O magnifică eroină a vieţii reale

Un articol de IOAN LAZĂR

Cinematograful belgian începe să-şi arate tot mai convingător, de la an la an, cele două direcţii ale sale, de expresie valonă şi respectiv flamandă. Dinamica fondurilor atribuite e de natură a ne edifica asupra noilor realităţi, concretizate în creşterea producţiei. Soluţiile de finanţare s-au găsit din mers, iar explicaţia vine, desigur, şi din voinţa, programatică, de a căuta noi formule. În condiţiile diminuării participării canalelor de televiziune franceză, s-a încercat depăşirea baremului de contribuţie autohtonă. Pentru un singur film s-au alocat între 425.000 şi 500.000 de euro, fiind astfel depăşit plafonul iniţial, de 350.000. O serie de organisme cinematografice s-au străduit să-şi confirme eficienţa. Un exemplu ar fi Wallimage, în intenţia de a depăşi procedurile tradiţionale, vizând o adaptare din mers la generalizarea numericului, a noilor tehnologii. Ernest et Célestine, o producţie de animaţie de succes, este prezentat ca un model economic reprezentativ pentru programe de susţinere de tipul Crossmedia. Convergenţa este cuvântul de ordine, alături de conlucrarea tuturor celor implicaţi. Se lansează noi serii televizuale şi se cultivă filmele de gen, fără a fi neglijate liniile consacrate, precum recunoscuta şcoală a scurtmetrajelor belgiene. Şi direcţia flamandă înregistrează resuscitări. Bugetul anual alocat filmelor din Flandra este de 5 milioane de euro, ceea ce a dus şi la creşterea numărului de titluri. În 2012, de pildă, din 56 de proiecte s-au concretizat 40.
A crescut, astfel, vizibilitatea de ansamblu a producţiilor belgiene. Mă voi rezuma să arunc o scurtă privire asupra prezenţei Walloniei la Cannes, poate motivând aceasta şi prin includerea în programul ediţiei 2014 a cineaştilor emblematici pentru cinematograful belgian francofon, cei doi deja celebri fraţi, Jean-Pierre Dardenne şi Luc Dardenne.
Cinematograful lor social, realist, face prozeliţi printre compatrioţi. Ai lor şi a celor de origine românească. Voi menţiona un titlu de succes, Les enfants de l’ ombre/ Waiting For August , documentar de lung metraj semnat de Teodora Ana Mihai. Părinţii ei au plecat din România după 1989, luând-o apoi în Belgia, după doi ani, şi pe Teodora. Perioada de separare nu a fost uşoară, iar filmul de acum vine să confirme un marcaj biografic deloc simplu. Pentru filmul ei, premiat deja la Nyon şi Toronto, a preferat formula cinéma vérité, alegând-o ca protagonistă pe Georgiana Halmac. La cei 15 ani ai săi, ca soră mai mare, copila-interpretă s-a trezit cu grele responsabilităţi. După plecarea mamei ei la Torino a trebuit să aibă grijă de cei şase fraţi şi de surorile ei. Această temă, a copilăriei fără copilărie, a adolescenţei bulversate, se impune ca o constantă nu doar în filmografia dardenneană, ci şi la nivelul unei întregi cinematografii. Un alt titlu, Les corps étrangers/ Foreign Bodies (regia – Laura Wandel), intrat în programul competiţional al scurtmetrajelor de la Cannes, radiografiază, în manieră intimistă şi contemplativă, putem spune, relaţia dintre un fotograf de război şi terapeutul care se ocupă de el, într-o piscină, învăţându-l să meargă din nou. Singurătatea, aşteptarea, nevoia de compasiune şi de ataşament devin ele însele personaje. Regăsim şi aici, desigur, valenţele de umanitate proprii unei veritabile şcoli de film.
Notam undeva mai sus preocuparea de a lărgi registrele narative şi de a produce mai mult în datele acelor genuri în măsură să atragă publicul. Nici chiar în aceste situaţii legătura cu realitatea imediată, cu faptul divers, nu scapă atenţiei. O secţiune importantă a Cannes-ului, Quinzaine des Réalisateurs, a inclus printre cele 19 filme şi Alleluia de Fabrice Du Weltz. Este o dramă inspirată dintr-o întâmplare reală, petrecută în America. În decursul a doi ani, între 1947 şi 1949, un cuplu de amanţi ucigaşi, Martha Beck şi Raymond Fernandez, a asasinat douăzeci de femei din SUA. Tânărul cineast plasează tragedia în spaţiul munţilor de acasă, în Ardenni, subliniind însă energia furioasă şi sexuală a scenariului său, vizualizat uneori în manieră fantastică. Este şi aici vorba de copii abandonaţi. Gloria se îndrăgosteşte nebuneşte de Michel, întâlnit pe un site de socializare, la sfatul amicei sale Madelaine. Se desparte de el, apoi revine părăsindu-şi propria fiică. Crimele lor ulterioare au ca posibil resort gelozia, dar cangrena vieţuirii în imoralitate îşi caută, pe lângă motivaţii psihiatrice, şi interpretări de natură socială, lipsa de responsabilitate faţă de propriii copii ajungând în prim-plan. Regizorul şi-a găsit şi un interpret potrivit, Laurent Lucas.
Cinematograful belgian are destule producţii interesante în lucru, unele semnate de autori intraţi deja în atenţia publicului şi a criticii mondiale de cinema. Mă gândesc la un Lucas Belvaux, care se avântă în spaţiul unui gen încă neabordat de el, comedia de moravuri. Filmul lui se intitulează Pas son genre, având în centru povestea de dragoste dintre Clément, un profesor de filosofie, detaşat pentru un an la Arras, şi Jennifer, o frumoasă coafeză. O conciliere între un cercetător şi analist al lui Kant şi o pasionată cititoare de romane de duzină. Să reţinem că interpreta principală este Émilie Duquenne, lansată cu ani în urmă la Cannes de chiar fraţii Dardenne. Al doilea cineast belgian menţionat mai sus, Xavier Beauvois, este câştigătorul unui Mare Premiu al Juriului la Cannes, atribuit pentru Des hommes et des dieux. Noul lui film, La rançon de la gloire, îşi plasează acţiunea în Elveţia anilor ’70, la Vevey. Un belgian alcoolic iese din închisoare, fiind căutat de un prieten care îl adăposteşte cu condiţia de a se îngriji de fiica lui de şapte ani, mama acesteia aflându-se în spital. Aflând de moartea lui Charlie Chaplin, cei doi plănuiesc să fure sicriul marelui cineast, spre a cere apoi o răscumpărare grasă familiei celebrului dispărut.
Asaltul belgian asupra celui de-al treilea premiu Palme d’Or
De mai mulţi ani pe buzele jurnaliştilor acreditaţi la Cannes se află o întrebare al cărei răspuns nu a fost încă rostit. Ea se reia cu fiecare ocazie când pe lista competiţiei oficiale apare numele unuia dintre fericiţii deţinători a două Palme d’Or. Nu s-a întâmplat nici în cazul lui Bille August, nici al lui F.F. Coppola, nici al impetuosului Emir Kusturica, nici al altora, premiaţi mai de curând, cum ar fi Shohei Imamura sau austriacul Michael Haneke.
Cel mai aproape au părut să fie fraţii Dardenne. Nu pentru că, aşa cum se zice pe la noi, unde-s doi puterea creşte, ci pentru că Jean-Pierre şi Luc au intrat mai mult decât ceilalţi în selecţia pentru premiul suprem, reuşind de câteva ori să obţină un loc în palmares, deloc unul oarecare. Li s-a atribuit Palme d’Or pentru Roseta (1999) şi Copilul (2005). Au trecut ceva ani de atunci. Încercări de a sparge baremul s-au produs şi în 2009, când Le Silence de Lora a obţinut Premiul pentru scenariu, şi, mai ales, în 2011, când fraţii Dardenne i au ajuns pe poziţia a doua, smulgând Marele Premiu, cu Le Gamin au velo.
Era de aşteptat, mulţi eram aproape convinşi, că se va produce minunea. Când, pe o ploaie torenţială, eruptivă, copleşitoare, cortul de la Palmes des Plages s-a umplut până la refuz – cu ocazia acordării celor doi a unui Premiu Ecumenic cu ocazia aniversării a patru decenii de la înfiinţarea acestuia –, am crezut că se mişcă ceva, că înaintăm către un eveniment al palmaresului cannez din toate timpurile. Nu a fost însă deloc aşa. Mai mult, Deux jours, une nuit nu a luat nimic. De necrezut. De neadmis. Filmul este un barometru al momentului european, un seismograf social al stării de criză. Două zile, o noapte marchează o lipsă de performanţă economică, ceea ce nu poate fi pe placul unora, iar Cannes-ul a evitat, astfel, să recunoască autenticitatea, veridicitatea temerilor legate de viitor aşa cum ni le prezintă cei doi cineaşti belgieni, deşi, cum spunea Jean-Pierre, un film nu este un tribunal. Nu în sensul macroeconomic, să spun aşa, ci în analiza şi aprecierea atitudinii colegilor Sandrei, o lucrătoare pe cale să-şi piardă locul de muncă. Există o soluţie: colegii ei de la mica întreprindere să renunţe la prima de 1.000 de euro, ca ea să poată fi păstrată. Are un soţ. Are doi copii, încă mici. Trece printr-o stare de depresie, acum accentuată. Ce poate să facă? Să-i convingă, în decursul unui weekend, două zile şi o noapte, să accepte să refuze cei 1.000 de euro. Mergând de la unul la altul, telefonând, discutând, constată câte speranţe şi-au pus aceştia în banii ce urmau să fie primiţi, cu toţii fiind strâmtoraţi, având ei înşişi datorii, copii de hrănit şi de îmbrăcat, rate, facturi neachitate. Marion Cotillard, actriţa care a interpretat-o pe Edith Piaf, are acum cu totul altă înfăţişare: este o figură ştearsă, chinuită de viaţă, bulversată în faţa unui viitor incert. Sandra este o simplă muncitoare, cum se spunea cândva şi pe la noi, dar actriţa o consideră o magnifică eroină a vieţii reale, ceea ce într-adevăr şi este. Pe platou, a simţit exigenţa totală a regizorilor, atenţi la emoţiile personajului, actriţa fiind, de asemenea, marcată puternic de documentarea realizată cu privire la actualul univers al muncii, când destui aleg sinuciderea în faţa unui sentiment de inutilitate.
Deşi unii taxează cinema-ul Dardennilor ca fiind limitat la sfera socială, cotidiană, e de remarcat, tocmai de aceea, universalitatea temelor abordate. În filmele celor doi regăsim, sub diverse forme, imaginea în mişcare dramatică a condiţiei umane. De aceea, Sandra este o eroină, un semn neliniştitor al acestei tragice încercări prin care este obligat să treacă omul european al clipei. Filmul mai are un merit. Nu arată cu degetul, nu este incriminat cineva anume, patronul, sau, cu atât mai puţin, vreunul dintre colegii ei. Este un apel la reflecţie, un strigăt de ajutor, o chemare la trezire, un crescendo al propriei conştiinţe în nevoia acesteia de a se raporta la alţii. Filmul a fost turnat cronologic, într-o continuitate relevantă pentru dinamica acumulativă a stărilor psihologice. Un avertisment este clar, totuşi: constatarea absenţei solidarităţii în lumea de astăzi, ineficienţa reacţiilor colective.
Greu de acreditat o atare situaţie. Poate că de aceea juriul a preferat să facă filmul ca şi nevăzut, întorcând faţa de la realitate. Mai mult, a ales să nu-i acorde nimic. Uneori, acest tip de ignorare a valorii poate echivala cu o mai abitiră recunoaştere a ei. O nedreptate strigătoare la cer, cum se spune, este uneori mai revoltătoare, dar şi mai alarmantă, mai semnificativă, totodată, decât orice fel de premiere.
Puteam să asistăm, aşadar, la acordarea celei de-a treia Palme d’Or, dar nu a fost să fie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper