Librăria pe înţelesul tuturor

Un articol de ALINA PARTENIE

Când aud cuvântul librar îmi vine în minte portretul realizat de Arcimboldo: The librarian. Nu contează că sensurile ne joacă feste şi că în română librarian înseamnă bibliotecar. The librarian al lui Arcimboldo construieşte omul din cărţi şi astfel îmi închipui o imagine a librarului utopic, ar spune pesimiştii. Un alt Paradis (aşa cum Borges vedea în bibliotecă) ar putea (şi chiar ar trebui) să fie şi librăria, căci scopul ei este acelaşi cu al bibliotecii adaptat, cum este şi cazul, la societatea de consum de azi. Aşa îmi închipui librarul, aşa îmi imaginez librăria. Rolul librăriei este mai mult decât acela de a vinde un produs unui cumpărător: ea vinde o carte unui cititor. Cărţile şi cititorii, elemente atât de analizate, se întâlnesc în librărie: mai mult decât biblioteca întâlnirilor de scurtă durată, librăria aduce instinctul de posesie. Aşa se nasc cititorii, aşa se nasc bibliotecile. Şi pentru că o carte cumpărată, fie ea azvârlită în cine ştie ce colţ, te marchează, te domină, te influenţează, nu poate fi ignorată (lucru perfect posibil cu cărţile din bibliotecă), atunci înţelegi rolul librăriei (un loc privilegiat) şi al librarului (care trebuie să ştie să te conducă spre cartea care va deveni, pentru timp îndelungat, parte din viaţa ta).
Când aud un cuvânt îl leg, inevitabil, ca în reţeaua lui Borges, de o realitate. Când aud cuvântul librărie mă gândesc la „locul unde nu se întâmplă nimic“ din oraşul de provincie de unde am plecat: un spaţiu gri, închis, rece dintr-o clădire anostă, păzită de librăreasa Cerber, cu ferestre mici, de unde poţi cumpăra o coală, un pix şi, la nevoie, o carte. Locul de unde, pe vremea lui Ceauşescu, se spune, puteai să iei cărţi, oprite „pe sub mână“ de o librăreasă amabilă. Locul unde întâlneşti un talmeş-balmeş de literatură şi altele, unde auzi discuţii „de sezon“ despre dulceaţă şi lucruri conexe, unde te întâmpină la intrare hârtia de împachetat cadouri, harta României şi, lângă ele, Istoria lui G. Călinescu. Timpul de hoinărit prin librărie? Vreo cinci minute, deja ai îngheţat. Noi apariţii? Habar n-ai, ce a sosit nou la ei e musai să fie o apariţie nouă, chiar dacă este cu vreun an întârziere. Librăria din oraşul de provincie a rămas la fel ca odinioară când nu aveai altă alternativă, când cartea pe hârtie era singura imaginabilă şi când librăria online (cartea pe care o cumperi fără un contact direct, prealabil cu ea) nici nu era de imaginat. Acolo, timpul a rămas în loc: librăria e papetărie, iar librarul,un vânzător.
Dacă într-un oraş mic, de provincie, librăria rămâne un loc anost, peste care timpul nu trece, nu aduce transformări, ci doar ajută la depunerea prafului atât pe cărţi cât şi pe librarii ce aşteaptă să încheie o altă zi de muncă, o librărie din Capitală este diferită: prin concept, prin modul în care este realizată şi gândită, prin faptul că nu vinde numai cărţi, ci experienţă. Librăria este (sau ar trebui să fie) nu numai locul unde vii, cumperi şi pleci, ci locul unde petreci mai mult timp, unde uiţi de lumea dezlănţuită, unde habar n-ai cum trece timpul, unde poţi în voie să răsfoieşti, să admiri, să te aşezi şi să te opreşti lângă un ceai sau lângă o cafea şi, astfel, să uiţi cum trece timpul. Mă gândesc la librăria din mall pe lângă care atâţia trec, dar puţini curioşi întră, la librăria adusă la rând între magazinul cu mâncare chinezească şi nu ştiu ce magazin cunoscut de încălţăminte, la mulţimea care trece curioasă şi nepăsătoare pe lângă librăria unde, de multe ori, se aude o muzică bună. În mall, avantajul librăriei este că nu îţi ia din timp să o găseşti, să vii şi să întri special într-un astfel de loc destinat, poate, iniţiaţilor. Totuşi, pentru a savura un astfel de loc îţi trebuie un rafinament şi o răbdare educată: degeaba librăria vine la tine, dacă tu intri, întrebi librarul şi ieşi. Să te bucuri de experienţa pe care azi o presupune librăria înseamnă, înainte de toate, să ştii să valorizezi.
Dar cum alegi azi librăria în care intri? Sigur, nu vorbesc aici de oraşul de provincie cu una-două librării, ci de oraşele mari cu bulevarde ale librăriilor (Bulevardul Magheru) unde pas cu pas te întâmpină câte o librărie. De fapt, câte librării, atâtea poveşti. Te uiţi, te minunezi şi, poate te înspăimânţi de vitrinele librăriilor şi de modul în care este expusă cartea. La puţine dintre ele se vede o logică a aşezării care, în ceea ce priveşte scopul librăriei (denumită, mult mai pragmatic, „bookstore“ în engleză, iar librarul, cu aceeaşi etimologie ca „librarian“, devenit bibliotecar englezesc, nu este decât un „bookseller“) este acela de a promova pentru a vinde cartea. De la monotonie la impresia de prea mult, de acută lipsă de creativitate sau, mai grav, de cultură literară, de la cărţi cu monştri la Tzolk´in în calendarul maiaş la sofisticate albume de artă (pe care puţin probabil că majoritatea trecătorilor ar fi interesată mai degrabă să le cumpere decât să le privească) până la apariţii cu potenţial afectiv. Nu degeaba în drumul de la Universitate spre Piaţa Romană am surprins o trecătoare oprindu-se pios şi închinându-se în faţa unei vitrine de librărie. Nu ştiam dacă de mirare, aşa că am ieşit să privesc vitrina în care erau expuse cărţi religioase. Nu spun că astfel de cărţi nu ar trebui expuse, dar fiind o librărie diversă, de ce să aduci în vitrină doar albume de artă, atlasuri şi cărţi religioase? De ce să nu încerci să epatezi, ci să rămâi simplu, să nu pari agresiv ca librar şi nici utopic? Vitrina ar trebui să comporte o firească artă a simplităţii, să îmbine vandabilitatea şi atractivitatea, să evidenţieze noutatea, şi nu să lase uitate în vitrine titluri inaccesibile sau cvasicunoscute.
Primul pas: librarul. Şi nu poţi să nu îţi aduci aminte de librăresele acre din librăria din oraşul tău. Sunt după cum sunt şi librăriile: unii sunt sufocanţi, insistă chiar dacă îi ignori, ţi se bagă pe gât, iar librăria lor este arhiplină, cu teancuri de cărţi; alţii sunt distanţi, iar librăriile lor au, fără doar şi poate, dulapuri înalte. Paradoxal, rafturile de mai de jos au titluri total neinteresante, iar abia cele de sus stârnesc interesul. Unii nu se opresc din vorbitul la telefon, eşti ca şi cum n-ai fi: la fel şi cărţile sunt amestecate te miri unde, când îi întrebi de „Dicţionarul onomastic“ îţi fac semn cu degetul către „raionul“ dicţionare sau atunci când introduci pe calculator la secţiunea titluri „Matei Iliescu“ te apostrofează că nu ai selectat opţiunea autori. Şi mai există şi o specie ciudată de librari: mai tineri sau nu, zâmbitori, cu o carte în mâini, care încearcă să ghicească ce gândeşti, îţi dau impresia că vorbiţi acceaşi limbă. Îţi lasă impresia că ştiu. Atunci, înţelegi că totul are un rost în librăria lui, că „Omul sfinţeşte locul“ şi dacă îţi mai spune că a părăsit Franţa pentru a deschide o librărie franţuzească în România, se oferă să îţi dea ajutor şi îţi promite că se va interesa de cartea pe care o cauţi, te salută, îţi urează să te întorci cât de curând printr-o română impecabilă, te bucuri şi revii, chiar dacă numai la o promenadă.
Despre librăriile concept de la noi s-a vorbit destul, iar raţionamentul acestora este extrem de simplu: într-o lume în care cartea pe hârtie este serios concurată de cartea în format electronic, iar librăria clasică este surclasată de librăria online, vechiul tip de librărie trebuie să se schimbe, oferindu-le celor care îi păşesc pragul promisiunea unei experienţe. Vor mai mult decât să ofere o lectură simulată, vor să ofere experienţa lecturii însoţite de un adevărat ritual, din care ceaiul şi cafeaua nu trebuie să lipsească. Iar spaţiul librăriei a devenit, dintr-o dată, mai primitor: realizate de ideea unor arhitecţi specializaţi, în spaţii care aduc cu ele o întreagă istorie în prezent, cu o muzică rafinată, cu un miros rafinat de cafea, cu multă lumină, cu cartea pe bicicletă, cu oameni zâmbitori, cu „femeia la carte“, cu citate despre lectură şi cărţi (care „dau bine“), cu trepte din cotoare de cărţi, cu cărţi împărţite pe secţiuni. Astfel de librării există şi „în afara programului“: întâlniri, lansări, discuţii, totul pentru a promova şi a da viaţă cărţii, oferind astfel moduri alternative de a cunoaşte şi de a accede la carte. Cititorul, dar, mai ales, posibilul cumpărător este ghidat spre carte: în librării spaţioase, frumos amenajate şi decorate, poate să urce cu o carte în „al nouălea cer“ al lecturii. Astfel, librăria devine un loc suficient sieşi care oferă cumpărătorilor o alternativă: la cotidian, la librăriile mici de cartier, ascunse printre blocuri, cu librărese uitate de timp, dintre care multe nu mai citesc decât vreun ziar oferit gratuit la metrou, la indiferenţa lor faţă de carte. Evident, apar greşeli şi inadvertenţe şi la „case mari“ cu autori şi cărţi care se întâlnesc, fără nicio legătură aparentă, cu cărţile aranjate în ordine alfabetică sau în funcţie de editura la care au apărut. Există o logică? Da, există, dar cine a spus că fenomenele logicii se pot aplica şi în ceea ce priveşte cărţile?
Librăria a devenit poate punct de întâlnire, dar pare că nu mai este chiar pe înţelesul tuturor. Se află între carte şi cititor ultimul reper până când complicatul proces al apariţiei cărţii să îşi atingă punctul final, cititorul. De aici, cartea pleacă spre un mecanism imprevizibil, cititorul, iar destinul acesteia în lume pare că abia acum începe. Nu este greu de anticipat că librăria trebuie să faciliteze întâlnirea şi să o facă unică de fiecare dată, promovând cartea, evidenţiind-o, oferindu-i, de ce nu, şansa la existenţă. Mai înainte de toate este nevoie de un librar (revin iar la portretul realizat de Arcimboldo): om al cărţilor, om al ideilor, care să ghideze cititorul către cartea-pereche şi să stabilească o legătură care numai între o carte şi un cititor surprins se poate realiza. Atunci, cumpărătorul închide uşa librăriei (care obţine profit), deschide uşa cărţii cu siguranţa că nu va fi dezamăgit şi cu promisiunea că în spaţiul acestor întâlniri va reveni şi altădată. Cu bucurie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper