O experienţă critică totală

Un articol de Alex Goldiş

Aproape toţi comentatorii – nu puţini, de-a lungul a mai bine de trei decenii de la apariţie! – Dimineţii poeţilor au insistat asupra frumuseţii gratuite a discursului lui Eugen Simion, fiind pregătiţi să înscrie cartea mai degrabă în seria volumelor cu caracter diaristic decât în cea a analizelor grave şi academice, de plasat în istoriile literare. Ce-i drept, această imagine a fost confirmată ulterior de mărturisirile criticului, care şi-a conceput cartea ca pe un moment de respiro printre alte proiecte grave. În loc să se aplice unor capodopere, micul moment festiv în evoluţia criticului îşi identifică obiectul privilegiat în aceste opere minore, epuizate de comentariul didactic. Ar fi fost poate mai de înţeles ca o carte de critică scrisă din pură plăcere, sub imperiul acelei „stări muzicale“ mărturisite deschis de autor, să se fi născut în urma unui imbold mai puternic decât opera poeţilor Văcăreşti, a lui C. Conachi, Anton Pann, ba chiar decât cea a lui Heliade-Rădulescu, Bolintineanu sau Alecsandri.
E evident, însă, că Eugen Simion a ales să evite calea cea mai la îndemână şi că Dimineaţa poeţilor mizează programatic pe disproporţia dintre obiectul comentariului şi discursul critic propriu-zis. E şi motivul pentru care s-a vorbit, la data apariţiei ei, de un anumit „şoc“ de interpretare: criticul îndrăznea să actualizeze primii noştri poeţi trecându-i prin filtrul „Noii Critici“ franceze de ultimă oră.
Departe de a falsifica „mesajul“ estetic al primilor noştri lirici, Dimineaţa poeţilor reprezintă un exerciţiu de acces la straturile de profunzime ale textelor acestora. Un exerciţiu cât se poate de riscant, în măsura în care postularea acestei profunzimi ar fi putut aluneca uşor în suprainterpretare şi, de ce nu, în supraevaluare. De nicăieri nu reiese, însă, cu toată disponibilitatea empatică şi cu toată minuţiozitatea analitică a lui Eugen Simion, că aceşti poeţi ar fi nişte nedreptăţiţi ai canonului, în numele cărora criticul s-ar război, în spirit protocronist, cu istoriile literare anterioare. Eugen Simion nu sacrifică, spre deosebire de alţi critici de primă mână, axiologia estetică de dragul reevaluărilor şi al „revizuirilor“. Ar fi fost prea simplu. Întreaga subtilitate de construcţie a cărţii – devine tot mai clar azi, după două decenii în care „revizuirile“ de tot soiul au bulversat câmpul literar mai degrabă decât să-l aşeze –  constă în capacitatea de a reîmprospăta textele poeţilor noştri de început fără a le exagera valoarea.
În fond, Eugen Simion nu porneşte de la premisa individualităţii ireductibile a acestora, ci mai degrabă de la mult mai modesta ipoteză că „În orice poezie autentică există o fizică, o biologie, o geografie, o filozofie de existenţă care particularizează universul liric“. O ipoteză care-i situează numaidecât demersul în vecinătatea manierei bachelardiene de a studia universul material în strânsă conexiune cu instinctele pulsionale şi care permite studiul atent al particularităţilor fiecărui autor, ocolind în acelaşi timp postulatul forte al originalităţii. Criticul încearcă să identifice acele topos-uri exterioare (fizice, geografice) menite să se transforme, în imaginaţia de multe ori săracă şi convenţională a acestor poeţi, în „figuri“ privilegiate. Căci, dacă n-au toţi o manieră individuală de a concepe poezia, îi particularizează măcar relaţiile specifice cu un element sau altul al universului fizic care o compune. Şi, cum materia lumii exterioare poeziei este nelimitată, reiese că şi interacţiunea primilor noştri poeţi cu ea e extrem de complexă. Privită prin această lentilă mărită, poezia lui Iancu Văcărescu devine memorabilă, dacă nu prin altceva, măcar prin faptul că „ochiul poetului priveşte curios în jur şi gândul bate departe“ sau prin aceea că „el scoate, întâi, poezia din iatac şi-o duce în natură“. Invers, un Vasile Cârlova se apropie cu reticenţă şi cu oarecare milă de lucruri: „Gândul nu merge mai departe decât privirea, iar privirea, uşor înfiorată, străbate drumul invers“. La Heliade Rădulescu, impresionantă rămâne „predilecţia lui pentru groaznic, nalt şi lung“, precum şi impresia că „starea lirică nu se produce decât prin contactul cu un obiect supradimensionat“. Excluzând intuiţiile ieşite din comun ale lui G. Călinescu, nimeni nu se gândise înainte, în critica noastră, să facă din amplitudinea „privirii“ un criteriu de analiză poetică, după cum nimănui nu i s-a părut important să măsoare proporţiile obiectelor din imaginarul altuia sau să-i reţină geografia predilectă. Ceea ce înseamnă că dacă individualitatea acestor poeţi n-ar putea fi probată la suprafaţa textelor, prin inventarierea temelor consacrate, criticul se vede nevoit să coboare „în pivniţele“ lor. E locul unde identifică aceste infrateme, aflate la jumătatea distanţei dintre concept şi senzaţie, sau, cum le numeşte criticul, „figuri“. I s-a reproşat criticului confuzia dintre temă şi retorică, fără a se lua în calcul natura experimentală a conceptului. Prin „figură“, criticul înţelege acea relaţionare instinctivă şi inconştientă a poetului cu lumea, netransformată încă în temă poetică inteligibilă. Oricine va avea curiozitatea să inventarieze „figurile“ din Dimineaţa poeţilor va fi surprins, de altfel, de luxurianţa criteriilor şi a unghiurilor din care e investigată opera poeţilor noştri minori. Conştient că originalitatea nu e de regăsit la nivelul întregului, criticul o „diseminează“ într-o sumedenie de originalităţi, mai puţin esenţiale, însă colorate, pline de pitoresc. Temele mari se ramifică într-o puzderie de specificităţi subtile, abia perceptibile. Cartea creează pe alocuri impresia unei pătrunderi cvasi-senzoriale în imaginarul poeţilor vizaţi, după modelul orientărilor critice noi. Nu lipseşte înclinaţia spre excentric a tematiştilor care se scufundă în singularitatea operei prin inventarea unor teme insolite de investigaţie: „cercul“ e o perspectivă centrală, situată tot la jumătatea distanţei dintre tematic şi retoric, în Metamorfozele cercului lui Georges Poulet; Jean-Pierre Richard pătrunde în centrul enigmatic al lui Flaubert prin „reveria nutriţiei“ şi în cel al lui Baudelaire prin „poetica spiralei“, în două cărţi fundamentale pentru modernizarea grilei de lectură a clasicilor, Literatură şi senzaţie, respectiv Poezie şi profunzime; la rândul lui, Jean Rousset analizează Madame Bovary pornind de la „imaginea“ ferestrei, privită deopotrivă ca obsesie tematică şi ca mod de decupare a lumii în roman. Iar exemplele pot continua.
Pe cât de complexe se dovedesc a fi însă datele investigaţiei, pe atât de transparente sunt procedurile de pătrundere în imaginarul comentat: criticul inventariază întâi vocabularul predilect al poetului, îi inventariază apoi universul fizic (acele „spaţii securizante“ extraordinar de fertile imaginativ, unde inspiraţia se află la ea acasă), pentru ca în final să abstragă – desigur, unde e cazul – acea „mitologie lirică personală“ menită să le însumeze pe toate. Cu umor dar şi cu o poftă analitică ieşită din comun, Eugen Simion reface, aproape din nimic, „figurile“ fiecărui univers poetic: „focul“ şi „robia“ la Ienăchiţă Văcărescu, „nesaţiul“ la Asachi, triada „a crea, a plasma, a edifica“ la Heliade Rădulescu, „figura nestatorniciei“ şi „a aşteptării“, la Grigore Alexandrescu, „figura indeterminării şi a ambiguităţii“ la Alecsandri etc, reuşind să creeze un catalog aproape complet de senzaţii, atitudini şi reflecţii al copilăriei poeziei româneşti. Fără a urmări cu stricteţe vreo metodă în sine, Dimineaţa poeţilor e una dintre cele mai convingătoare ilustrări ale criticii de identificare – nu doar din literatura română.
Şi totuşi… Dincolo de frumuseţea expunerii (niciodată n-a fost criticul mai inspirat în formulări), cartea lui Eugen Simion reuşeşte să construiască un discurs extrem de credibil – şi de omogen – nu doar cu privire la aspectele particulare ale poeţilor noştri, ci şi cu privire la naşterea conştiinţei scriitoriceşti în poezia românească. Odată inventariate „figurile“ individuale ale poeţilor români, caracterul experimental al studiilor începe să cedeze teren misiunii cartografice, de dare de seamă integrală. E şi motivul pentru care Eugen Simion şi-a însoţit ediţiile succesive ale volumului cu completări privind contextul mai general al epocii. Ediţia a IV-a, din 2008, cuprinde două capitole noi: unul despre Gheorghe Asachi şi – mai simptomatic – unul despre „poeţii minori de la 1850“, justificat prin faptul că „modelele lirice funcţionează şi în cartierele sărace, mărginaşe ale poeziei“. Ediţia de faţă are aspect definitiv, de experienţă încheiată, pentru că haşurează ultimul teritoriu al poeziei româneşti preeminesciene, „momentul 1870“. Nu s-ar putea spune, însă, că în adăugirile sale de peste ani, izvorâte dintr-un tot mai acut simţ al responsabilităţii faţă de obiect, criticul renunţă la sondajul abisal. Chiar şi atunci când fixează contextele Dimineţii poeţilor, Eugen Simion încearcă să identifice „mitologia“ unei generaţii pe de-a-ntregul. Nici măcar „zgârcenia“ de imaginar şi de mijloace ale protagoniştilor „generaţiei 1850“
(C.D. Aricescu, Bolliac, Sihleanu,
I.C. Fundescu, Baronzi, Radu Ionescu) sau ale „momentului 1870“ (Iacob Negruzzi, Mihail D. Cornea, Nicolae Beldieanu, Samson Bodnărescu, Veronica Micle, Matilda Cugler-Poni sau Dumitru C. Olănescu-Ascanio), nu-l descurajează pe critic. Primii consolidează, pe nesimţite, „linia intelectualizantă a poeziei“, în timp ce contemporanii lui Eminescu fac deja figură de sceptici, de sastisiţi ai romantismului. De aceea, „complexul epigonic“, „reveria sublimităţilor consumate“, a „decepţiei“ şi a „singurătăţilor închipuite“ sunt figurile imaginare ce încheie experienţa liricii noastre de început. Cozeria spirituală nu-l părăseşte până la ultimele pagini pe critic, care se amuză să trădeze măştile grave de pe feţele unor poeţi încă necopţi într-ale lirismului: „La scutierii generaţiei 1870, scepticismul este o mică impostură ce trece, ca o decoraţie groasă de timp, de la un versificator la altul“. E, acest scepticism, semnul cât se poate de elocvent al „amurgului dimineţii“, sintagmă preluată de la Samson Bodnărescu pentru a consfinţi sfârşitul unei epoci în poezia românească. Mai mult: formularea oximoronică e şi ultima „figură“ din Dimineaţa poeţilor, menită să pună în scenă despărţirea, uşor nostalgică, a interpretului de un subiect devenit „experienţă“ critică.
Recitită la mai bine de trei decenii de la apariţie, cartea lui Eugen Simion rămâne exemplară prin capacitatea de a transforma această experienţă singulară (în urma căreia temele operelor au devenit Tema criticului) într-o experienţă a literaturii române, ale cărei începuturi arată altfel – şi a criticii româneşti, forţate să-şi reevalueze grilele de interpretare. În loc să nască monştri de inadecvare, întâlnirea improbabilă dintre un subiect vechi şi un instrumentar nou a devenit, cu Dimineaţa poeţilor, un reper de mobilitate şi de probitate interpretativă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper