Mătuşa Mărie

Un articol de RALUCA PENU TOMESCU

E o femeie iute la muncă, tuşa Mărie: nu stă o clipă locului. S-a născut într-un sat din comuna Întregalde, în 1947, într-o familie cu doi copii: dumneaei şi o soră cu doi ani mai mare. Casa părintească era una tradiţională, din lemn; fetele dormeau în aceeaşi casă (odaie) cu părinţii – dar nu pe jos, cum dormeau de regulă copiii cu mulţi fraţi, ci într-un pat, pe un strujac (saltea) cu umplutură de paie. Primăvara, în odaie apăreau şi mieii: între cinci şi opt miei, aduşi când erau abia fătaţi şi băgaţi pe sub paturile înalte.
Când era mătuşa Mărie în şcoala elementară, părinţii dumneaei îl mituiau pe învăţător cu unt şi caş, ca să le îngăduie celor două surori să lipsească. Trebuia ca fetele să-şi ajute mama, pentru că tatăl lor rămăsese betiág (beteag) din război: avea o suferinţă la plămâni (în urma căreia a şi murit) şi nu putea să muncească. De la vârsta de unsprezece ani, mătuşa Mărie a avut în sarcină îngrijirea vacilor; suferea de singurătate şi de urât, când le păzea: împletiam la codiţa aia – nu erea ştrincăniálă (lucru de tricotat) atuncea, nu erea lână ca să-ţi dea să ai die lucrare: cât îţi dădia în zua aia, zâua o lucram, sara o strâcam. Împletiam o codiţă p-aci-aşa, dup-aia o despletiam p-astalantă – aveam păru lung (…). Eream die una sângură într-o pustietatie-acolo, die… nu vă po să vă spun. Şi iarna îngrijea mătuşa Mărie vacile ţinute într-un saiván (şură) pe terenul pe care aveau ei fâneaţa – hăt, departe, pe un deal; preferau să le ţină iarna acolo şi nu lângă casă, pentru că nu mai trebuia coborât în sat fânul cosit (care era dus direct în podul saivanului) şi pentru că acolo aveau şi grădina de legume, gunoită cu bălegar. Pe deal lângă saivanul vacilor aveau o colibă – în care de pe la doisprezece-treisprezece ani a început mătuşa Mărie să stea, iernile, fie cu un unchi cu care împărţeau saivanul (fratele tatălui), fie cu tatăl dumneaei. Făceau focul şi stăteau toată iarna acolo, de dimineaţa până seara – ba uneori mai rămâneau şi nopţile, dacă erau zăpezile prea mari: ieşeau abia când îşi puteau face cărare prin nămeţi. Îşi duceau din timp la colibă provizii pentru iarnă şi găteau acolo. Uneori mătuşa urca singură la saiván; erau iernile grele şi, spune dânsa, erea zăpădócu… iotă pân-aici aşa (arată: deasupra genunchilor), şi ieşam în dâmb die-ăla, la dial, şî pân nimiéţ (nămeţi), şî când ajunjeam acló sus, la colibă, îmi vinia… Îi era şi foarte frig, pe drum: înghieţa ştrimfii (ciorapii de lână) pă minie, zice – şi adaugă că acum o dor, de la frigurile acelea, un umăr şi picioarele. Mai erau pe deal şi alte colibe, unde stăteau alţi oameni la vitele lor, dar tot îi era urât. Când era singură, mătuşa îşi pregătea şi mânca butíc – un fel de terci făcut dintr-un amestec de bucăţele de pâine cu puţină brânză, fiert în apă; brânză punea cu chişcheálă (drămuială), că n-avea multă. În general mâncarea – mai ales carnea – era împărţită cu drămuială şi ţinută într-un loc la care nu puteau ajunge fetele. Erea podu cu grindă, povesteşte mătuşa Mărie, ş-aveam poliţă-acolo sus, aşa. Şî… nu nie dădia mâncarea cu… să mânci – ói, die minie, Dómnie… Pe poliţa aceea era pusă mâncarea, într-un láboş die bediúg (oală de tuci).
Timp de mulţi ani a fost mătuşa Mărie pusă în muncă, înainte de a se mărita: la vaci, la oi, la gospodărie, la coasă, la fân sau la sécere; a fost şi la pădure, la degajări (la curăţat pădurea de cloambe – crăci mari) sau la plantat puieţi. Aşa am fo’ die chinuită…, oftează, aducându-şi aminte. La vârsta de douăzeci de ani s-a măritat. Bărbatul dumneaei, care mai fusese însurat o dată, era cu paisprezece ani mai în vârstă decât dânsa şi era căuaci (fierar). Învăţase meseria aceasta în armata făcută timp de trei ani şi jumătate la Petroşani; pe atunci soldaţii învăţau în stagiul militar meserii utile armatei, iar dânsul a făcut armata pentru căocíe (fierărie).
După nuntă, nie mutarăm, spune tuşa Mărie. La început, cât încă nu le era terminată casa, au locuit într-o coniúţă (bucătărie de vară, cónie) ca cele pe care le au mocanii pe lângă case; este de regulă o construcţie autonomă – o căsuţă de lemn, foarte mică, având funcţia principală de coptoríe (acolo de obicei se află un cuptor de pită din lut, de forma unei semisfere cu diametrul de circa doi metri). Când mătuşa a născut primul copil, încă mai locuiau în coniúţa aceea, văcălită (tencuită) numai cu pământ şi având pământ şi pe jos; când l-a născut pe al doilea, erau deja mutaţi în casa cea nouă.
Ca femeie măritată mătuşa Mărie a cosit, a arat, a secerat şi a îmblătit; aveau şi holde (lanuri de grâu), şi oi multe. Bărbatul îi era ocupat cu căocía: făcea potcoave şi potcovea până la patru-cinci perechi de boi pe zi, apoi venea să o ajute la treburi. Dar şi mătuşa îl ajuta pe dumnealui în sezonul muncilor cu boii, când avea mult de lucru şi nu dovedea singur. Dacă eu îţ spuiu, zice mătuşa, dacă nu bătiam la potcoave alăturea cu el, că vinia boii die la luncă, şî nie sculam die noaptie – şî nu erea curiént, îl făceai die-ăla, cu… picioru, aşa (ca să încãlzi şieru’ – fierul; aveau fóiu – foale). Se trezeau pe la două-trei noaptea, şi până dimineaţa (când îşi aduceau oamenii boii la potcovit) făceau şi câte trei perechi de potcoave – pe care le găurea dânsa cu găuritoriu ăla, uite-aşa, nii. După moartea bărbatului mătuşii, ginerele dumneaei a preluat căocia – însă nu are încă experienţă şi nu le face pe toate atât de repede pe cât le făcea socrul lui.
Mătuşa Mărie locuieşte cu fiica dânsei, cu ginerele şi cu nepotul. Au un grajd pe un deal, unde îşi ţin cele cinci vaci iarna – când mătuşa merge la ele de două ori pe zi să le mulgă, să le hrănească şi să le adape. Câte două ore trec de fiecare dată, de când pleacă la vaci şi până când se întoarce – în total, patru ore pe zi, şie iarnă, şie jer, bat cósta (fie iarnă, fie ger, bat coasta), zice. Vara duce vacile în munte şi urcă de două ori pe zi acolo, să le mulgă.
Foile die păriétie (covoarele de perete) erau cumpărate de mamele nanelor de astăzi din târguri, pentru că femeile încă nu învăţaseră să ţeasă covoare; primele care au ştiut să facă asta au fost femeile astăzi în vârstă – spune nana Aurelia. Însă mamele nanelor de azi ţeseau cu măiestrie modelele mai mici – aşadar mai migăloase – ale cămeşilor şi ale chindiéielor (ştergarelor) mocăneşti, meşteşug pe care l-au transmis fetelor lor. Astfel înarmate, fetele, odată devenite femei, au deprins cu uşurinţă şi tainele ţesutului covoarelor cu trandafiri roşii, mari – şi mai apoi s-au întrecut, care mai de care, să le facă mai frumoase. Mătuşa Mărie – născută mai târziu decât primele ţesătoare de covoare – a ţesut şi dânsa foi die păriétie, pe care le făcea în o sută şî douăzăj die iţúşi. A ţesut mult, nu doar covoare, ci şi chindiéie, preşuri şi multe altele – şi încă mai ţese: Apăi până măi pociu, măi ţăs, zice. În septembrie 2013 avea, lucraţi de dânsa, treizeci şi doi de metri de preş ţesut şi încă pe-atâţia metri urziţi. A cusut şi multe decoraţiuni de uşă – dintre cele care împodobesc casele tradiţionale mocăneşti: chindiéie (ştergare), câte unul lung până la podea de fiecare parte a uşii (adică din elea pă tocurle uşîî la vale) şi, pus orizontal deasupra uşii, un altul numit draperie. Primele ţesătoare de covoare au fost însă şi ultimele: tinerele (ca, de pildă, fiica mătuşii Mărie) au băgat în saci munca mamelor lor şi au dus sacii în pod. Îi e necaz mătuşii: atâta mni-s die fáinie, zice, şî cât am muncit io cu ele… Măcar e mulţumită că preşurile la care a trudit au căutare: fiica dumneaei vrea să le pună… în mansardă, unde nu-i măi trăbă covor, nu-i măi trăbă nimica, ci vrea să-ş puie numa preşuri acolo, că o zâs că aşa-i moda acuma.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper