stage, în regia lui Carmen Lidia Vidu, muzica stranie, interpretată la chitară live de Ovidiu Chihaia, cu accente repetate, prefaţează intrarea unei femei cu cap de pescăruş. Aripi, picioare, apoi păsări întregi invadează orizontul spectatorilor. Seamănă şi nu seamănă cu ce ai mai văzut la teatru. Vocea joasă, înceată, a sonorităţilor în crescendo ale sopranei Cătălina Antal lasă viul să irumpă, scanând mutarea alertă a dispoziţiilor, pânda şi frica. Sunetele plonjonează în lava psihismului pentru a traduce iureşul din adâncurile aşezate pe nisipuri mişcătoare ale emoţiilor. Imposibil ca agitaţia pescăruşilor să nu se insinueze în privitor ca atotcuprinzătoare corespondenţă baudelaireană.
Cu toate acestea, textul rămâne cel al lui Cehov. În mijlocul scenei, Istvan Teglas, nemişcat, cu voce joasă, egală, marcă a spectacolelor lui Carmen Lidia Vidu, rosteşte monologul lui Constantin despre relaţia cu mama şi principiile artei noi. Cuvânt cu cuvânt, cărămidă cu cărămidă, discursul se aşază ca un zid exterior, solid, cvasiimobil, fundament care naşte reacţiile din interiorul personajelor. Limbajul-lume înglobează toate fiinţele existente. De abia de la acest nivel încolo se declanşează mutaţiile din interiorul personajelor. Opiniile despre teatru, forme noi, convenţiile realiste ale „artei sacre“, mesaj şi morală sunt rostite de Istvan Teglas pe acelaşi ton egal care îmbibă succesiv, strat cu strat, percepţiile spectatorului. E doar o fortăreaţă de cuvinte, punct iniţial care va genera/ obnubila zbaterea din interiorul creatorului.
Nina şi Constantin stau pe scaun nemişcaţi şi discută. Imobilitatea lor astupă, prin paravane interioare, vulcanul interior şi incandescenţa neîmplinirii. Universul scenic al lui Carmen Vidu este, de fiecare dată, unul al imploziei. Părul Ioanei Marchidan înveleşte forma coagulată a celor doi în clipa de „împreună“. Orizontul artistului, relaţia cu Nina, respectiv tema cehoviană îmbracă mişcări de o lentoare absolută într-un univers al înaintării şi al retragerii, al gesturilor timide, când graţioase, când chinuite. Oricât de paradoxal ar suna, spectacolul acesta modern, cu cabluri, chitară, mască, video, pare un elogiu adus structurii. Una inedită, dar riguroasă, la umbra căreia trăieşte şi se adăposteşte viul. Mişcările frânte, alese de cei doi actori-dansatori, absorb estetismul cu totul particular al lui Carmen Vidu, la ora actuală regizoarea cea mai experimentalistă din teatrul românesc. Memorabil, spectacolul său de acum, Pescăruşul. Ultimul act, traduce un univers greu de consistenţa viului, o simfonie a emoţiilor presimţite dincolo de limbajul a cărui esenţă – cea strict de „vehicol“ – continuă să o fascineze pe regizoare.

La sfârşitul festivalului, o ultimă discuţie cu cei doi directori:
C.R.: Cum vă simţiţi să treceţi de la nobila profesiune de actor/ regizor, chiar de profesor, la cea de organizator, care nu presupune vreo fală a creativităţii?
Florin Caracala: Mi se pare foarte important pasul pe care l-am făcut. Am stat şi m-am gândit foarte mult. „Director artistic“, selecţioner, manager de festival mi se par cuvinte cu mare greutate. Trebuie să-ţi asumi ceea ce prezinţi, un concept pe care l-ai construit. Mi-a fost foarte frică, recunosc, dar nu regret nici o secundă. Mă uit şi îmi spun că am făcut o treabă foarte bună. Mă uit şi îmi spun că totul a ieşit atât de bine într-un timp atât de scurt: am coagulat o masă de artişti. Săptămâna aceasta au fost o sută şi ceva de artişti mai iubiţi, mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi. Toţi ne cunoaştem între noi mai mult sau mai puţin. Am fost toţi aici şi am militat toţi pentru o cauză. Practic, noi toţi am formulat un statement: „haideţi, oameni buni, să începem să facem ceva!“. Acţiunea în sine e importantă. Am încercat să nu iau în calcul statutul de actor/ regizor. Am încercat să gândesc cât se poate de lucid şi de coerent, să nu-mi iau în calcul gusturile personale şi tocmai de aceea am şi mers pe ideea de artişti asumaţi, adică un artist pe care oamenii îl consumă, îl vor. Ştie să spună ceva publicului şi nu-i pasă că e criticat, iubit sau mai puţin iubit: el spune ceva. M-am simţit ca între ciocan şi nicovală. Mă gândeam dacă nu aş fi fost eu selecţioner, ci altcineva, oare eu sunt un om care face un statement, mi-am asumat eu o zonă pe care să o tratez în arta contemporană? Nu o să vă dau răspunsul. A fost o învăţătură bună.

Octavian Jighirgiu: Sunt destul de aglomerat. M-am băgat în atâtea lucruri, încât uneori îmi pun problema la ce aş putea să renunţ. Ce devine prioritar în momentul acesta? Care ar fi drumul de urmat pe termen lung? Mi-e atât de greu să renunţ la una dintre componente! După patrusprezece ani de profesorat (în 2000 intram ca asistent), cred că mi-a intrat în sânge, nu mă voi putea lăsa niciodată. De asemenea, ştim că actoria e un microb. Să renunţi la această menire, pasiune, vocaţie ar fi un gest sinucigaş, pentru că în momentul acela aş omorî o parte din mine care e motorul a ceea ce sunt. Mai nou, este componenta organizatorică, cea de manager de festival.

C.R.: Adică director!
Octavian Jighirgiu: Încerc să evit termenul acesta pentru că nu am un comportament de director, adică autoritar. Mă simt egalul celor din echipă. Astăzi am avut o ceremonie de închidere cu uşile închise, doar noi, organizatorii, staff-ul şi voluntarii, am împărţit diplome, am spus cuvinte frumoase, eu i-am imitat pe toţi, am făcut un soi de show teatral. Nu m-am simţit deloc eminenţa cenuşie, acea autoritate care dă ordine şi care primeşte înapoi nişte răspunsuri stricte. Am simţit pur şi simplu că suntem o echipă, că eu eram parte din ea. Dacă privirile erau îndreptate spre mine mai mult, era din cauza rolului de lider care, până la urmă, trebuie să-şi asume întregul, un concept de la un cap la altul. Toţi aceşti oameni, toată mişcarea pe care am creat-o, inclusiv componenta organizatorică, una pe care simt că o pot dezvolta – eu cu mine însumi, într-un training permanent –, mă fac să cred că sunt pe un drum bun. Am patruzeci de ani peste o lună şi mi-am aniversat schimbarea de prefix într-un fel special. Am intrat într-o zonă nouă, mi-am descoperit o nouă vocaţie şi vreau să merg pe drumul acesta. Mi-am anticipat ziua cu un cadou pe care cred că îl merit: un spectacol frumos din închiderea festivalului, Hai Iu, Iu, nu Hy You You, în regia lui Radu Afrim, muzica Vlaicu Golcea, cu nişte tineri superbi pe scenă, care au absolvit în 2013. Închei fericit.

perform-iasi-2

 

perform-iasi-3

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper