Măştile ţarului

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Hotărât lucru, Patrick Proisy este un scriitor inspirat, după cum inspirat a fost şi când era tenismen activ. Între rachetă şi condei (sau, mă rog, tastatură!) se pare că se petrece un insolit şi magic transfer… Francezul îşi începe capitolul dedicat lui Boris Becker cu un subtitlu demn de un scenariu hollywoodian premiat cu Oscar: Cele patru vieţi ale lui Bum-Bum. (E lucru ştiu, ţarul Boris era supranumit Mister Boom-Boom din pricina serviciilor sale de tip „bombă“, lovitură cu care făcea direct numeroase puncte.)
Prima dintre aceste vieţi stă sub semnul normalităţii şi poartă marca previzibilului… cu condiţia să acceptăm că excepţionalul în sport survine pornind de la premise de normalitate. Până să devină o personalitate cu anvergură internaţională şi să ţină prima pagină a gazetelor de sport şi mondene, tenismenul german a fost un om ca oricare altul, doar că mai talentat şi mai hotărât să-şi construiască o carieră în tenis.
Micul Boris s-a născut la 22 noiembrie 1967 în orăşelul Leimen, în landul Baden-Würtemberg, prin sud-vestul Germaniei Federale. Pasiunea pentru tenis îi este insuflată de tatăl său, care îşi vedea de pe-atunci, din fragedă copilărie, fiul un supercampion, celebru şi bogat. La doisprezece ani Boris ajunge să facă parte dintr-un program care-l ajută să-şi amplifice tehnica şi rezistenţa fizică. Rezultatele se văd rapid, iar la paisprezece ani devine campion al ţării sale la categoria sub optsprezece ani! Nemaivăzut! Acesta juca un tenis în forţă, de mare viteză şi îi învingea pe jucătorii mai mari şi mai puternici decât el, ba chiar şi pe unii seniori.
Ca junele Becker să aibă o şansă în plus, părintele său ia legătura cu Günther Bosch, excelent antrenor şi pedagog federal, format însă în România comunistă. Herr Bosch era braşovean de-ai lui ţiriac, copilăriseră amândoi pe celebra Stradă a Castelului, sub Tâmpa şi multă vreme fusese al treilea jucător al ţării, până ca Năstase să devină un competitor serios. Bosch îl ştia pe Boris, îl aprecia şi era perfect conştient de uriaşul potenţial de care dispunea puştiul roşcovan. Aşa că îl acceptă, devenind coach-ul acestuia, Ion ţiriac urmând să-i fie manager.
De-acum erau întrunite toate condiţiile unei superperformanţe. Care a venit rapid. La şaisprezece ani Boris Becker câştigă primul lui turneu ATP, la dublu, în capitala Bavariei, München. Pentru a putea să-şi vadă în linişte de tenis, juniorul negociază cu părinţii lui şi obţine permisiunea de a renunţa la studii. Alegerea este rapid confirmată prin rezultate. La şaptesprezece ani câştigă competiţia de Queen’s Club, Londra, anticamera Wimbledonului. Apoi, miracolul devine realitate. Cu un McEnroe eliminat rapid din turneu, cu un Connors şi Edberg bătuţi de agresivul sud-african Kevin Curren, Becker are drum liber spre finală. Acolo unde îl aşteaptă, fireşte, Curren, însă neamţul nu suferă de nici un complex de inferioritate, iar tupeul plus ştiinţa de a evolua pe „verde“ îi aduc primul titlu major din carieră, după o victorie obţinută în patru seturi. Boris, pe cale de a deveni ţar, are şaptesprezece ani şi şapte luni, record de precocitate în vigoare şi astăzi! Prima viaţă ia sfârşit.
Cea de-a doua viaţă beckeriană ne dezvăluie un mare campion, cu un palmares excepţional, o vedetă media şi un erou naţional, adulat ca nimeni altul în Germania, dar şi un bărbat labil, fără experienţă de viaţă, mereu atras de scandal şi frecvent în dificultate. Boris câştigă trei titluri la Wimbledon (1985, 1986, 1989), mai joacă tot acolo alte patru finale (1988, 1990, 1991 şi 1995), se impune la US Open în 1989 şi la Australian Open în 1991 şi 1996. Pentru culorile naţionale câştigă în trei rânduri Cupa Davis (1988, 1989, 1993), individual triumfă în Masters (1988, 1992, 1995). Între 10 octombrie 1985 şi 19 iulie 1999 nativul din Leimen nu părăseşte Top 10 ATP (dar domneşte doar două săptămâni pe primul loc, în 1991). În 1993 el se căsătoreşte cu o concitadină, modelul cu rădăcini africane, Barbara Feltus-Ferbst. Familia Becker are doi băieţi, Noah Gabriel, născut în 1994, şi Elias Balthasar, născut în 1999. Viaţa şi cariera îi sunt pline, dar ceva începe să dea semne de oboseală. În 1999, Boris pierde în optimi la Wimbledon, eliminat de Pat Rafter, un australian cu un stil similar lui. A doua viaţă ia sfârşit.
1999, debutul celei de-a treia secvenţe în biografia lui Becker: dezastrul de la Wimbledon, naşterea celui de-al doilea băieţel, dispariţia tatălui său, plus un eveniment care-i va arunca în aer existenţa, până atunci pozitivă. Înaintea partidei cu Rafter, campionul german cunoaşte un şarmant model rus, Angela (nu, nu Merkel, n-aţi ghicit!) Ermakova. Puţin action erotic într-un club de noapte londonez – şi cale bună. Oare? La câteva luni izbucneşte scandalul, care ia rapid amploare, întâi în Germania, apoi pe plan internaţional. Lovitura este dublă: pe de o parte, rusoaica, cu şantajul în sânge, cere test de paternitate, îl obţine şi câştigă procesul; pe de altă parte, Barbara Becker cere divorţ şi partaj. Eroul Germaniei se prăbuşeşte în cioburi, modelul milioanelor de puşti nemţi ajunge demn de dispreţ, pierde meci după meci, căci echilibrul mental îi este alterat şi, pe cale de consecinţă, decide să pună punct carierei. În 2001 Barbara câştigă custodia celor doi copii şi un bonus de paisprezece milioane de dolari americani. Cât o priveşte pe beneficiara unei jumătăţi de oră de sex în dosul uşii de la toaletă, Angela Ermakova, ea nu se alege decât cu două milioane şi opt sute de mii de dolari ianchei. Naşpa
Un dezastru nu vine niciodată singur, spun cei bătrâni – şi au dreptate. Fiscul german, mai combativ decât organul de tristă amintire numit Gestapo, îl acuză că nu ar fi plătit impozit pentru douăsprezece milioane de euro între anii 1991 şi 1993. După procese lungi şi dure, Becker este condamnat în octombrie 2002 la doi ani de închisoare cu suspendare, precum şi la plata unei amenzi de cinci sute de mii de euro, dar şi a sumei de trei milioane de euro recuperare de impozit. Boris nu este falit, dar averea lui, câştigată din greu pe terenul de tenis şi cotată la suma de douăzeci şi cinci de milioane de dolari doar din premii, s-a diminuat dramatic. În 2003 se stabilieşte în Elveţia, în cantonul Zug. A treia viaţă se încheie cu ţarul prăbuşit.
Şi a patra viaţă a lui Boris Becker? Cum este ea? Sigur, nu una a unui desculţ al destinului. Cu ce i-a rămas în conturi, cu redevenţele încasate de la marii producători cu care e sub contract, gen Völkl şi Mercedes, viaţa lui păstrează o serioasă opţiune pentru comfort şi lux. Mai joacă din când în când în circuitul legendelor, mai comentează tenis la TV. Fascinat de psihologia învingătorului, Boris începe o nouă viaţă, ca jucător profesionist de poker. Trăirea la extreme, excesul de adrenalină şi întrebarea „Edberg, Sampras, Connors, Agassi şi McEnroe ar fi avut oare acelaşi sânge rece dacă ar fi jucat cărţi?“ îl fac să prefere acest gen de viaţă. Una nu lipsită de primejdii, se pare, căci în martie 2010, într-un hotel din Berlin, unde lua parte la o etapă a circuitului european de poker, Boris este obligat să se ascundă sub masa de joc, căci era gata-gata să fie linşat de adversarii cărora le datora două sute patruzeci şi două de mii de dolari…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper