Lirism reflexiv şi iniţiatic

Un articol de DUMITRU MICU

Mărturisesc a nu fi ştiut despre Cristina Emanuela Dascălu, până acum câteva zile, nimic. Odată cu semnalarea existenţei sale, mi s-au oferit spre lectură două volume, unul în limba română, Adorabila fiară, apărut în 2009, la Piatra Neamţ, celălalt în engleză, editat la Iaşi, în 2011, Travel Series (Journey of the Self). Ambele includ postfeţe, de respectiv Violeta Lăcătuşu şi Christian Tămaş. Aproape jumătate din spaţiul fiecăruia e rezervat postfeţelor, notelor bio-bibliografice şi unor largi selecţii din „impresiile şi referinţele critice“ suscitate de versurile Cristinei Emanuela Dascălu înainte de apariţia acestor culegeri.
Semnate de zeci de scriitori, critici literari, profesori, oameni de carte, străini şi români, de pe toate continentele, din cele mai diferite ţări (Statele Unite, Canada, Australia, Egipt, Angola, Nigeria, Liban, Bosnia, Turcia, Elveţia, Lituania – şi, în primul rând, fireşte, din România), respectivele menţiuni elogiază poemele în cauză. Printre semnatarii români se numără Zoe Dumitrescu Buşulenga, Constantin Ciopraga, Ov. S. Crohmălniceanu, Lucian Raicu, Laurenţiu Ulici, Ioana Em. Petrescu, Constanţa Buzea, Nicolae Creţu. Între numele străine figurează şi acela al lui Evgheni Evtuşenko. Având citatele volume în faţă, e cazul a le aborda, independent de opiniile preopinenţilor, analitic.
Dar mai întâi: cine e autoarea? Licenţiată în 1993, a Universităţii din Iaşi, cu o Bursă Naţională de Merit, în specialitatea engleză-română, şefă de promoţie, Cristina Emanuela Dascălu şi-a consacrat teza de licenţă, în engleză, unor aspecte ale discursului poetic în lirica feminină americană contemporană. Bursieră, după aceea, în SUA (Universitatea din Tulsa), şi-a trecut doctoratul cu teza The Literature of Exile in Imaginary Homelands („Literatura exilului şi a tărâmurilor imaginare“), publicată în 2006. În prezent, profesoară universitară la Iaşi, deţine funcţii de conducere în numeroase organisme academice, dirijează Revista Internaţională de cercetări în domeniul educaţiei, colaborează cu prestigioase instituţii de cultură şi învăţământ străine, şi din partea unora a primit înalte distincţii.
Primul dintre volumele menţionate compartimentează „poeme de azi şi de ieri“ în două cicluri, Adorabila fiară şi Sfatul vameşului, distribuite nu cronologic, ci într-o aproximativă funcţie de ponderea naturii stărilor de conştiinţă comunicate. „Adorabila fiară“ e, potrivit specificării auctoriale exprese, poezia. Câteva piese o numesc direct, cele mai multe trimit la ea aluziv, mai ales substituindu-i, ca sinecdocă, termenul „cuvânt“. Cuvântul, ca mod, ca fiinţă împlinită a poeziei, dar şi ca instrument al producerii ei, ca factor al inspiraţiei. A avea inspiraţie este, pentru poetă, a fi invadată de cuvinte: „scutur dimineaţa/ cearceafurile, şi somnul şi trupul/ şi chipul mi-e plin de cuvinte“. „Pietre“, adeseori cuvintele sunt, altă dată, flori: „flori ce se desfac“, „flori pe altarul firii“. În această din urmă ipostază, ele procură desigur încântare, însă pot şi dăuna prin exces: „Prea mult parfum e însă o risipă“. Actul poetic major presupune asceză, mortificare. El vizează exprimarea nu a eului individual, temporar, ci a eului absolut, a „sinelui“. Identificarea cu sinele etern implică ieşirea din fenomenal, din efemer, autozidirea: „Zidindu-te în zid, eliberezi lumina“. În formulare mai lămurită, această reflecţie ar putea fi enunţată imperativ: „Ascunde-ţi sufletul!“ Mizantropie? Nu, întrucât ceea ce recomandă este doar neexpunerea valorilor inefabile în calea celor ce nu sunt în stare decât să le profaneze: „Nu spera să te-nţeleagă/ Cel ce nu priveşte cerul“. Cu alte cuvinte „Nu daţi cele sfinte câinilor“. Izolarea, însingurarea faţă de filistinism implică şi refuzul vorbirii degradate, banalizate, clişeizate. „De-ai şti că-n faţa lumii/ Singur tu nu mai ai şansă,/ Nu te pierde-n amănunte-n/ Vorbele de circumstanţă“, îşi spune poeta în cadenţa Glossei eminesciene. Ideal vorbind, poeţii îşi trag „puterea din cuvinte nerostite în grai omenesc“. Din cuvinte dispărute odată cu pierderea paradisului, întoarse în tăcerea precreaturală, nebănuită de insul teluric, dar intuită de cel cu sensibilitate pentru inefabil.
Frecvenţa motivului urmărit în propoziţiile de mai sus, poezia, învederează că lirismul din Adorabila fiară e, cu preponderenţă, un lirism intelectualizat, reflexiv. Nu altfel e şi cel din al doilea ciclu. Diferă însă tema reflecţiilor. Obiectul acestora nu mai e poezia (şi implicatele ei), sau e inclus, fără specificări, într-un obiect atotcuprinzător: existenţa în totalitate. Mai precis: răul existenţial. Căci el, răul, defineşte chintesenţa nu doar a „secolului nostru“, ci a întregii epoci. Un rău de natură psihică. „Era cancerului“ şi a altor boli altă dată incurabile e depăşită găseşte poeta, şi nici războaiele nu mai par a pune în pericol viitorul umanităţii: „sănătatea noastră nu e periclitată/ De bombe, de tifos, ci de TRISTEŢE“. De o tristeţe pe care Blaga o numea „metafizică“. Sursa ei: desacralizarea. A decedat sufletul. Într-o foarte scurtă notaţie, o cameră de gazare e numită „camera de animare“. Presimţirea de viitoare catastrofe  zdruncină, în înţelegerea poetei, conştient sau nu, echilibrul interior al întregii omeniri; de aici, anxietăţile de nedomolit: „Cu toţii purtăm în suflet/ Zbuciumul mării chinuite de furtună/ Neliniştea valurilor/ Şi ţipătul pescăruşilor./ Şi dacă stăm să ne gândim bine,/ Noi înşine, oamenii,/ Suntem o mare de nelinişte“. Poeta nu se abandonează, totuşi, deznădejdii incontrolabile. Din „pătratul de speranţă“ pe care şi l-a asigurat, ea admiră „pasărea albă“, simbol tocmai al speranţei, adoră sursa nutritivă a vieţii („În cartofi e tinereţea lumii“), îmbrăţişează copacii, îmbătată de „luminile toamnei“, contemplă cerul înstelat, ascultând „simfonii din Calea Lactee“, bea ceai verde cu prietenii, priveşte „dansul crizantemelor din vitrine“ şi simte că „undeva la o fereastră/ A înflorit inima mea“.
Jurnal de călătorie, potrivit titlului (cu specificarea subtitulară Călătoriile sinelui), al doilea volum al Cristinei Emanuela Dascălu cuprinde poezii… de dragoste, dragostea „în toate formele şi ipostazele ei“ incluzând în vocabularul autoarei şi călătoria (în sens atât normal, cât şi metaforic). Călătoria, citisem, în prefaţă, „nu e doar o drumeţie pe coordonate în sine, o călătorie de autodescoperire şi cunoaştere, o călătorie de iniţiere şi transformare“. Văzută din exterior, cartea grupează cinci serii de impresii suscitate de călătorii în America, Turcia şi alte zone ale Terrei, precum şi în spaţii şi timpuri mitice, şi de revenire în „Itaca mea“, în ţara natală, „de suflet“, România. Lăuntric, Seriile de călătorie, ne previne autoarea, încifrează un complex de simboluri. Unele din acestea sunt inerente cifrei 5, aceasta incluzând „ideea de călătorie, aventură, mişcare“, sugerând instabilitatea, imprevizibilul, schimbările radicale, dar fiind şi „numărul armoniei şi echilibrului corespunzând celor cinci simţuri umane, având şi conotaţii sacrale (a cincea zi a creaţiei, rănile lui Isus, pe cruce). Sensuri ascunse conţin şi alte cifre valorificate poetic (7, 9), iar distribuirea în număr egal a poeziilor în serii configurează note muzicale şi categorii de cristale.
Motiv fundamental, iubirea e cuprinsă în diversitatea manifestărilor, cu deosebire în idealitatea ei: „I’ in Love with the Idea of Love“. În general, poeta vede în lucruri, în fenomenalităţi, ca altădată Camil Petrescu, Ideea. Dar o semnalează (când o face) cu mijloace total diferite, deosebite şi între ele prin eficacitate. Lapidar vorbind, lirismul poeziilor Cristinei Emanuela Dascălu e un lirism în bună parte meditativ, cu implicaţii iniţiatice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper