Ora de vară a cinematografiei franceze

Un articol de IOAN LAZĂR

Francezii şi-au făcut obiceiul de a lansa filmele la începutul verii, prelungind sezonul premierelor către toamnă. Este deja o tradiţie. Ea nu poată fi motivată fără o legătură directă cu impunătorul spectacol cinematografic declanşat în a doua parte a lunii mai la Cannes.
Devine astfel previzibilă dominanta valorică a seriei de premiere, unele fiind lansate la Paris concomitent cu gala canneză, altele având să fie derulate în săptămânile şi lunile estivale următoare. Ele fac, de obicei, sarea şi piperul sezonului, venind încununate cu o salbă de aprecieri, pro sau contra, ceea ce le sporeşte aura. Nu-i vorbă, să o recunoaştem, în această oază de cinema de calitate apar şi condimente de tot felul. La sfârşitul lui iunie, de pildă, pe malurile Senei a avut loc nici mai mult, nici mai puţin decât un festival de film al feselor, într-o viziune feministă, nu atât de încinsă pe cât de muzicalizată, cu momente erotico-comice. Pe de altă parte, să luăm notă de apropierea unui alt festival al verii, cu tradiţia şi angajamentul lui citadin, Paris-Cinéma, unde, din când în când, la capitolul proiectelor, şi nu numai, au participat şi românii.
Galopul intrărilor în sălile pariziene se declanşează, ca la un dublu fitil exploziv, concomitent câteodată, cum subliniam mai sus. Pe lângă linia canneză se derulează tot felul de alte povestiri cinematografice, mai mult sau mai puţin piperate, unele mizând pe o pedalare politică. Le poţi revedea, iată, pe Karin Viard, în rolul blondei Marthé, şi Emmanuelle Devos, jucând-o pe Carole, o brunetă plină de temperament, într-o poveste bazată pe un triunghi conjugal (două femei şi un bărbat), în On a failli être amies de Anne La Ny. Poţi lua notă, pe de altă parte, de vertijul mediatic stârnit de intrarea pe piaţă a Interviului lui Serth Rogen cu doi ziarişti în personajele a doi posibili atentatori la viaţa liderului nord-coreean, situaţie ce a incendiat spiritele.
Printre autorii lansaţi la Cannes şi prezentaţi în această vară la Paris se află şi unii din zona anglofonă. Îl voi menţiona în treacăt doar pe David Cronenberg, al cărui Maps to the Stars este văzut mai devreme de francezi. Amânată, premiera americană ţinteşte momentul Oscarurilor, mai ales că Juliane Moore deţine deja un premiu pentru interpretare, nu oriunde, ci chiar la Cannes, iar romanul semnat de regizor, Consumed, va fi lansat în aceeaşi conjunctură. Despre Cronenberg se discută acum mai ales legat de un filmuleţ de numai 9 minute al acestuia, The Nest, unde el practică o formulă voyeuristică insistentă. Precum un clinician, regizorul priveşte o femeie cu bustul gol examinată mai degrabă psihiatric în vederea extirpării sânului stâng. La un moment dat, un creion colorat încercuieşte zona tumefiată. Tulburată, femeia pare a transmite starea ei şi camerei, care, privind-o direct, ezită sau oboseşte uneori, ceea ce determină un tangaj, o turbulenţă, în consonanţă cu emotivitatea neagră a pacientei. Un filmuleţ, dar unul din seria celor aşa-numite seminale, graţie cărora identificăm, precum într-o matrice, stilul unui cineast imbricat în tematica proprie.
Nu-l vom sări din peisajul începutului de iulie nici pe Corneliu Porumboiu, intrat pe ecranele pariziene în prima săptămână a lunii, cu Al doilea joc, un documentar singular în felul lui, ca un capriciu rafinat al unui autor foarte respectat de critica franceză de specialitate.
O tendinţă etern provocatoare alimentează filmul lui Jean-Luc Godard, Adieu au langage, apărut pe piaţă la 28 mai. Nu poţi să crezi cum condeierii momentului amendează cu entuziasm ceea ce critici de vază marcau altădată ca un elogiu al împrospătării limbajului. Este pusă la zid întreaga paletă a unor calităţi ce făceau stilul godardian. Noile argumente ale unei critici care pare a se fi sucit sună la rândul lor negativist: anticinema, antijoc, nonsens al dialogurilor, personaje sibilinice, dubioase. I se mai recunoaşte doar preocuparea pentru muzică, dar până şi aceasta este trecută la capitolul slăbiciuni. Calificat drept ermitul elveţian megaloman, JLG a produs, după unii, doar un film crepuscular şi agresiv. Puţini sunt dispuşi să recunoască aici datele unei metafore vizuale de anvergură universală, cu o femeie măritată şi un bărbat liber. Cei doi se iubesc, se despart, se reîntâlnesc, drumul lor întretăindu-se cu plimbările între anotimpuri, între sat şi oraş, ale unui altminteri superb patruped canin. Disociind astfel renunţarea la libertate, Godard nu poate renunţa la celebrele lui jocuri de cuvinte (évite, et vite, les souvenirs brisés) sau la truisme ce-l autodefinesc (c’est une guerre, de la société contre l’État), la nelipsitele citate, aici din Marcel Duchamp sau Claude Monet (a nu picta ceea ce vedem, pentru că nu vedem nimic, ci a picta ceea ce nu se vede). Ni se propune o nouă istorie a omenirii prin imagini cinematografice esenţializate, deloc consumiste, dar deja aceasta este o altă problemă, desigur într-o lume ca a noastră, cea de acum, ai cărei idoli par să vină adesea de pe altă lume.
Mult mai apropiat de imaginea punctelor fierbinţi de pe Planetă, ilustrate grafic şi cu umor, ne oferă Caricaturiştii, produs de Radu Mihăileanu, în regia asigurată de Stéphanie Valloato. Definiţi ca pifani ai democraţiei, cei doisprezece caricaturişti sunt filmaţi la ei acasă (în Franţa, Tunisia, Rusia, Mexic, SUA, Burkina Faso, China, Algeria, Coasta de Fildeş, Venezuela, Israel, Palestina). O lecţie de viaţă cotidiană se însoţeşte cu una a curajului umanitar, artiştii ilustrându-se ei înşişi în calitatea, esenţială, de combatanţi. Au la purtător arma umorului, oferindu-ne astfel o speranţă, un zâmbet. Autorii proiectului evită să devină pisălogi, lăsând desenelor libertatea de a vorbi, dar şi prezentându-ni-i pe autorii acestora în spaţiul lor de muncă şi viaţă. Proiectul s-a născut, cum preciza Radu Mihăileanu, din prietenia cu Plantu (Jean Plantureux, cu o activitate de peste 40 de ani la Le Monde, ca desenator de presă). O idee excelentă pentru un film care, părând un simplu documentar biografic, un road movie mânat de energia umorului, se hrăneşte, de fapt, din ficţiunea autorilor de caricaturi, ca o producţie intrinsecă a unui gen artistic. O producţie numai bună să descreţească frunţile, plasându-l pe spectatorul parizian (premiera a avut loc la sfârşitul lui mai) într-un fotoliu aparent lejer, menit, totuşi, să-l avertizeze în legătură cu feluritele crize ce bântuie astăzi continentele.
Luna iulie aduce pe ecranele franceze omnibusul Les ponts du Sarajevo, conceput sub direcţia criticului Jean-Michel Frodon, spre a marca astfel veacul scurs de la declanşarea Primului Război Mondial. Filmul se compune din treisprezece mărturii reprezentând tot atâtea priviri asupra unui eveniment dramatic european. Autorii, cei mai mulţi tineri, au alături şi cineaşti din alte generaţii, unii de o reputaţie mondială, precum mai sus menţionatul Jean-Luc Godard, care aplică şi aici formula lui cinematografică, aparent eliptică şi enigmatică, dar, de astă dată, colorată tragic în culoarea sângelui. Trebuie să recunosc un lucru. Proverbialul umor godardian s-a mutat, de fapt, în filmul semnat de Cristi Puiu. Cineastul român brodează cu inteligenţă un dialog între doi soţi înainte de a-şi fi spus „Noapte bună!“. Ei trec în revistă mai multe locuri comune ale mentalului colectiv (legate de evrei, unguri, români etc.), sugerate de o carte apărută la începutul secolului trecut. Cel mai aplaudat la proiecţia de la Cannes, episodul a fost apreciat ca atare şi de criticii prezenţi pe Coasta de Azur, revista Variety subliniind mai tranşant această întâietate.
Dacă ne gândim bine, plecând de la o lucrare de sociologie politică, Das Spektrum in Europas, apărută în 1928, cineastul trece viziunea autorului prin grila unui dialog de seară, lejer, deloc panicard, şi nici subversiv, cum le-a părut unora, între doi soţi la o vârstă respectabilă, dispuşi să exerseze înainte de culcare o terapie a ideilor luate de-a gata. Fireşte, analiza nu este atât de spectrală pe cât de flecară, ceea ce ne face să zâmbim, cum au făcut-o şi spectatorii de la Cannes, cufundaţi în fotoliile din La Soixantième, sala-apendice a festivalului.
Mai sunt două filme franceze aduse de la Cannes, în iulie şi august, spre a fi arătate publicului parizian. L’Homme qu’on aimait trop de André Téchiné reeditează pe ecran o întâmplare reală, petrecută în noiembrie 1977. În plus, filmul ne oferă prilejul de a o revedea pe Catherine Deneuve. Actriţa revine într-un rol de mamă. Renée este proprietara unui casino de la Palatul Mediteranei din Nisa. Fiica ei, Agnes, se întoarce din Africa după eşecul unui mariaj, ceea ce produce dereglări dramatice în modul de viaţă al mamei. Agnes se îndrăgosteşte de omul de încredere al mamei ei, Maurice Agnelet. Se pune la cale eliminarea patroanei şi deposedarea ei. La capătul acestui scenariu, după o tentativă de sinucidere, tânăra femeie dispare, fără să i se fi găsit cadavrul. Redeschiderea acestui dosar de către mamă constituie substanţa filmului lui André Téchiné, un adevărat maestru al relevării culpabilităţii, ca şi al duplicităţii umane.
Cu Sils Maria, programat pentru 20 august, intrăm pe un veritabil sol nietzschean. Se ştie, marele filosof a petrecut o vreme (august 1881) în acest spaţiu mirific, dar totodată tulburător, de deasupra mării, trăind ca un sihastru, un ermit, în satul cu acelaşi nume, între munţi, păduri şi nori de un farmec celest, aici unde el a descoperit sintagma ce, între multe altele, avea să-l consacre – Retour éternel. Dincolo de splendoarea lui specială, asemenea peisajului, filmul lui Olivier Assayas are şi avantajul a două remarcabile actriţe: Juliette Binoche şi Kristen Stewart. Prima face un rol ce merita cu siguranţă premiul de interpretare: cu subtilităţi, cu marcaje de registre ce merg de la tandreţe la gelozie şi revoltă interioară, trecând prin clipe de amară deznădejde ori de tonifiant optimism al resemnării lucide. Interpretează o actriţă la vârsta critică. I se propune să joace pe scenă personajul-pereche al tinereţii ei, când devenise celebră în partitura Sigrid, o jună frumoasă şi răsfăţată, ale cărei capricii duseseră la sinuciderea Helenei, mai în vârstă. Juliette are de dat viaţă tocmai celei sacrificate în reprezentaţia de acum două decenii. Relaţia vedetei cu trecutul ei trece printr-un proces de reactivare. Este acum Maria Enders, obligată să se supună voltajului intimităţii generat de asistenta sa Valentine. Aşa cum ne ameţeşte celebrul şi misteriosul şarpe al norilor volatili de la Maloja, înaintând şi alegând apoi calea inversă, întocmai femeia matură de acum se lasă vrăjită de mult mai tânăra ei companioană. Juliette Binoche construieşte ingenios şi rafinat, cum numai ea o poate exprima, această alchimie a unui suflet chinuit. Păcat că juriul a rămas insensibil la o asemenea bijuterie interpretativă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper