Marcello Giordani şi invitaţii săi la Operă

Un articol de COSTIN POPA

Prima scenă lirică naţională a programat în iunie concertul extraordinar al italianului Marcello Giordani, unul dintre cei mai importanţi tenori ai lumii. Este un obişnuit al teatrelor de maximă magnitudine. Nu cred să-i fi scăpat vreo scenă însemnată, într-o carieră care, acum, când artistul a împlinit 51 de ani, îl situează pe culmi. Iniţiativa managementului Operei Naţionale Bucureşti a fost, deci, meritorie. În timp, nu de puţine ori, invitaţii din străinătate fuseseră de nivel mediocru, iar unele vedete veniseră în stadiul terminal. Programat iniţial să cânte şi patru spectacole cu Tosca, artistul a anulat prezenţele bucureştene din motive medicale ale căror sechele aveau să fie detectabile la concert.
Înainte de concert, ţinuse la Opera Naţională un master class de trei zile pentru 14 tineri cântăreţi. Întrebare retorică asupra utilităţii demersului… Oare cât de profund se poate lucra cu aşa de mulţi cursanţi într-o perioadă atât de scurtă? Oricum, cei 14 au obţinut diplome folositoare pentru îmbogăţirea CV-urilor, înmânate de profesor pe scenă în deschiderea concertului extraordinar, la care i-a invitat cu generozitate şi pe unii dintre absolvenţi.
Marcello Giordani a onorat cum se cuvine publicul bucureştean, printr-un program consistent, demn de renumele său. A cântat arii din Arlesiana de Cilea, Tosca de Puccini (actul al III-lea), Paiaţe de Leoncavallo, Turandot de Puccini (actul al III-lea) şi duete din Tosca (în compania sopranei Iulia Isaev), Carmen de Bizet (alături de soprana Irina Baianţ), Bal mascat de Verdi (cu soprana Karina Flores).
Glasul liric cu adresări spinte al lui Giordani este solid, robust, cu timbru deseori metalic, incisiv, amplu, cu mare capacitate de a umple prin volum auditoriumul. Registrul acut este abordat cu uşurinţă, ca de altfel întregul ambitus, lungimea frazelor este construită impecabil, bazată în primul rând printr-o tehnică a respiraţiei ideal stăpânită. Desigur, cultura de stil este prezentă la fiecare pas, prin accentuări potrivite, de bun gust, venite dintr-o şcoală italiană profundă, tradiţională, care îi guvernează lecturile. Cu asemenea panaş de calităţi este explicabilă cucerirea scenelor lumii. În plus, are o ţinută impunătoare.
La pasiv notez că registrul expresiv al tenorului nu apare foarte larg, colorizările sunt limitate, ca şi nuanţele. Spuneam că Marcello Giordani se află pe culmi. Asta înseamnă şi că, de aici încolo, regresul poate să-şi facă loc. Primele semne vin dintr-un vibrato „strâns“, nu larg, care se insinuează la sunetele înalte prelung susţinute sau prin nota de Do natural acut a finalului duetului din Bal mascat, pusă în umbră de soprană. Dar, la sfârşitul concertului, faimosul „Vincerò“ al ariei „Nessun dorma“ din Turandot a entuziasmat prin strălucire, forţă şi penetranţă, prin dezvoltarea amplă şi spectaculoasă a frazei, abordare nemaiauzită la Bucureşti din vremurile lui Ludovic Spiess.
Pe scenă au fost invitaţi soprana Mădălina Stan (cavatina Rosinei din Bărbierul din Sevilla de Rossini), mezzosoprana Emanuela Pascu (rondo-ul Angelinei din Cenuşăreasa de Rossini), soprana Marta Sandu (aria Micaëlei din Carmen de Bizet), baritonul Cătălin Ţoropoc (aria lui Evgheni Oneghin din opera omonimã ceaikovskianã), soprana Andreea Novac (aria lui Liù din actul al treilea al operei Turandot de Puccini), precum şi deja amintita Irina Baianţ. Sunt tineri cu toţii, în curs de formare, cu inerente probleme de natură vocală sau expresivă. Nu este aici locul pentru a intra în analize de amănunt.
Totuşi, mă animă un gând. Numitorul comun a fost că toţi au afişat o anume lipsă de practică, de siguranţă în expunerea repertoriului ales. Este evident că aceşti tineri nu cântă spectacole, nu evoluează în companii de teatru liric. Poate doar unii, extrem de sporadic. Este absolut insuficient şi denotă o carenţă gravă la începuturile de cariere, care rezidă şi din faptul că repertoriile – la Bucureşti şi în ţară – sunt limitate, iar serile de operă puţine. Multe teatre din afara Capitalei împart scenele cu teatrele dramatice, programează doar unul, în cel mai bun caz două titluri pe săptămână, iar în Bucureşti politica repertorială este destul de subţire. Aşa încât tinerii nu-şi găsesc locuri de muncă, nu se pot roda vocal şi ca actorie în condiţii de spectacol, nu pot să evolueze, nu pot creşte pe măsura importantelor lor calităţi, iată, demonstrate de toţi. Studiul (desigur, absolut indispensabil), cântul „la domiciliu“ nu pot înlocui scena. Chiar şi mezzosoprana Maria Jinga (Habanera din Carmen de Bizet în concert), care are un angajament ferm, cântă puţin.
Cred că întreg sistemul managerial liric românesc trebuie să privească cu responsabilitate problema, să se îngrijească de viitorul tinerilor. Puţine teatre par preocupate. Fiecare dintre tineri încearcă să-şi găsească refugii în străinătate, dar acolo concurenţa este imensă şi le este imposibil să facă faţă la repertorii dense şi variate – inclusiv serii de câte şase-şapte spectacole în două săptămâni – fără o solidă pregătire anterioară în condiţii de scenă, inclusiv la anduranţă. Pe de altă parte, este stringentă nevoie ca teatrele lirice româneşti să-şi asigure cu profesionalism schimbul de mâine, să primenească distribuţiile, ţinând cont că vârsta biologică nu iartă pe nimeni. Cu cine pot să o facă, dacă nu cu tineri? De luat aminte.
În concertul extraordinar „Marcello Giordani şi invitaţii săi“ a mai cântat şi soprana de origine rusă (conform datelor de pe Internet) Karina Flores care, în afara duetului din Bal mascat, a prezentat şi aria „Pace, pace, mio Dio“ din Forţa destinului de Verdi.
M-aş opri puţin asupra prestaţiei experimentatei soprane Iulia Isaev, viitoare debutantă, potrivit unui anunţ publicat acum câtăva vreme pe website-ul oficial al Operei Naţionale Bucureşti, în rolul titular din Tosca. Prin duetul din primul act a luat un prim contact public cu arhetipalul personaj. Pornind cu un glas extrem calitativ, artista urmează să-şi omogenizeze registraţia (sunetele grave sunt încă surde), expresia caldă, de îndrăgostită, trebuie dobândită, ca şi atitudinea şi personalitatea unui personaj complex ca al Floriei Tosca. În plus, nu trebuie uitat că, în spectacol, o aşteaptă terifiantul act secund, la care este nevoie să facă faţă cu vocea ei lirică. Sunt provocări importante.
Nelipsitul Brindisi din Traviata verdiană, cu participare generală, a încheiat concertul extraordinar. Orchestra Operei Naţionale Bucureşti, aflată la o nouă urcare din fosă în scenă – fapt lăudabil, a acompaniat sub bagheta dirijorului Iurie Florea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper