„Până în prezent nu s-a descoperit o «pilulă moral㻓

Un articol de DAVID ILINA
Un articol de Valentin Mureşan

Valentin Mureşan în dialog cu DAVID ILINA

 

Valentin Mureşan este profesor de filosofie morală, director al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată din cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

David Ilina.: Substantivul aplicaţie, ca şi derivatele lui adjectivale, se află astăzi pe buzele multora. Termenul a fost impus îndeosebi prin utilizarea pe scară tot mai largă a noilor mijloace electronice de comunicare. La modul general se consideră că ceea ce ţine de domeniul aplicativului te plasează în miezul vieţii, mai aproape de nevoile ei reale, oricum dincoace sau dincolo de „deşertul abstracţiilor”. Cu deosebire tinerii se arată extrem de interesaţi de ceea ce are sau ar putea avea caracter aplicativ, convinşi că pot rezolva probleme practice dispensându-se de teorie. Intuiesc că, pe fond, lucrurile stau un pic altfel. Ce-ar trebui să înţeleagă publicul larg prin „etica aplicată” ?
Valentin Mureşan: Într-adevăr, există un sens îngust, popular, al cuvântului „aplicaţie” şi unul mai larg, mai sofisticat. Al doilea e sensul folosit în expresiile filosofia aplicată sau etica aplicată. Dincolo de această distincţie, asupra căreia nu vreau să insist, ar fi o iluzie să credem că etica aplicată şi filosofia aplicată datează de la mijlocul secolului trecut şi sunt un produs american. Pe vremea lui Platon şi Aristotel, filosofia era în parte pur teoretică, neaplicativă (metafizica, teoria matematică a cerului etc.) şi în parte aplicată (etica, politica, legislaţia, economia, retorica etc.). Primele urmăreau adevărul de dragul adevărului, celelalte adevărul de dragul aplicaţiilor. Etica lui Aristotel  e o teorie a virtuţii şi vieţii reuşite, toată lumea o studiază sub acest aspect – teoretic. Se uită însă că Etica e parte a Politicii, lucrare care se referă la problema aplicativă  a organizării unei cetăţi fericite.
Etica aplicată din anii ’50-’60 ai secolului trecut a fost altceva. A fost o iniţiativă a unor  profesori americani de a mai înviora cursurile şi a atrage studenţi (deci, a face rost de salarii), utilizând marile teorii etice la discutarea unor teme fierbinţi din agenda publică americană a vremii.  Aşa că, treptat, publicul tânăr, mai ales, a trecut de la citirea editorialelor pe teme de avort, eutanasie, drepturile minorităţilor, homosexualitate, nesupunere civică etc. la discursuri mult mai sofisticate, argumentate, metodice, care au intrat treptat în programa universităţilor. Era un gen de filosofie morală aplicată la temele prezentului. Un fel de „etică pop”.
Între timp, ea a evoluat de la un tip de cercetare filosofică spre o puzderie de etici ale profesiilor şi spre o mulţime de meserii nefilosofice, dar care presupun un background etic, devenind tot mai independentă de universităţi şi chiar privatizându-se. Au apărut consultantul moral, directorul biroului de etică, managerul eticii,  trainerul pe probleme de etică, specialistul în audit etic, ombudsmanul etic etc. Au apărut centre private de consultanţă morală şi în toate firmele şi instituţiile unor ţări ca SUA, Canada, Australia, au apărut „infrastructuri etice” conduse de manageri specializaţi.

D.I.: Ca peste tot în lumea civilizată, dacă etica aplicată este nu numai un câmp de reflecţie, ci şi un domeniu de cercetare, era firesc ca şi la noi să existe un centru (un organism) adecvat pentru acest tip de activitate. Ce reprezintă CCEA ?
V.M.: Centrul de Cercetare în Etica Aplicată a fost creat conform legislaţiei româneşti, organizat în cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, menit să  grupeze pe cei ce vor să se dedice eticii aplicate. Centrul îşi asumă rolul de a impulsiona dezbaterile şi de a încuraja reflecţiile raţionale asupra problemelor de natură morală, evitând orice fel de tendinţe „misionare” de a impune ori dicta o anumită abordare. Din 2004 am evoluat: am făcut şi cercetare (vezi cărţile pe site: ccea.ro), am făcut şi pregătire masterală şi doctorală, putem da şi consultaţii etice celor ce doresc sau au nevoie de acest lucru.

D.I.: Chiar dacă nu are personalitate juridică, CCEA este o instituţie publică de natură academică. Dispune ea de o infrastructură etică, inclusiv de un cod etic, funcţionează ea după criterii sau standarde etice ?
V.M.: Aşa cum am precizat, Centrul e o instituţie a Universităţii din Bucureşti. Universitatea ar trebui să aibă cele amintite de tine. Şi începe să le aibă, dar mai e mult de lucru. Recent s-a constituit o Comisie de etică a cercetării şi un Birou de etică având în frunte  un specialist în etică instituţională. Comisia de etică academică trebuie însă redefinită ca funcţii, iar codul etic se cere  revizuit radical şi îmbogăţit. De asemenea, mai trebuie făcut un Cod etic al cercetării ştiinţifice.  Să vedem cum vom naviga. E nevoie de spirit de cooperare şi de efort constructiv. Eu unul sunt optimist, cred că mergem în direcţia cea bună.

D.I.: În câteva din lucrările pe care le-ai publicat propui nu doar concepte noi precum managementul eticii în organizaţii, instituţionalizarea eticii, infrastructura etică a organizaţiilor etc., ci şi un ambiţios proiect de reconstrucţie morală a instituţiilor (publice şi private). De aici rezultă că nu numai oamenii ca indivizi concreţi, ca persoane, ci şi instituţiile sau organizaţiile au statut de subiect sau agent moral ?
V.M.: Asta e o chestiune teoretică foarte complicată. Sunt şi păreri pro şi păreri contra.  Depinde ce sens ataşăm sintagmei „agent moral”. Într-un sens, o organizaţie e morală dacă posedă acele „virtuţi instituţionale” (identificate de unii prin studii empirice, de exemplu claritatea, coerenţa, aplicabilitatea etc.) care stimulează comportamentul moral şi inhibă pe cel imoral. Sunt sigur că în viitor acest proces va fi „ajutat” şi prin mijloace chimice sau medicale, dacă Julian Săvulescu are dreptate cu bio-ameliorarea sa morală. O organizaţie e cu atât mai morală cu cât se reduce frecvenţa comportamentelor imorale  existente la un moment dat.

D.I.: Unii susţin că nu e nevoie de ceea ce tu numeşti „managementul eticii în organizaţii”, că integritatea unei instituţii este asigurată de persoane integre, în calitate de angajaţi, că responsabilitatea socială a companiilor este acoperită de responsabilitatea individuală a celor ce îndeplinesc diferitele roluri în cadrul respectivei instituţii. De educaţie morală ar fi nevoie şi nu de comisii sau coduri etice. Ce spui ?
V.M.: Dacă ar fi aşa, nu ar mai fi comportamente imorale în instituţii: vânzare de examene,  nepotism, cadouri interzise, hărţuire sexuală, conflict de interese, limbaj şi comportament agresive etc. Căci doar am avut atâtea exemple de „persoane integre”! Dacă ar fi aşa, nu am avea regiuni întregi în care furtul, violul, bătaia femeii etc. sunt virtuţi, nu vicii. Asta susţin acei conservatori ilogici cărora le e frică de reguli. „Iar reguli?!” – ţipă ei, înotând voluptos într-un mediu social incert. Şefii de la marea şi prospera firmă americană Enron aşa spuneau şi ei, iar firma a dat faliment din cauza imoralităţii şi abuzurilor lor. La noi, am văzut prin Parlament, dar şi în afara lui, cine sunt „persoanele integre” care ies în faţă în ziua de azi. Aşa că nu trebuie să le credităm. Aceşti dansatori pe sârma democraţiei nu dau doi bani pe responsabilitate şi morală. De aceea e nevoie de norme explicite, clare, ferme. Şi apoi, fiecare dintre noi trebuie ţinut în frâiele regulilor morale căci, dacă (asemenea personajului lui Platon) am primi inelul fermecat care ne face invizibili, mă tem că şi cei mai tari în caracter dintre noi ar claca.

D.I.: Se discută mult despre coduri etice, despre necesitatea lor în funcţionarea diferitelor organizaţii. De remarcat că nu toată lumea agreează ideea, unii cred că orice cod are caracter coercitiv, întăreşte controlul şi diminuează spontaneitatea şi libertatea individului. Codul etic trebuie impus din afara organizaţiei, eventual prin lege, sau trebuie să rezulte din nevoi ori presiuni interne ale organizaţiei respective?
V.M.: Şi eu cred că un cod etic trebuie să fie constrângător. Un cod etic „benevol” nu e nimic. Dar el trebuie să fie rezultatul unui acord instituţional larg, emanaţia tuturor membrilor unei instituţii. De aceea, facerea lui durează în mod normal câţiva ani. Codul etic nu poate fi impus din afară, precum cel juridic, ci autoimpus. Asta înseamnă autonomie. Totodată, comisia de etică trebuie să fie complet independentă, deasupra tuturor. Deci codul etic-lege e o aberaţie, e un cod heteronom.  Sigur că limitează spontaneitatea, dar nu trebuie să limiteze libertatea. Libertatea constă din limitări inteligente autoimpuse, care să ne protejeze pe unii de alţii. Libertatea nu constă în ridicarea tuturor barierelor. Un cod etic trebuie să blocheze posibilitatea semenilor noştri de a-şi face rău unii altora utilizând pedepse specifice, nu penale. E mai mult un instrument de prevenţie, nu un DNA local.

D.I.: Filosoful german Gerd Achenbach este considerat a fi iniţiatorul „consilierii filosofice”, iar Lou Marinoff este cel mai cunoscut şi cel mai fervent susţinător al acestei terapeutici. În lucrarea sa Înghite Platon, nu Prozac, Marinoff propune o „vindecare a sufletului prin reflexivitate”. Există vreo legătură între managementul etic şi consilierea filosofică ?
V.M.: Nu cred. Consilierea filosofică e un tip de terapie psihică prin dialog, un dialog între oameni raţionali, maturi, care au viaţa în faţă, dar vor lămuriri despre ce înseamnă a trăi bine, deci ce înseamnă virtutea şi viciul, dreptatea, curajul, compătimirea etc. Ea e apropiată şi chiar combinată cu consilierea psihologică, chiar cu gândirea critică, luminând teme legate de sensul vieţii, moartea şi viaţa, iubirea etc. În schimb, managementul eticii se referă la managerierea vieţii morale a unei organizaţii (a unui spital, a unei firme etc.) pentru a diminua riscul moral. El se ocupă de coduri etice, de trainingul etic, de auditul etic, de rezolvarea litigiilor, de trierea etică a proiectelor de cercetare etc. E o formă nouă de management. Ar putea fi unele puncte de contact, unele asemănări între consilierea filosofică şi ceea ce noi numim consiliere etică (consilierea filosofică e în bună măsură consiliere etică) sau consilierea la patul bolnavului aflat în stadiul terminal al unei boli incurabile… Dar contextul e complet schimbat şi la fel scopul.

D.I.: De curând, Universitatea Bucureşti l-a avut ca oaspete pe Julian Săvulescu, profesor de etică aplicată la Universitatea Oxford, căruia i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. În presa culturală de la noi au apărut mai multe interviuri, inclusiv un interviu televizat. A apărut (prin traducere) şi o carte, ai avut mai multe întâlniri şi discuţii cu acest filosof al moralei de origine română. Bănuiesc că a fost o experienţă interesantă… Cum se configurează problematica eticii aplicate pentru omologul tău (instituţional vorbind) din Oxford ?
V.M.: Julian Săvulescu este un adevărat fan al eticii aplicate. Să încercăm un portret. De formaţie medic, el e acum directorul Centrului Uheiro de Etică Practică al Universităţii din Oxford, directorul Centrului pentru Neuroetică din Oxford (care e unul dintre cele trei centre biomedicale strategice din Marea Britanie) şi Directorul Institutului pentru Ştiinţă şi Etică (unul dintre cele 10 institute din cadrul Universităţii Oxford). În decursul anilor, el a avut ingeniozitatea şi curajul să lanseze teme noi, care au prins şi au coagulat în jurul lor atât adepţi fervenţi, cât şi critici, cum ar fi tema resorturilor biologice ale perfecţionării morale (moral bioenhancement), articolul său Procreative Beneficence: Why We Should Select the Best Children, publicat în prestigioasa revistă Bioethics, a devenit deja o paradigmă în etica aplicată. Profesorul Julian Săvulescu este unul dintre pionerii cercetărilor de neuroetică şi etică genetică. Una dintre temele predilecte a fost, în ultimii ani, aceea a „intuiţiei morale” din perspectiva aşa-zisei „filosofii experimentale”, o combinaţie de experimente psiho-neurale de laborator şi de dezbateri filosofice mai vechi sau mai noi. Cartea sa (scrisă în colaborare cu T. Hope şi J. Hendrick) intitulată Medical Ethics and Law: The Core Curriculum (2003 & 2008) este manualul standard pentru etica medicală în Marea Britanie.

D.I.: Dar a „încasat” şi o serie de critici…
V.M.: Critici e normal să încaseze, toţi încasăm; dar el a  încasat contestaţii vehemente din partea unor fundamentalişti religioşi care tânjesc după arestarea gândirii libere. Prima percepţie pe care o au majoritatea celor ce au auzit de scrierile sale e aceea a unui „extremist” care caută cu orice preţ spectaculosul teoretic. În realitate, el e o combinaţie rară de persoană curajoasă, dar calculată – care îndrăzneşte să relanseze teme fierbinţi, în legătură cu care majoritatea specialiştilor tac, cum e justificarea unei forme moralmente acceptabile de dopaj în sport sau găsirea unor forme permise moral de eutanasiere după naştere sau o nouă formă, neatacabilă, de eugenie – completată de un filosof raţional ce caută soluţii echilibrate unor probleme ce au fost dezechilibrate de alţii datorită unor mai vechi compensări excesive ale altor excese. În fine, e un vizionar, apropiat de escatologie, cu privire la perfecţionarea speciei umane pentru a recupera decalajul dintre psihologia morală şi tehnologii, mai cu seamă tehnologiile ce au ca potenţial obiectiv distrugerea planetei (armele nucleare, poluarea masivă, dezechilibrele climatice, suprapopularea). Plecând de la tehnologiile actuale din domeniul farmacologiei şi ingineriei genetice, profesorul Săvulescu vede salvarea din acest impas istoric într-o completare a perfecţionării morale a omului prin educaţie cu una prin intervenţie pe substratul biologic subiacent psihismului uman. Lumea e sceptică, râde. Aşa a râs şi când a auzit de prima aselenizare: „Aiurea, au transmis direct de colea, dintr-un fel de «cămin cultural», unde au aranjat o Lună pe scenă”.

D.I.: Julian Săvulescu e de părere că „nu suntem pregătiţi moral pentru viitor”, că ne caracterizează o „disponibilitate morală limitată” şi că, pentru a schimba situaţia, putem utiliza în principal trei strategii: biologică, normativă şi educativă. Tu ce rol acorzi acestor strategii pentru ameliorarea condiţiei morale a omului contemporan ?
V.M.: Săvulescu şi alţii sunt convinşi că există un decalaj de dezvoltare între tehnologiile autodistructive create de om şi evoluţia morală a omenirii, tot mai incapabilă să ţină în frâu aceste tehnologii (armele de distrugere în masă, fenomenul încălzirii globale etc.). Sigur, noi putem crede în perfecţionarea morală a omului prin metodele educative tradiţionale (cu toate că şi în acest domeniu suntem la fel de rămaşi în urmă, studiul teoriilor etice având un efect formativ minor), deşi aceste metode şi-au arătat limitele lor. Ar mai fi, deşi nu le avem în prezent, mijloacele farmacologice şi medicale pentru stimularea sau inhibarea unor funcţii psihice (e.g. capacitatea empatiei, a altruismului etc.) care să ne influenţeze anumite dispoziţii morale centrale cum sunt disponibilitatea de nu aduce prejudicii altora, ci de a le spori imparţial bunăstarea, chiar dacă nu câştigi nimic din aceasta sau înclinaţia de a fi drept. Serotonina, de exemplu, îi face pe oameni mai imparţiali şi mai dispuşi spre cooperare. Dar până în prezent nu s-a descoperit o „pilulă morală” propriu-zisă. Tot ce spune Săvulescu e că nu trebuie să dăm deoparte niciuna dintre căile perfecţionării noastre morale din cauza prejudecăţilor noastre. Aşa procedează fundamentaliştii religioşi care, prin ameninţări, au vrut să ne împiedice să discutăm asemenea teme. Iată o categorie de oameni cărora cred că şi conducerea luminată a BOR ar fi de acord că nu le-ar strica – în viitor, desigur – o reorientare chimică a înclinaţiilor lor „morale”.

D.I.: Curajul de a discuta, de a pune probleme de natură etică şi de a căuta soluţii în termeni raţionali a stârnit totdeauna furia celor ce trăiesc în orizontul dogmei. Totuşi, ce spun aceşti oameni? Şi de ce nu ar avea ei dreptul la opinie?
V.M.: Ei au dreptul neîngrădit de a avea o opinie, dar nu au niciun drept să-i ameninţe cu moartea pe cei ce au alte opinii şi nici să îi alinieze după dogmă. Incapabili să adopte o atitudine detaşată, permisivă, ei prezintă Journal of Medical Ethics ca pe o revistă a minciunii asumate şi a imoralităţii. Aceasta în condiţiile în care JME e apreciată în lumea academică drept una dintre primele reviste de etică medicală din lume, iar într-o perioadă s-a clasat pe locul întâi în topul Google Scholar. Ideea prezentă într-unul din articolele publicate de revistă, şi anume că „dacă avortul este permisibil, şi infanticidul ar trebui să fie”, a stârnit un val de contestaţii şi incriminări din partea eticienilor de orientare creştină. Întâi de toate că articolul nu era al lui Săvulescu. Apoi, iată ce susţine, ca poziţie de principiu, J. Săvulescu: „Articolul discutat nu e un argument în favoarea infanticidului. (…) Mulţi cititori vor fi în  dezacord cu tezele articolului. Totuşi, scopul JME  nu e de a prezenta Adevărul sau să promoveze numai o anume viziune morală. Ea vrea să prezinte argumente raţionale bine gândite bazate pe principii larg acceptate. Autorii articolului pleacă de la premisa larg agreată că avortul e acceptabil moral şi, susţinând că nu există diferenţe morale relevante între făt şi noul născut, trag concluzia că şi infanticidul (în caz de boli grave, handicapuri majore etc.) este permis”. În Olanda chiar e permis.
Prin urmare, Săvulescu spune că JME nu pretinde că prezintă adevărul cu majusculă (adică adevărul unic – numai biserica şi ideologiile pretind dogmatic că posedă unicul adevăr), ci răspândeşte numai opinii bine întemeiate pe argumente şi fapte. De asemenea, spre deosebire de eticianul creştin, revista lui Săvulescu publică o pluralitate de viziuni morale considerate la fel de respectabile. Acesta e spiritul modernităţii, opus spiritului medieval.

D.I.: În încheierea interviului nostru să accentuăm asupra ideii că etica aplicată nu poate să-şi arate folosul sau roadele decât în orizontul spiritului modernităţii, bine asimilat de Julian Săvulescu.
V.M.: Da, iată şi un alt mesaj, mai clar al JME: „Revista nu susţine numai anumite concepţii etice de substanţă, ideologii, teorii, dogme sau viziuni morale în defavoarea altora. Ea susţine argumentul raţional. Mai mult, ea susţine libertatea de expresie în etică”. Păzitorii învăţăturii morale a „Unicului Dumnezeu al lui Israel” trebuie să înţeleagă că mai sunt şi oameni care vor să gândească cu capul propriu, care vor să se îndoiască, să nu fie siguri. Această libertate e marea realizare a modernităţii, baza civilizaţiei noastre. Iar o universitate modernă nu poate sta sub dictatura dogmei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper