Mitic, magic, miraculos

Un articol de RODICA GRIGORE

Miguel Ángel Asturias, Oameni de porumb, traducere şi note de Lavinia Similaru, Editura Univers, Bucureşti, 2012

 
Romanul lui Miguel Angel Asturias, Oameni de porumb (Hombres de maíz, 1949) este o îndrăzneaţă, arborescentă şi extrem de elaborată construcţie narativă, menită a aduce în prim plan vechile legende mayaşe, dar şi de a stabili un implicit dialog între elementele tradiţional-indigene ale culturii latino-americane şi aspectele moderne ale acestui univers. Metoda realist-magică e, acum, distilată şi perfecţionată, discursul fiind îmbogăţit cu întregul arsenal de semnificaţii al mitologiei precolumbiene.
 Construind realismul magic
Titlul cărţii provine din legenda mayaşă conform căreia omul s-ar fi născut din porumb şi evidenţiază sacralitatea acestei plante, aliment ritualic pentru mayaşi, însă cultivat în perioada contemporană intensiv, doar pentru obţinerea profitului material, şi fără respectarea vechilor norme de comportament din societatea tradiţională. Cu toate acestea, construcţia romanescă în ceea ce are ea mai durabil este mai cu seamă rodul imaginaţiei prodigioase a lui Asturias, marele reprezentant al Guatemalei, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1967. Conflictul este axat în jurul tensiunilor dintre o comunitate indigenă, din rândul căreia se remarcă Gaspar Ilóm, şi străinii veniţi de aiurea, care vor să-şi exercite dominaţia asupra acesteia cu scopul de a se îmbogăţi. Stilul complex şi noile modalităţi narative utilizate de scriitor au făcut din Oameni de porumb una dintre creaţiile reprezentative ale întregii literaturi din acest spaţiu cultural.
După cum s-a afirmat, pe bună dreptate, Oameni de porumb este „unul dintre cele mai accentuat antropologice romane scrise vreodată“ (Gerald Martin), Asturias ştiind cum să utilizeze, aici, surse extrem de numeroase şi de diverse – de la Popol Vuh, cartea sacră a civilizaţiei mayaşe, şi până la detalii ce ţin de etnografia Guatemalei, la elemente impuse în literatura hispană încă din creaţiile Secolului de Aur ori la tehnici suprarealiste. Numai că toate acestea sunt filtrate prin experienţa personală, trecute prin semnificaţia amintirilor primilor ani ai copilăriei, marcaţi de folclorul ţării natale, astfel încât scriitorul va avea dreptate să afirme că „magia e, pentru personajele mele, un soi de a doua limbă, sau un limbaj complementar care le ajută să-şi explice şi să exprime universul exterior.“ De aici provin şi accentele ontologice care definesc formula realist magică practicată de Asturias, în sensul că, pentru el, literatura are (şi) menirea de a zugrăvi o realitate ce depăşeşte cu mult ţelurile estetice ale realismului tradiţional. Romanul acesta va demonstra, deci, o profundă conştiinţă artistică, dublată de o ştiinţă a naraţiunii fără egal până atunci – şi egalată de puţine ori după aceea – în literatura latino-americană şi nu numai.
„Am ascultat mult, am presupus câte ceva şi am inventat restul“, spunea autorul în încercarea de a-şi defini capacitatea de redare a concepţiei despre lume a populaţiilor indigene din Guatemala, precum şi atmosfera de legendă ce caracterizează această atât de aparte lume. Invenţia despre care vorbeşte Asturias este, de fapt, o reluare a tehnicii suprarealiste a dicteului automatic, plus respingerea viziunii raţionalist-realiste a deceniilor precedente, totul pus, însă, într-un nou context, anume cel al universului rural tradiţional al Guatemalei. După cum a afirmat Roberto González Echevarria, Oameni de porumb „înseamnă, la nivelul receptării, combinarea stilului lui Lautréamont cu cel din Popol Vuh“, fără a ignora, însă, scopul declarat al scriitorului de a contribui la definirea mai clară a identităţii naţionale a patriei sale. Dar statutul de text întemeietor pentru formula realismului magic pe care îl are fără doar şi poate romanul de faţă se datorează, deopotrivă, artei lui Asturias de a umple într-un mod cu totul aparte golurile inerente ce apar ca urmare a acestei diferenţe de viziune – cea realist-tradiţională, pe de o parte, şi cea înrudită (chiar dacă nu totalmente identică) cu aceea având deschideri spre fantastic, magic sau miraculos. „Între «real» şi «magic» există o a treia categorie a realităţii. E vorba despre o îmbinare a vizibilului cu intangibilul, a halucinaţiei cu visul. E ceva asemănător cu ceea ce încercau să realizeze suprarealiştii grupaţi în jurul lui André Breton şi e ceea ce am putea numi «realism magic». (…) Un indian sau un metis dintr-un sătuc oarecare ar putea să descrie ca şi cum ar fi văzut cu ochii lui o piatră uriaşă transformându-se într-un om sau într-un nor. Aceasta nu e vreo realitate tangibilă, ci implică o înţelegere profundă a forţelor supranaturale. De aceea, atunci când trebuie să-i dau un nume, să-i pun o etichetă literară, o numesc «realism magic»“, spunea Miguel Ángel Asturias, încercând să definească stilul operei sale în cadrul unui interviu realizat de biograful său Günter
W. Lorenz.
 Oameni şi porumb
Cartea se încheie într-o tonalitate ce păstrează viu semnul speranţei dar, cu toate astea, Oameni de porumb este unul dintre romanele admirabile centrate pe tema (temele?) pierderii, Asturias accentuând nostalgia, ca efect artistic ce potenţează mesajul, dar şi ca mijloc prin intermediul căruia el însuşi, ca autor, poate să evoce în modul cel mai adecvat sentimentul anterior al deplinătăţii fiinţei, al unei perfecţiuni care, acum, a fost cu desăvârşire pierdută. Ideea de unitate primordială e reprezentată, în Oameni de porumb, încă de la început, prin prezentarea simbolicei uniri (identificări de-a dreptul hipnotice) a omului cu natura – a se citi, cu pământul, dublată de expresia în plan uman a acesteia, şi anume prin uniunea principiului masculin cu cel feminin, toate interpretate adesea în conformitate cu ideile lui C.G. Jung. De altfel, chiar epigraful romanului („Aici femeia, eu, adormitul“) trimite tot la momentul, prezentat în tehnica onirismului, al contopirii masculinului cu femininul în vederea atingerii nivelului de comuniune sacră a umanului cu naturalul, în sensul pe care îl dă acestei comuniuni mitologia mayaşă. Numai că imediat starea aceasta privilegiată e ameninţată şi, în scurt timp, distrusă de intruziunea brutală a capitalismului sălbatic şi de efectele colonialismului, resimţite pretutindeni în America Latină. Mai cu seamă defrişările abuzive, distrugerile nesăbuite ale pădurilor seculare, incendierile puse la cale de marile companii pentru ca, în felul acesta, să se poată cultiva porumb pe suprafeţe tot mai întinse sunt „vinovaţii“ pentru starea precară în care fostul paradis natural şi uman a ajuns să se găsească – şi să se zbată.
Oameni de porumb nu descrie, însă, doar distrugerile provocate de nesăbuinţa capitalistă, ci celebrează rezistenţa umană, capacitatea locuitorilor Guatemalei – în mod simbolic, ai întregii Americi de Sud – de a se ridica împotriva tuturor acestor ameninţări, pentru a salva ce se mai poate din vechea lume a miturilor şi credinţelor ancestrale. Conducătorul luptei e Gaspar Ilóm, protagonistul cărţii al cărui nume, în paranteză fie spus, e preluat de la acela al unui cunoscut conducător al rezistenţei indigenilor, iar soarta sa, chiar dacă tragică, trezeşte speranţa şi dă curaj membrilor micilor comunităţi indigene.
Speranţă şi eşec
Primele pagini ale romanului Oameni de porumb, marcate de repetiţii şi de un ton de litanie, excelent deprins de Miguel Angel Asturias din bocetele şi rugile specifice zonelor rurale ale Guatemalei, marchează destrămarea definitivă şi irevocabilă a vechiului acord stabilit între nivelul magic şi cel al realităţii cotidiene.
Limbajul romanului are numeroase afinităţi cu arta povestirii orale şi cu vechile rituri ale Guatemalei, iar reelaborarea metaforică a textului duce imediat cu gândul la incantaţiile despre care, de altfel, Asturias a vorbit adesea, subliniindu-le importanţa pentru lumea tradiţională a Americii Latine.
Pentru a obţine efectul specific tipului de scriitură realist magică pe care-l practică, scriitorul distruge în mod deliberat cronologia şi nu mai organizează faptele în ordinea desfăşurării, ci în aceea a importanţei lor din punctul de vedere al simbolurilor pe care le exprimă. De aceea, nici unitatea romanului privit în ansamblu nu mai derivă din vreo structură temporală tradiţională, evoluţia subiectului fiind marcată de un extrem de elaborat cod al asocierilor bine gândite ale unor semnificaţii profunde – pe care doar lectura integrală a cărţii le poate dezvălui până la capăt. Vechea linearitate a modelelor raţionaliste e, deci, anulată, iar construcţia personajului devine şi ea fluidă, identificarea între uman şi natural făcând, nu o dată, dificilă descifrarea sensului – sensurilor mereu multiple ale textului.
Este clară structura iniţiatică a evoluţiei protagonistului, a cărui trezire bruscă, în urma reproşurilor pământului-mamă, e urmată de o simbolică renaştere care îl ajută să se detaşeze mai uşor de toate legăturile care îl ţineau aproape de universul uman, de soţie şi de copii, ca şi de comunitatea sa, pentru a putea să-şi asume rolul de conducător al unei lupte inegale cu forţele albilor, ale lumii banului în general, tocmai pentru restabilirea drepturilor şi demnităţii comunităţii pe care, pentru a fi mai puternic, trebuie să-o părăsească temporar. Trezirea sa, excelent prezentată în Oameni de porumb, aminteşte şi de o tema frecventă în poezia aztecă, foarte bine cunoscută şi mult apreciată de Asturias, şi anume aceea a luptătorului care ezită la început, îmboldit fiind de un zeu îndărătnic, să pornească la război, dar când o face se identifică cu noua misiune pe care şi-o asumă în numele tuturor alor săi.
Simbol, semnificaţii
Lupta lui Gaspar Ilóm va viza în special pedepsirea cultivatorilor de porumb, invadatorii. Iar bătăliile purtate de el reuşesc să facă dreptate şi să redea oamenilor speranţa, până în momentul în care este trădat şi otrăvit, cu concursul unui indigen cu sânge amestecat, trecut de partea duşmanilor, Tomas Machojón, ajutat şi de soţia sa, trădătoarea Vaca Manuela. Tragedia, însă, e abia în faza incipientă pentru Ilóm, căci, văzându-l în această stare, soţia îl părăseşte, consacrând cumva ruptura sugerată încă din primele pagini ale cărţii, dar care se dovedeşte abia acum a nu fi doar aceea între om şi pământ, ci şi între bărbatul şi femeia uniţi, anterior, nu doar de dragoste, ci şi de convingerea existenţei unui spirit sacru care îi adusese alături pentru totdeauna. Acum, Gaspar îşi pierde nu numai somnul (liniştea), ci şi soţia (iubirea, stabilitatea interioară). Însă, cu o voinţă uriaşă, el învinge moartea, găsind în sine însuşi puterea de a sorbi întregul râu şi de a se vindeca, astfel, tot cu ajutorul elementelor naturale.
Realismul magic, aşa cum îl înţelege şi îl practică Asturias, nu e doar o problemă de reprezentare, ci şi o critică a lecturii, după cum numeroase exemple din romanul Oameni de porumb demonstrează extrem de convingător. Asturias procedează în mod foarte inteligent – el păstrează întotdeauna o oarecare distanţă faţă de personajul protagonist, fie el şi narator, transformând, de fapt, această nouă instanţă narativă într-o voce care e capabilă să adopte tonalităţi şi ritmuri diferite, însă niciodată nu se va suprapune peste vocea autorului şi nu va încerca în nici un fel să-i ia locul, aşa cum se întâmpla, pe fragmente sau doar subtextual, în romanele lui Carpentier. Alejo Carpentier îşi păstrează rolul pe care-l alege şi-l defineşte de la bun început, şi anume de explorator al Celuilalt – căruia nu ezită să-i preia uneori punctele de vedere sau chiar vocea. Asturias, în schimb, decide să şi-o păstreze şi să nu renunţe la propria individualitate, tocmai pentru ca, astfel, imaginea Celuilalt, de care e întotdeauna fascinat, să fie mai pregnantă, mai convingătoare şi mai clar definită.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper