Lunga hemoragie a istoriei

Un articol de MARIAN VICTOR BUCIU

Eugen Uricaru, Beniamin, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014

 

În Lespezi, „locul unde nu se întâmplă nimic“ din recentul roman Beniamin al lui Eugen Uricaru, ajunge după „evenimentul“ din decembrie 1989 şi supravieţuitorul, în fapt supraveghetorul satisfăcut Neculai Crăciun, care laudă într-un fel manipulator pseudoschimbarea. O numeşte „inteligentă“, adică abilă, pentru că devine ofensivă în expresie. Este o înlocuire „de cuvinte“, ca atare pur retorică. Cinic, sincer, în deplină cunoştinţă de cauză adevărată, el nu se ascunde de la a recunoaşte că Planul aşa-zis revoluţionar prevedea uciderea a 46 de mii de oameni la Timişoara, de o mie de ori mai mult decât se înfăptuise. Dar şi cifra de 46 este incertă, ca şi chestiunea dacă între morţi sau vii se va fi aflând definitiv dispărutul, în acest roman, Beniamin.
Comunismul este prezent în laturile lui de ansamblu ori de esenţă: politic, economic, social etc.: supraveghere, control, abuzuri, lipsuri, rezistenţă. Coada mulţimii care caută înţelegere la Beniamin, cel supravegheat de securişti („băieţii“, mai târziu numiţi „cu ochii albaştri“), în relatarea lui Simon, este paralelă ori în contrapunct cu aceea de la bunurile de larg – zice-se – consum, cele acum rareori de găsit. Comunism înseamnă, după Hariton Milea, nu bani, cu atât mai puţin spirit, cultură, dar putere (dictatură, bunuri la îndemână). În anii ’80, ai sărăciei descumpănitoare, regimul instituie urmărirea generală la propriu. Împotrivirile personale cu potenţial de influenţă nedorită sunt eliminate. Hariton mărturiseşte pilduitor şi ameninţător despre un muncitor poreclit Calu’, alcoolic, găsit mort într-un mod obscur. Nici Hariton, care joacă la două capete, nu sfârşeşte bine, asistat de mărturisitorul Simon. Fusese implicat în plecarea, fuga sau refugiul lui Beniamin din Lespezi la Timişoara, acoperindu-l, după ştiinţa lui Simon, în decembrie 1989. Hariton pare a face o alegere cu Timişoara, care pentru el era un loc îndepărtat, opus faţă de Lespezi din Moldova, un loc de ascuns care „părea un pământ al făgăduinţei“. În limbajul securistic, Hariton Milea este un agent de influenţă: el îl împinge pe Beniamin din Lespezi la Timişoara, la cei doi vindecători şi prezicători, Cezar şi Petra Maier.
Mediul propriu este aici acela muncitoresc doar la suprafaţă, în adâncime ori în spirit el fiind în fond ţărănesc. Figurează ca muncitori la o fabrică de mobilă bărbaţii: Simon, tatăl pe nume Iosif (tâmplarul), fratele acestuia Păvălucă (despre care nepotul ţine să ştim că este un muncitor cu nostalgia ţărănească a pământului). Femeile sunt, cum se spunea în epocă, neîncadrate în muncă, angajate doar în familie. Simon se referă la mamă, căreia Beniamin îi seamănă, şi la Scândurica (Lelioara). Veneticul, şi el misterios, Hariton Milea, se referă la Marlena, despre care ştie că era „foarte bună prietenă cu Beniamin“, pe care „îl iubea“, fapt intens susţinut şi de ea însăşi.
În primul său monolog epic, volubilul Simon, fratele cel mic, se prezintă ca fiind el cel care seamănă cu tatăl, Iosif, de meserie tâmplar, muncitor, ca şi fratele său, Pavelucă, la Fabrica de mobilă din Lespezi. Beniamin seamănă cu mama, nenumită, mai tânără cu 20 de ani decât soţul ei Iosif, el este un copil din flori, în expresie laică, sau aparţine unui tată nelumesc. Familia lor locuieşte cu chirie, la comun, împreună cu familia unui contabil de la Fabrica de spirt, dar se mută într-o casă din chirpici încă neterminată.
Simon, a cărui gândire se centrează pe (ne)voinţa umană sau voinţa vieţii (soarta?), îl numeşte pe Beniamin, fratele mai mare, „cel iubit“, şi-l arată preocupat de existenţa răului, fascinant pentru cei care-l văd, puternic, acaparator, fără ca să-i scape cineva. Calitatea sa de frunte ar fi aceea de ştiutor.
Simon îi urmăreşte fratelui său traseul, metamorfoza, la maturitate. Iniţial, Benjamin are darul vorbirii, exercitat cu credinţa în tot ce se spune. E un fel de intelectual, în genul a ceea ce vedea Al. Paleologu în ţăranii lui
M. Sadoveanu, nişte princes-paysans şi, în acest sens, nişte intelectuali conservatori. Beniamin vorbeşte, nu munceşte, sau munceşte vorbind. Metamorfoza sa se produce – pe o cale poetică, nu mistică – atunci când intră în casă o „pasăre aurie“ şi îşi pierde volubilitatea. Pe aceasta o deţine Simon, care este mai mult un martor decât un ştiutor sau înţelegător. În această privinţă, a limbajului, chiar şi între fraţi se produce o ruptură. Simon, marcat de falsa conştiinţă colectiv(izat)ă, constată că „Beniamin folosea cuvinte ca toată lumea dar înţelesul lor era altul decât cel ştiut de toată lumea. Era obositor“.
Simon vede şi el suferinţa tuturor, este, în mediul său, un martor, în general, al fratelui neobişnuit, în special. Citim în definitiv un roman al depoziţiilor, unele directe, unele indirecte, în ambele forme creditate. Simon vede cum Beniamin este căutat ca sfătuitor de „toţi nefericiţii, nenorociţii, sărăntocii“. Constatare de natură izbitor socială şi nereligioasă. Nu toţi cei veniţi suferă în mod real, dar tuturor le este frică. Un fapt de psihoză cu determinare politică. Beniamin ajunge pentru ceilalţi un receptor al suferinţei. Poate fi alăturat, biblic, de condiţia tipologică de om al suferinţei, a unui Amos (profetul al cărui nume înseamnă chiar „om al suferinţei“) ori Isus, prezentat anticipat de profetul Isaia tot ca om al suferinţei. Dar nu despre suferinţă dă seama Beniamin, reflectând la condiţia umană. Teza lui ar fi: să ne pregătim pentru ceea ce ne dorim înainte de a dori ceva. Verbul cardinal pentru el este „a fi pregătit“. Suferinţa, crede acest om al suferinţei asumate, trăite în credinţă (fără a preciza vreo relaţie, relativizând până la anulare religiozitatea) este extrem de rară. Beniamin îi mângâie pe cei care-l caută cu mâna şi cuvântul, suferă împreună cu cei care suferă, într-o suferinţă mare, ce pare un privilegiu.
Hariton Milea, „umbră“, însoţitor diurn al lui Beniamin, infiltrat probabil de Securitate, dar fascinat de cel supravegheat, nu-l poate nici el înţelege cu adevărat, lipsit fiind de pregătirea pentru o dorinţă clară, necesară cunoaşterii, şi de aceea greşeşte spunând, ceea ce reţine Simon, că Beniamin „n-a suferit niciodată şi asta pentru că niciodată nu şi-a dorit nimic pentru el“. Ce ştie şi înţelege Simon despre Hariton Milea, când acesta i se mărturiseşte înainte să moară, este că şi-a schimbat numele. Mimând limbajul lui Isus, el motivează convertirea pur onomastică întrucât „a băut paharul în locul lui“ Beniamin. Lui Simon îi spune că şi-a luat singur rolul nesigur de păzitor: „mi-a explicat odată că el are grijă de Beniamin“. Simon este şi el împărţit între vraja ireală şi realitatea evidentă. El vede sufletul plecat din cel care încă nu murise. Dar poate să constate şi faptul că o cale paralelă decât aceea politică, urmată făţiş de Beniamin şi echivoc de Hariton Milea, este pentru autorităţile regimului concentraţionar cea mai periculoasă, peste aceea a disidenţei cu sprijin occidental.
La al doilea monolog al său (transcris de autor), Simon preia credinţa multora că Beniamin este născut dintr-un lan de porumb. Mămăliga naţională a explodat, s-a spus la întâmplările din decembrie 1989. Sarcasmul, deriziunea se transformă în sublimitate, în mit, ba chiar în credinţă, religie. Cam aşa se leagă lucrurile la noi. Ce mai poate să spună un frate despre celălalt frate este că acela a adus liniştea, împăcarea, alinarea suferinţei şi chiar a foamei. Împărtăşeşte şi el gândul comun că au existat atunci, în decembrie 1989, trei zile de împăcare a fiecăruia cu sine şi cu orice altceva. Preia şi alte locuri comune, emanate din sistemul autoprăbuşit şi repripăşit, de pildă că Beniamin este un erou, un adevărat rezistent. Dar crede şi în faptul că totul a fost numai o mişcare (reiau dinadins termenul Marlenei) prin televiziune. Nu mai era însă nevoie ca să ne spună că Beniamin a plecat din Lespezi împins de cei apropiaţi lui. Ar fi fost mai bine dacă s-ar fi prins de faptul că n-o făcuseră doar din (sau de) capul lor. Fuseseră sfătuiţi, adică manipulaţi. Legenda are temelie nu doar şubredă, dar şi reprobabilă. Spiritul istoric, popular, rămâne mereu amestecat, ambiguu. şi Simon trebuia ca să ştie că Todor Grancea a dus pe cei 46 de morţi din Timişoara la crematoriu. Cel care l-a „născut“ şi ucis pe Grancea, atotştiutorul „raţionalist“, unul dintre planificatorii esenţiali ai „desistematizării“ regimului comunist, Neculai Crăciun, vine personal la Lespezi ca să mai nască ceva: legenda, prin forţa cuvintelor.
Simon refuză să creadă că fratele său a murit. Fals ucenic sau apostol al său, îl descoperă ca pe unul care dăruieşte speranţă şi credinţă oricui este pregătit să le primească. Este ceea ce unul ca Neculai Crăciun nu poate înţelege. Însă pentru Simon înţelesul există în dorinţa pentru care eşti pregătit să o întâmpini. Fraţii Simon şi Beniamin au în fapt o singură moştenire comună, maternă: boala numită hemofilie. Ea s-ar putea, simbolic, extinde în populaţie sau popor, într-un sens istoric, ca o prea lungă hemoragie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper