Lupta prin cultură şi şcoală

Un articol de Ion Brad

Ion Buzaşi şi Ion Moldovan, Episcopul Atanasie Anghel. Făuritorul Sfintei Uniri,
Editura Buna Vestire, 2013

 

În lungul şir al cărţilor scrise şi tipărite la Blaj, ori „Mica Romă“, din 1754 încoace – o bibliotecă întreagă! – vine acum şi acest volum omagial, la 300 de ani de la stingerea făuritorului Unirii românilor din Ardeal cu Biserica Romei. El vine la timp ca să adauge noi argumente în aflarea adevărului despre acel act istoric capital, despre existenţa şi semnificaţia Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, maica Şcolii Ardelene şi a mişcării de redeşteptare naţională, fără de care n-ar fi existat Adunarea de pe Câmpia Libertăţii, la 3/15 mai 1848, nici pregătirea intensă a zilei de 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. Din acest oraş, al primei uniri de la 1600, a pornit şi mişcarea unirii religioase de la 1700, cu urmările ei benefice pe care nu e bine să le uităm niciodată.
Volumul apărut acum la Blaj se bucură de un important şi binevenit „Cuvânt de binecuvântare“ al Cardinalului Lucian Mureşan, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, care ar merita să fie reprodus integral. O fac doar parţial, din motive de spaţiu:
„Născut din familie preoţească, călugăr şi episcop, vieţuind într-un context socio-politic complex precum cel în care se găsea Biserica din Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea, supusă fiind unui agresiv proces de calvinizare, vlădica Atanasie, la fel ca şi predecesorul său mitropolitul Teofil, a înţeles că singurul mod de a salva identitatea Bisericii sale era prin refacerea unităţii şi a comuniunii de credinţă cu Biserica Romei. Întrucât opoziţia Stărilor transilvane şi moartea suspectă a mitropolitului Teofil au împiedicat realizarea acestui deziderat, vlădica Atanasie Anghel a îmbrăţişat Unirea în lumina şi în spiritul Conciliului Florentin, prin care se garanta păstrarea integrală a propriului patrimoniu răsăritean: Si asie ne unimu acei ce-su scrisi mai susu cum tóta legea nóstra slujbăa Besericei, liturgiăa si posturile si darului nostru se ste pre locu. Erăde năaru sta pre locu acelea nici acestea peceti se năaiba nici o taria asupra nóstra si Vladicăa nostra Atanasie se fie un capu si nime se nu-lu halbutaluésca.
Apare astfel limpede că făuritorul Unirii nu a fost mânat de vreo atitudine de dispreţ pentru tradiţia răsăriteană, ci, dimpotrivă, de dorinţa de a o salva şi de a o păstra în mod integral. În felul acesta, Biserica Romei apărea ca fiind garantul şi chezăşia conservării nealterate a tradiţiei, a disciplinei şi a specificului acestei Biserici în faţa pericolului calvinizării.
Precum aminteşte Pontiful de sfântă pomenire Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea Apostolică publicată în anul 2000, cu ocazia celui de-al treilea centenar de la Unirea cu Biserica Romei, motivaţiile care au determinat acest act epocal a fost determinat în primul rând de «dorinţa de a restabili deplina comuniune cu Scaunul Apostolic al Urmaşului lui Petru», născută în inimile creştinilor români şi ale păstorilor lor în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. «Aceşti ucenici ai lui Cristos, continuă Sfântul Părinte, mânaţi de o arzătoare dorinţă de reformă în Biserică şi de unitatea acesteia, simţind în adâncul inimilor lor o legătură străveche cu Biserica şi cu Cetatea în care au fost martirizaţi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, au pornit o mişcare care, pas cu pas, va ajunge să înfăptuiască deplina unire cu Roma»“.
Toate aceste evocări cuprind în ele sensul fundamental al luptei prin cultură şi şcoală, armele cele mai temute de adversarii istorici ai eliberării românilor din lunga noapte a inculturii, a teribilei apăsări sociale şi naţionale.
În Notă asupra ediţiei, cei doi autori ai antologiei (ei înşişi factori dinamici şi prestigioşi ai vieţii culturale blăjene), ne oferă acest exemplu semnificativ în plan istoric şi uman:
„Iată o întâmplare semnificativă. La Blaj, mai mult decât în alte oraşe, există tradiţia revederilor colegiale; în 1983 absolvenţii liceului «Sf. Vasile cel Mare» din Blaj îşi aniversau semicentenarul absolvirii. Printre absolvenţi era şi Corneliu Coposu – nume despre care ştiau numai cei din vechea generaţie, căci pentru generaţiile noi, numele colaboratorului de nădejde al lui Iuliu Maniu, era «terra ignora». Se obişnuia ca la asemenea revederi colegiale să se ţină o «lectio brevis» sau o lecţie de dirigenţie. La Blaj aceasta era, de obicei, o rememorare a tradiţiilor istorice şi culturale ale oraşului. La sfârşitul prelegerii s-a ridicat din sală un «domn» distins, cu părul ondulat în dreapta, care a făcut câteva aprecieri binevoitoare asupra ei, şi apoi a continuat: «Dar, domnul profesor, cu toate că ne-a ţinut o expunere informată şi cu lucruri esenţiale din istoria şi cultura Blajului, n-a spus lucrul cel mai important: Blajul, ca oraş, este o consecinţă directă a Unirii Religioase cu Roma, de la 1700. Blajul nu ar fi fost Blaj, dacă nu era acest act istoric, cu consecinţe atât de benefice în planul istoriei şi culturii naţionale, expuse în prelegere»“.
Dintre textele incluse în antologie, paginile cele mai importante şi mai vechi se datorează lui Augustin Bunea, istoricul şi canonicul mitropolitan preţuit de Nicolae Iorga şi recomandat de el la Academia Română. Mort încă tânăr, el a lăsat două temeinice lucrări monografice, închinate vieţii întemeietorului Blajului istoric, Ion Inocenţiu Micu Clain (primul „mare om politic al românilor transilvani“, cum avea să-l numească Lucian Blaga) şi continuatorului său, Petru Pavel Aron de Bistra, care a deschis, în octombrie 1754, primele Şcoli sistematice româneşti, numite aşa fiindcă aveau cele trei grade: primar, secundar şi universitar. Şcolile care s-au dovedit, timp de 200 de ani, neîntrerupt, adevărate „Fântâni ale darurilor“, nu doar pentru ardeleni, ci şi pentru mişcarea culturală din toate provinciile istorice româneşti, prin marii dascăli ajunşi acolo, ca să întemeieze şi să conducă alte şcoli. Exemplele cele mai cunoscute fiind Aron Pumnul la Cernăuţi, Ioan Maiorescu la Craiova, Simion Bărnuţiu la Iaşi, August Treboniu Laurian la Bucureşti.
De asemenea, să nu uităm că episcopul Petru Pavel Aron, cel care se încingea cu brâu de fier, şi călugăraşii din jurul său, au tălmăcit pentru prima oară, între 1760-1762, din latina vulgară, Biblia, rămasă necunoscută în arhivele Bibliotecii Centrale din Blaj (azi filiala clujeană a Bibliotecii Academiei) timp de 250 de ani.
Toate celelalte pagini, înţesate de documente istorice lămuritoare, continuă traseul acţiunilor lui Atanasie Anghel, care învăţase la şcoala calvinilor din Alba Iulia, fiind trimis de aceştia, pentru sfinţire ca episcop, la Bucureşti, unde se afla atunci şi Patriarhul Ierusalimului, Dosoftei, cel care i-a poruncit să folosească, la liturghie, doar cărţi slavoneşti şi greceşti. Atanasie a revenit astfel episcop, nu mitropolit, cum s-ar fi cuvenit. De aceea, lămurindu-se în toate, mai ales în ceea ce privea pericolul calvinizării, adică a maghiarizării românilor, a convocat un sinod general la Alba Iulia, în octombrie 1698, un manifest de adeziune la chemările şi promisiunile Curţii Imperiale Catolice de la Viena, prin cardinalul Kollonits, manifest în urma căruia împăratul Leopold I a dat prima Diplomă favorabilă românilor, pentru respectarea căreia de către oponenţii calvini a revenit cu cea de-a doua Diplomă  de la 1700.
Sub titlul generic „Unirea Românilor – 1697-1700“, citim, rând pe rând, aceste subtitluri de sine grăitoare: Între vis şi adevăr, Clase privilegiate şi popor tolerat, Sub influenţa calvinistă, Teofil în drum spre unire – 1692-1697, Atanasie, protejatul calviniştilor îndrumat de ortodocşi (ianuarie 1698), Între reformă şi unire, actul I, 1698, Noua declaraţie a Unirii din 1698, Între Sinod şi Dietă, actul II, 1699, Între popor şi guvernul ţării, actul III, 1699-1700, Reconstrucţia de după cutremur, noul Sinod din 1700, Recunoaşterea Unirii, Călătorie la Viena, Rugăminţile unui episcop, ale unei Biserici şi ale unui popor, Pe banca acuzării, Primele cerinţei ale Vienei, Repetarea Sfinţirii, Hotărârea Vienei, Roma şi Unirea, Reversul medaliei.
De frământarea de-atunci s-au folosit unii ierahi ortodocşi, în frunte cu mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Bălan, pentru a realiza, cu ajutorul Securităţii, în toamna lui 1948, o aşa-zisă „Unire“, prin arestarea tuturor episcopilor greco-catolici şi desfiinţarea oficială, la 1 decembrie 1948, a Bisericii Române Unite cu Roma, la porunca lui Stalin. O istorie tragică, despre care am scris de multe ori.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper