Mănușa din piele de rinocer á la Robert Wilson

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

 

 

 

Capete machiate în măști groase, albe sau gri, răsar din rampă. Replicile se întretaie: „Nu-mi place să aștept!”„Fă un efort de voință!”„Incredibil!”. În muzica de uvertură veselă, se insinuează, din când în când, un grohăit de rinoceri. Un personaj face o săriturăîn fața cortinei. Un băiat străbate teatral-sprințar rampa, în pași de cabaret. O pereche compusă din fețe imobile îl urmează. O alta îi repetă mișcările, apoi, săritura, pentru ca la final toți săînghețe în poză, cu gura mare și plină de mirare.

RHINOCEROS_photo_julian_mommert--2

Foto: Julian Mommert

Sincer, nu credeam să apuc vreodată să văd un spectacol montat de Robert Wilson în România. Și iată că miracolul s-a produs: din noua stagiune, Teatrul Național Craiova prezintă spectacolul Rinocerii de Eugen Ionescu, în traducerea lui Vlad Russo și Vlad Zografi. Iubitorii lui Robert Wilson nu vor fi dezamăgiți. Montarea se dovedește un breviar al formulelor sale consacrate, relevant pentru stilistica regizorului despre care până mai ieri ne făceam o idee din fotografii sau din câteva minute răzlețe de pe youtube.

Nimic mai potrivit decât absurdul ionescian pentru vocația lui Robert Wilson de a submina textul, măturându-i eșafodajul logic și succesiunea rațională, pentru ca fiecare nivel al spectacolului să devină limbaj în sine. Păstrând doar o parte din text, regizorul operează un decupaj îndestulător pentru ca spectatorul să regăsească mărcile lui Ionescu. Într-unul dintre cele mai bune roluri ale carierei (iată că se poate și la vârsta și anvergura sa!), Ilie Gheorghe, spălat de orice urmă din vechea teatralitate, citește textul de pe laptop, cu voce plinăși rostire nobilă, dar simplă. Deposedate de text, personajele cărora le aparțin replicile mimează pe față, într-un deconcertant playback. Este prima soluție a lui Wilson de a se armoniza scenic cu absurdul dramaturgului. Poziția statică, tonul grav și maiestuos, toate îl recomandă pe Logicianul Ilie Gheorghe pentru postura de raisonneur. Dar reluarea mimetică a calupurilor întregi de text fărâmițează matricea logică, funcția de comunicare, mesajul rațional propus de limbaj, reținând doar canalul, pentru a înainta în gol. Textul din care Wilson păstrează referirile la silogism și discuția legată de logică se păstrează, în rezolvarea inteligentă a regizorului, ca simplu fundal sonor, înveliș de cuvinte al lumii, golit de orice umbră de sens, căruia nu-i rămâne decât să se (de)structureze în succesiuni aleatoare. Simplă gălăgie din care mintea a fost exclusă, după cum o va dovedi și o altă scenă, cea a femeii care bate la mașină. Un pocnet și ecranul video din spate se umple de litere și de text. Cacofonia de cuvinte dintr-un limbaj depopulat de sensuri și de consistență invadează lumea.

În simfonia absurdului wilsonian, fiecare schimbare va fi însoțită de un sunet sau de o mișcare specifică dintr-un ansamblu grotesc. Limbajul vidat de sens, strictă butaforie de cuvinte, replicile reluate în scena dintre cei doi amici („Prietene, ai ajuns într-o stare jalnică”), dar și textul, din nou citit de Ilie Gheorghe în secvența bolii, antrenează aceeași suită de mișcări identic reluată de nenumărate ori. Cu o față de clovn mirat, Jean (Claudiu Bleonț de o expresivitate ce ia pur și simplu ochii) discută cu prietenul său Bérenger (Valentin Mihali) care, la rândul său, repetă aceeași succesiune de mișcări. Degetele celor doi bat darabana în oglindă, cu aceleași mișcări, în același ritm. Personajele sunt păpuși mecanice care spun mecanic un text mecanic. Replici ca „Nu mai vrea să cumpere de la noi”, observațiile și mirările mecanice, chiar și în momentele rare când sunt rostite de actori, orchestrează subliminal aparența de flașnetă. Dialogul la telefon al celor două capete ieșite din podea care se converseazăîn engleză, referire la o altă piesă ionesciană, mulțimea celor ce vorbesc în același timp într-o babilonie acoperită de muzica săltăreață certifică abilitatea lui Wilson de a destabiliza limbajul prin discordanțele dintre planul cuvintelor și cel al acțiunii, până când orice sens se deșiră pentru a fi înlocuit de sunete, zgomote și forme.

S-a spus că teatrul lui Wilson este unul al „sculpturilor mobile”, că actorul este mai ales formăîn geometria fină a regizorului, una cu retorică proprie, alternare de spațiu și nonspațiu, plin și gol, pe care decorul invadat de lumini savante o ilustrează. Spectacolul de la Craiova al arhitectului Wilson, o suită de tablouri vivante, uluiește prin frumusețea formelor. Un scaun agățat într-o scenă, un receptor suspendat într-o alta, vrafuri de hârtii mototolite în următoarea, platforme cu scări, un divan alb cu tăietură modernă, cu același spătar în care golul a înlocuit materia, toate anulează convenția dramatică bazată pe iluzie, personaj și empatie pentru a o înlocui cu o retorică vizuală de sine stătătoare.

Pictez, construiesc, compun cu lumină”,spunea regizorul la un moment dat iar Rinocerii o demonstrează. Un perete alb conturat pe fundal negru. În stânga, o ușă albă, ca o siluetă bidimensională, se face, pe nepusă masă, roșie. Un sunet și cortina devine albă. Un altul și cortina redevine roșie. Un clopoțel și lumina schimbă, fascinant, culorile. Se stinge și figura dispare instantaneu. Efectele eclerajului sunt spectaculoase. O fatățipăși fundalul se face roșu. Fundalul e alb, fața unuia dintre personaje, galbenă. Într-un necontenit joc al intensității, lumina descoperă sau scufundăîn neant silueta umană, suspendând materia. O fată-păpușă (Iulia Bleonț cuceritoare în fiecare moment) dansează cu un domn. Sună clopoțelul. Fata scoate un sunet, fundalul se face albastru, lumina se modifică din nou. Punct, contrapunct, întreruperi de muzică, toate ritmurile sau culorile se schimbă prin același accent-clopoțel din coloana sonoră a compozitorului american Adam Lenz, antrenând o altă expresie pe fața actorilor. O fată scapă tava. Zgomotul este amplificat. Sunetul devine, la rândul lui, limbaj. Multimedia orchestrează absurdul. În timp ce se discută despre silogism și logică, pe ecran apare un rinocer. Ritmurile lui Wilson alternează cu o știință savantă, fie că ele privesc sunetul, fie imaginea. Copacul din pădurea video în alb și negru, care cade la ralenti, iar și iar,va rămâne una dintre cele mai frumoase imagini.

Toate mijloacele alese de Wilson concurăîn a măcina resorturile logice. La rândul său, mișcarea recompune absurdul acestei lumi de operetă. În pași de dans, o femeie corpolentăîși mângâie, cu zâmbet larg, înțepenit, pisica-fantoșă. O alta apare pe muzică săltăreațăși țipă„O, un rinocer!”, pentru ca toți ceilalți să o urmeze. Personajele-păpuși sunt prinse în caruselul acelorași replici. Dar nici spectatorul care așteaptă mișcările lente, á la Robert Wilson, nu va fi dezamăgit. Păpușile de pe scenă se mișcăîncet, cu lentoarea binecunoscută sau se opresc cu mâinile înțepenite în aceeași postură pentru a clipi la unison. Mișcarea, ritmul, măștile, costumele lui Jacques Reynaudle subliniază teatralitatea într-o definiție scenică a absurdului de foarte bună calitate.

Alternarea de spațiu și nonspațiu, oamenii-jucării accentuat teatrali care populează scena, siluetele bidimensionale care răstălmăcesc obișnuința percepțiilor și a habitudinilor logice, toate respirăîn ambientul de o frumusețe fără pată. Concluzia? S-ar zice că absurdul ionescian îi vine mănușă lui Robert Wilson.

 

 

 

 

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper