O legendă: Gilles Jacob, „Citizen Cannes“

Un articol de MAGDA MIHĂILESCU

„Am vrut să ajut, să descopăr, să sărbătoresc cinematograful şi să-i pregătesc viitorul, iată ceea ce am vrut să fac aici, la festival. Au revoir, les enfants.“ Cuvintele cu care Gilles Jacob a părăsit scena numită Cannes, după aproape patru decenii în care şi-a aşteptat oaspeţii neclintit, în capul scărilor, pe vreme rea sau bună, nu sunt ale unui bătrân cu irepresibile propensiuni paternaliste. „Au revoir, les enfants“ – pentru că aşa se chema tulburătorul film al lui Malle din 1987 (Leul de Aur la Veneţia) în care a fost inclusă şi o scenă inspirată de una dintre amintirile celui al cărui nume se va confunda pentru totdeauna cu festivalul de pe Croazetă, nava amiral a manifestărilor cinematografice ale lumii. Gilles Jacob a cunoscut spaima copiilor evrei, nevoiţi să se ascundă sub alt nume, asemenea elevului Bonnet din filmul pomenit, în care un preot va plăti curajul de a-i fi protejat de Gestapo, în iarna lui 1944. Arestat în faţa copiilor, aceştia îi strigă „Au revoir, mon père“, pentru a primi răspunsul „Au revoir, mes enfants“. Omul care în cartea sa La vie passera comme un rêve mărturisea că a avut „două vieţi, una biologică şi alta cinematografică (…) hrănite una dintr-alta precum două surori gemene“ nu putea să se despartă altfel decât cu o trimitere la unul dintre miile de filme care i-au marcat viaţa. De altfel, „jaloanele tangibile“ în stare să-l ajute în regăsirea drumului ar putea fi acestea: „Aveam nouă ani când am căzut în prăpastia numită al Doilea Război Mondial, nouăsprezece ani când, renunţând a deveni profesor, am intrat în lumea cinematografului, patruzeci şi opt când am fost numit director al Festivalului de la Cannes. Asta se poate scrie, însă, şi altfel: Aveam patru ani când am fost muşcat de o albină, şaptesprezece ani când, în aceeaşi seară, i-am ascultat pe Cocteau, Gide şi Orson Welles şi cincizeci şi patru când l-am pierdut, pentru totdeauna, pe François Truffaut“. Cu alte cuvinte, de la copilărie direct la întâlnirile şi despărţirile care contează într-o existenţă.

Gilles Jacob a preluat Cannes-ul într-un moment în care geografia cinematografului se schimba. Pe de o parte, criza marilor puteri tradiţionale, pe de alta, apariţia mesagerilor altor continente, China, Coreea, Iranul, Australia. Festivalul avea nevoie de o cură de tinereţe, de un ochi vigilent, de o privire în stare nu numai să descopere noutăţile, dar să le şi ghicească înainte de a prinde contur vizibil şi altora, sã le miroasã. Contrafestivalul provocator născut în focul evenimentelor din 1968, La Quinzaine des réalisateurs (numit, la început, Cinéma en liberté) condus de Pierre-Henri Deleau eclipsa, nu de puţine ori, manifestarea oficială. Delegatul general din epocă, Maurice Bessy, încercând să marginalizeze La Quinzaine, înfiinţează secţiunile paralele noncompetitive Passe composé, L’air du temps, Les yeux fertiles, Perspectives du cinéma français. Chiar şi aglomerarea lor spune ceva despre o anumită febrilitate a schimbării, dar şi despre incertitudinea criteriilor. Spre deosebire de preşedintele Robert Favre Le Bret, fondatorul festivalului, Bessy nu se ataşează prea mult de o lume pe care o înţelegea tot mai puţin. De aceea, odată atinsă vârsta pensionării, se retrage. Drept care, în iarna 1976-1977, festivalul se vede confruntat cu urgenţa găsirii celui de al treilea om, cum s-a spus, a unui alt delegat general; mai tânăr, în stare să se mişte cu dezinvoltură în ceea ce numeam noua geografie a cinematografului. Maurice Bessy înclina către Guy Braucourt, ziarist şi autor al unor cărţi de cinema. Alegerea lui Robert Favre Le Bret a fost timidul domn Gilles Jacob, criticul en titre al revistei L’Express, cunoscut şi din paginile altor publicaţii sau de la televiziune, ca animator al emisiunii Le masque et la plume, „critic erudit, strălucit, autor al unor cuvinte feroce şi al formulelor fericite“, după cum îl descria Étienne Lalou. După un an de asistenţă pe lângă Maurice Bessy, este numit delegat general în ziua de 2 iulie 1977, prin ordinul ministrului Culturii de atunci, Michel Ornano. Cuvântul lui va rămâne suveran, chiar dacă s-a înconjurat, de la început, de comisii de specialişti, critici de film sau oameni din industrie, Danièle Heyman, Max Tessier, Pierre Rissient (vocea cea mai autoritară, din câte se pare), Guy Braucourt. Ei vor deveni aşa-numitele „têtes chercheuses“, un fel de boy scouts, al căror rol este să adulmece posibilele noutăţi din studiourile unor cineaşti descoperiţi sau confirmaţi pe Croazetă. Sunt, cumva, la lucru, Wim Wenders, fraţii Coen, David Lynch, Emir Kusturica, Kiarostami, Nanni Moretti, David Cronenberg, Pedro Almodovar, Wong Kar-wai, Zhang Yimou, Lars von Trier, Jane Campion? Ordinul era să nu fie slăbiţi din ochi, să fie asaltaţi, înainte să o facă alţii, chiar şi cu un an mai devreme. Filmele se nasc, din punct de vedere financiar, tot mai greu, uneori este tot mai dificil să prevezi data încheierii unei producţii. Nimic nu l-a speriat pe Gilles Jacob, nici nebuneasca aventură a creării culoarelor aeriene speciale pentru Coppola sau Kar-wai, pentru ca filmele lor Apocalypse Now, respectiv 2046, sã ajungă, totuşi, pentru a se alinia competiţiei, fie şi în ultimul ceas. Pentru a nu scăpa din mână niciun film demn de Cannes, noul delegat general a contopit secţiunile paralele într-una singură, Un certain regard (titlu inspirat de un vers al lui Éluard), parte a selecţiei oficiale, cu dreptul fiecărui participant de a trece pe afiş label-ul festivalului, cunoscuta rămurică de palmier. Filmele socotite mai fragile, mai puţin echipate pentru a face faţă marii competiţii, vor concura pentru premii speciale, judecate fiind de un juriu special. Un certain regard a deschis drumul Noului cinema românesc în cursa lui pentru cucerirea Cannes-ului, prin Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu. Discuţii stârnite de selecţionarea unui film colo, şi nu dincolo, adică de ce nu în competiţia oficială şi de ce în secţiunea paralelă, au loc în fiecare an. Mereu avem impresia că selecţionerii au greşit, că X este mai bun decât Y, dar asta face parte din farmecul festivalului. Tot în primul an al mandatului său, Gilles Jacob a montat, cu gândul la viitor, o altă inovaţie, premiul Caméra d’or, destinat tuturor debutanţilor, convocaţi din toate secţiunile, oficiale, paralele, inclusiv La semaine de la critique  şi, mai ales, La Quinzaine des réalisateurs. Se domolea, astfel, şi o tensiune venită de departe şi se oferea o mare şansă începătorilor care aveau să plece acasă cu un frumos trofeu inscripţionat cu La Palme… L-am văzut şi noi în mâinile lui Corneliu Porumboiu (A fost sau n-a fost), după ce mai înainte îl admirasem mângâiat de Jim Jarmush, Mira Nair, Vitali Kanevski, Jaco van Dormael, Tranh Anh Hung. Mai trebuie să amintesc că pe toţi îi aştepta o remarcabilă carieră? În seara de 25 mai a acestui an, Gilles Jacob a ţinut să-şi ia rămas-bun înmânând el însuşi aurita „cameră“ celor trei tineri autori ai comediei lirice Party Girl, Marie Amachoukeli, Claire Burger şi Samuel Theis. Nu au fost uitaţi nici cineaştii în devenire, cei aflaţi, încă, în şcoli. Lor le-a fost destinată, începând din 1998, Cinéfondation. Am fost şi noi prezenţi de câteva ori (Cătălin Mitulescu – selecţionat de două ori consecutiv). Din câte se vede, delegatul general a ţinut să menţină festivalul exclusiv la dispoziţia profesioniştilor (dincolo de Ocean, Toronto este necompetitiv, destinat în primul rând publicului). Ideea din urmă pare să fie îmbrăţişată şi de Berlin. Nu sunt singurele moşteniri lăsate de Gilles Jacob. Dacă acestea au structuri de cristal, altele sunt fluctuante, reclamă tenacitate, diplomaţie şi talent de strateg. Doar câteva exemple. Cannes-l este singurul festival cinematografic al cărui logo ce precedã selecţia oficială (treptele care ies din mare şi urcă spre cer) nu include nicio marcă comercială. Împreună cu Pierre Viot, care i-a urmat la preşedinţie lui Favre Le Bret, a reuşit, să găsească sponsori trainici, permanenţi, precum L’Oreal şi, ceea ce părea aproape imposibil, să stabilească raporturi de bună colaborare cu televiziunile, într-un moment delicat, în care acestea, pe cale de privatizare, deveneau tot mai invazive, inclusiv pe Croazetă. Canal + va fi cel mai preţios partener şi, cum viaţa aranjează bine lucrurile (spuneţi-i hazardul, dacă vreţi), de la 2 iulie anul acesta, Pierre Lescure, directorul Canal +, este succesorul lui Jacob la preşedinţia festivalului, deţinută din 1999. Din nou, urgenţa căutării unui alt delegat general şi, pentru a ne face o imagine despre dificultatea aflării omului potrivit la locul potrivit, voi aminti că primul desemnat, scriitorul cinefil Olivier Barrot (îl vedem pe TV5 prezentând cărţi) va fi concediat după numai trei luni. O minte inspirată l-a propus pe Thierry Frémaux, director al Institului Lumière din Lyon, profesionist harnic şi temeinic, cu tot aerul puţin distrat, spre deliciul celor care asistă la prezentările sale de filme şi invitaţi, deloc protocolare, lăsate, uneori, pe seama inspiraţiei de moment. Se spune că raporturile celor doi, Jacob-Frémaux, nu au fost lipsite, iniţial, de tensiune, cu toate astea, în 2007, preşedintele Gilles Jacob aprobă avansarea mai tânărului colaborator din funcţia de delegat artistic, în care fusese numit în 2004, la cea clasică, delegat general. Într-un interviu recent, Thierry Frémaux neagă existenţa unor disensiuni între cei doi, numind relaţiile lor „cordiale“ şi laudă atitudinea preşedintelui, care, în ciuda enormei sale autorităţi, din momentul în care altcineva a preluat rolul delegatului general, nu a mai intervenit în arhitectura selecţiei. Mai greu de crezut, dar cine ştie… Oricum, nu este uşor să fii succesorul lui Gilles Jacob, omul care a influenţat atât de mult nu numai destinul Cannes-ului, ci şi al altor festivaluri, puţin neliniştite şi năzuind, în secret, să-l imite.

Ne va fi dor de domnul elegant, înalt şi subţire ca un plop, discret şi mereu surâzător („nu uitaţi mâna de fier în mănuşa de catifea“, avertiza cineva), de frazele memorabile cu care îi onora pe preşedinţii juriilor („Îngerul Heurtebise va pluti peste Croazetă“), de mania sa adolescentină de a fotografia o vedetă sau alta, de umorul său fin (lui Kubrik i-a scris: „După cum vedeţi, nu vă deranjez decât o dată la 25 de ani“), de osârdia cu care nu s-a lăsat până nu a făcut din Woody Allen un fidel al festivalului, de curtoazia cu care înconjura întotdeauna starurile feminine, de modestia sa (nu s-a lăudat niciodată cu filmele de montaj semnate de el, evident toate cu acelaşi subiect, dragostea pentru cinema). Ne va fi dor de sinceritate sa: „Şi astăzi îmi este greu să spun dacă prefer filmele sau regizorii. Filmele sunt ceea ce rămâne, sunt opera împlinită, sunt marmora veşnică, sunt plăcerea. Regizorii înseamnă suferinţa“.

Untitled-1

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper