Întâia ediţie a Festivalului DobroJazz de la Tulcea

Un articol de VIRGIL MIHAIU

Abia se estompaseră ecourile reuşitelor gale de la Cluj şi Zalău, cu ocazia Săptămânii Jazzului, precum şi ale festivalului de la Alba Iulia (tustrele mi-au înviorat primăvara anului în curs), când mi s-a oferit încă o surpriză agreabilă: onoranta invitaţie de a urmãri lansarea la Dunăre a Festivalului DobroJazz de la Tulcea.
Intuiţia îmi spunea că un asemenea loc mirific precum urbea de la porţile Deltei dispune de premisele necesare pentru a se fixa ca reper pe harta jazzului. Cele văzute la faţa locului mi-au depăşit aşteptările. În primul rând, o echipă organizatorică vitală, competentă, amabilă, centrată în jurul Fundaţiei ParteR. Iniţiatorul şi coordonatorul festivalului, Dan Hornoiu, împreună cu eficienţii săi acoliţi Paul Tutungiu şi Voicu Rădescu, au conceput un program coerent, profilat pe un compartiment stilistic aflat în plină expansiune – aşa-numitul etno-jazz. Dacă în Basarabia vecină Festivalul Ethno-Jazz de la Chişinău şi-a consolidat începând deja de la intrarea în secolul XXI un renume internaţional, la noi în ţară o manifestare de acest tip s-a lăsat aşteptată şi este, cu atât mai mult, salutară. Tulcea merită din plin aşa ceva: un oraş plin de şarm, aproape patriarhal, dar cu permanente influxuri cosmopolite, rezultând din situarea sa privilegiată, de arc triumfal, la intrarea în Amazonia Gurilor Dunării. Cochetul Teatru „Jean Bart“ oferă condiţiuni optime pentru permanentizarea şi dezvoltarea festivalului.

Grupul-TRIGON-condus-de-Anatol-Stefanet
Programul celor trei gale a fost judicios alcătuit. „La deschidere“ a fost distribuit un cvartet autohton – Călin Grigoriu Group – în a cărui componenţă am avut plăcerea să-l redescopăr pe Cezar Cazanoi, remarcabil poliinstrumentist ce continuă să se menţină într-o inexplicabilă penumbră faţă de capacităţile sale de muzician înnăscut.
Din faimosul Moscow Art Trio au venit la Tulcea doar Arkadi Shilkloper – mare maestru al cornului, al flugelhornului şi al instrumentelor din familia goarnelor alpine – şi vocalistul/ clarinetistul Serghei Starostin. Victimă a unei grave maladii, pianistul Mihail Alperin, cel care îi încântase pe spectatorii bucureşteni anul trecut la Jazz in Church Festival, a fost înlocuit – ca soluţie in extremis – de confratele său ucrainean, Vadim Neselovskyi. Nume aureolat de parteneriatul cu Gary Burton şi de implicarea ca profesor la Berklee College of Music, probabil cel mai renumit conservator de jazz din USA. La un asemenea nivel, comentariile sunt de prisos.
Seara a doua a debutat cu un trio pe care îl prezentasem recent la Festivalul de la Alba Iulia: MirceaTiberian/ pian, Cătălin Milea/ sax alto, flaut, Nadia Trohin/ voce. Ambele recitaluri – la Alba şi, respectiv, Tulcea – au avut un pronunţat caracter conceptual. În cadrul primului au fost reformulate piese din repertoriul muzicii lejere româneşti a anilor 1960. Şlagăre mult difuzate pe timpul când radioul juca un rol central în peisajul mass-media. Acele melodii şi texte se insinuau obsesiv în memoria ascultătorilor (germanii denumesc fenomenul Ohrwurm – vierme de ureche), iar Mircea Tiberian avu incitanta idee de a le revalorifica din perspectivă jazzistică. La fel a procedat şi la Tulcea, însă acordând prioritate unor teme folclorice graţios-ingenios (re)articulate de versatila vocalistă Nadia Trohin. Cântăreaţa, de sorginte basarabeană, este una dintre marile valori active actualmente pe scena română de jazz şi s-ar cuveni a fi mai eficient cultivată de către impresari, promotori, mass-media etc. Iremediabil scindat între natura sa funciarmente romantică şi o inteligenţă analitică (bătătoare la ochi în lucrările sale muzicologice), Tiberian îşi dezvoltă – adeseori, în manieră far out –, perifrazele pe claviatură, susţinut mai nou de talentatul său discipol transcontinental Cătălin Milea. Rezultă o muzică preponderent lirică, desfăşurată pe ample spaţii improvizatorice, în care apariţiile unor delicate surprize sonore (de exemplu, inserţia cavalului sau revigoranta versiune conferită cântecului de pahar al Mariei Tănase) sunt cât se poate de binevenite.
Revelaţia festivalului a constituit-o recitalul, în manifest caracter bulgar, susţinut de Bodurov Trio. De la istorica introducere a ritmurilor aksak în jazzul american prin intermediul pianistului Milcho Leviev nu am mai auzit – într-o formulă de piano trio – o fuziune atât de convingătoare între ethosul sud-dunărean şi cel jazzistic. Dimitãr Bodurov/ pian, Mihail Ivanov/ contrabas şi Jens Düppe/ baterie ar putea fi consideraţi o replică venită dintre Balcani şi Marea Neagră la conceptul lansat în Scandinavia de Esbjörn Svensson Trio (şi acela, la rândul său, precedat de exemplarele suite ale inventivului Per Henrik Wallin Trio). În fapt, deşi expresia muzicală etala o luxuriantă diversitate, piesele erau brodate pe variaţiuni şi extensii ale unuia dintre cele mai populare ritmuri tradiţionale bulgare, numit generic în şapte. Elipse, crescendo-uri şi diminuendo-uri, subtile progresii armonice, o dinamică de mare clasă, tensiuni repetitive şi rezolvări bulversante – aminteau frapant de estetica impusă în jazz pe filiera unor Thelonious Monk sau Ahmad Jamal, fără a cădea însă în capcanele obsecviozităţii. Un fel de muzică aptă nu doar să-i procure ascultătorului satisfacţii inteligente, dar şi să-i dea satisfacţia de a se simţi oarecum mai inteligent el însuşi… Pe bună dreptate, Paul Tutungiu sublinia vocaţia de ambasadori culturali pentru ţara vecină a acestor trei muzicieni (inclusiv a bateristului german, capabil de a sublima pregnanţa ritmicii balcanice prin rafinamente percusive).
Hipertalentata (dar şi capricioasa) Maria Răducanu şi-a găsit în Niko Meinhold, dacă nu… naşul, atunci un partener de încredere. Solid ancorat pe claviatură, mai mult în postură de inventator decât de instrumentist, pianistul german a reuşit să o ţină în frâul expresionismului pe nărăvaşa vocalistă, indiferent de limba în care cânta aceasta. În câteva dintre piesele româneşti, Maria şi-a demonstrat din nou originalitatea abordării vocale, reamintindu-ne că e capabilă şi de temerare explorări prin teritoriile atonalismului. Rămâne de sperat că tandemul va persevera şi va persista.
Festivalul s-a încheiat triumfal, printr-un recital de zile mari al grupului Trigon din Chişinău. Aşa cum am afirmat-o în nenumărate rânduri, începând de la debutul din 1992, Trigon reuşeşte cea mai convingătoare sinteză între spiritul jazzului şi inefabila simţire muzicală a naţiunii noastre. Nu că ar absenta inteligente racordări şi la alte spaţii culturale, cum ar fi tarantella italiană, zborul cărăbuşului mussorgskian, haitarmaua de Crimeea, un blues… japonez etc. Însă esenţele tari ale edificiilor sonore configurate de Anatol Ştefăneţ/ violă, Dorel Burlacu/ keyboards, pian, muzicuţă, Valentin Bogheanu/ sax, flugelhorn, caval, keyboards, bass, percuţie, Gari Tverdohleb/ baterie, percuţie, xilofon, sunt nutrite osmotic din toate zonele muzicii tradiţionale române. Oricare i-ar fi tema – Şchiopătata, Ciocârlia, Visuri transilvane, Dodă-Dodă, Sărbători de iarnă, Sârba-n căruţă ş.a.m.d. –, asemenea piese reprezintă universuri de sine stătătoare, în care dionisiacul şi apolinicul confraternizează, degajând parfumul naturaleţii şi al artei genuine. Aşa cum s-a prezentat la Tulcea, în formula sa de aur, cvartetul purtând înşelătorul nume Trigon ar merita din plin să fie invitat pe cât mai multe scene din patria noastră. E vorba de un „brand“ pe care nu ne mai putem permite să-l ignorăm fără a ne prejudicia propria imagine.
Pe lângă concertele propriu-zise, organizatorii au avut inspiraţia de a programa şi câteva bine-venite jam sessions, plus două prelegeri, în somptuosul edificiu numit Casa Avramide, unde fiinţează în bună vecinătate Institutul de Cercetări Eco-muzeale Tulcea şi Art Cafe. A fost o reală încântare să pot conferenţia alături de cel mai mare promotor al jazzului din România, Florian Lungu. Titlul prelegerii, ales tot de organizatori, era Jazz Side Story, aşa încât am reuşit să brodăm şi câteva amintiri comune, referitoare la deceniile fertilei noastre amiciţii – iniţiate la Festivalul de la Sibiu, imediat după cutremurul din 1977.
Pentru proxima ediţie, există deja chiar pe sol dobrogean o candidatură optim adecvată profilului festivalului: Balcanamera, un grup de intensă combustie, fondat de rutinaţii jazzmeni Corneliu Stroe şi Liviu Mărculescu. De curând le-am admirat capacitatea de a cuceri publicul spaniol. Nu văd de ce nu ar repeta performanţa chiar la ei acasă.
Cum se vede, sunt bune premise ca evenimentul de la Tulcea să se consolideze şi să înflorească. Să fie de bun augur!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper