Înduioşătoarea candoare a patrioţilor

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Într-o fotografie făcută în toamna anului 1870, Avram Iancu poartă o manta pe care ar fi tăiat-o pe jumătate pentru a înveli un copil înfrigurat întâlnit în peregrinările sale de după revoluţia din 1848 din Transilvania. O legendă, poate, născută însă din existenţa adevărată şi eroică a unuia dintre marii noştri patrioţi. Foarte puţini o cunosc. Dacă n-ar fi fost evocată cu pasiune romantică şi cu veneraţie pentru istoria din munţii Apuseni (Valentin Hossu-Longin, Mantaua Iancului şi alte istorisiri/ evocări transilvane, Editura Betta, Bucureşti, 2014), probabil că s-ar fi pierdut sau ar fi fost răstălmăcită şi bagatelizată, ca atâtea alte legende şi mituri care alcătuiesc tezaurul sufletesc al românilor. Vremea adevăraţilor eroi ai ţării pare să se fi stins. Chiar şi atunci când sunt selecţionaţi şi sărbătoriţi după canoanele ideologice ale României de azi, făuritorii conştiinţei şi ai identităţii naţionale ţin mai mult de un folclor artificial şi distractiv. Se trăieşte, zi de zi, de ani buni, în ambianţa unui folclor politic, cultural şi moral de inspiraţie străină destinat spălării pe creier a tinerelor generaţii şi, în general, a populaţiei dezorientate. Trecutul ţării, atât cât şi cum a fost, cu precădere cel al luptelor pentru independenţă şi suveranitate şi al figurilor marcante care le-au purtat, e îngropat sistematic sub lespedea mondializării, a unei Europe bucolice fără frontiere identitare şi a neoliberalismului planetar.
Cea mai păgubitoare colonizare, colonizarea spiritelor, s-a făcut treptat într-o complicitate şi mârşăvie desăvârşite ale politicienilor şi ale intelectualilor oficiali. Învăţământul a dezertat. Scriitorii tineri maimuţăresc modele occidentale din urmă cu un sfert de secol. Librăriile sunt pline de traduceri cu poveşti pentru copii şi adolescenţi inspirate din culturi care cultivă individualismul, egoismul, fatalitatea injustiţiilor sociale, violenţă. Ambiguităţile morale şi sărăcia lor lingvistică sunt egalate, dacă nu de-a dreptul depăşite, de serialele latino şi nord-americane care defilează din zori şi până seara târziu pe toate canalele de televiziune. E astfel de înţeles de ce patrioţii autentici sunt rari şi discreţi, de ce ridiculizarea, discreditarea, băşcălia îi pândesc la tot pasul. Doar înduioşătoarea şi admirabila lor candoare, altminteri naturalã în necesara bătălie a recâştigării identităţii şi a demnităţii naţionale, le mai hrăneşte speranţa că încă nu este totul pierdut în această Românie capitalistă încăpută pe mâna jefuitorilor şi a vânzătorilor impenitenţi de iluzii.
Dezastrul economic, politic, cultural şi moral al ţării a produs, pare-se, o specie de indivizi recăzuţi în condiţia de nevertebraţi identitar cărora li se mai întâmplă totuşi să se revendice ruşinaţi de la comunitatea umană primitivă, barbară, a românilor, definitiv inaptă pentru civilizaţie şi progres. Iată-i undeva, pe un teren de fotbal al unui orăşel din apropierea metropolei francofone din America de Nord. Câţiva bărbătuşi din ultimele valuri ale emigranţilor români economici bat mingea cu năduşeală şi ţipetele cuvenite. Nici o legătură cu Campionatul Mondial, a venit pur şi simplu vara, e sfârşit de săptămânã şi se pregătesc pentru ghiftuiala tradiţională din amiaza zilei cu mici, cârnaţi, fleici, bere şi vin făcut acasă. Majoritatea sunt ingineri, încă tineri, fugari din toate colţurile României, au lăsat în urmă fără prea multe întrebări şi îndoieli părinţi pe care au început să-i ajungă oboselile şi necazurile anilor, s-au căpătuit destul de repede, şi-au terminat gardurile şi subsolurile caselor, au televizoare cât peretele, au tuns şi retuns gazonul, şi-au admirat iarăşi şi iarăşi proprietăţile, au tras cu ochiul la vecin ca nu cumva să-şi fi cumpărat înaintea lor noul pitic chinezesc din ghips care latră la apropierea necunoscuţilor, au achiziţionat ultimul telefon care poate fi folosit şi la deschis conserve, conduc maşini puternice şi se pretind fericiţi. Poate că şi sunt. Poartă aproape cu toţii pe obraz un soi de moleşeală, de abandon, de indiferenţă profundă pentru ceea ce se numeşte lumea, războaiele, sărăcia, injustiţiile care se petrec pe altă planetă, un ocean îi desparte de Europa, iar România se află în altă constelaţie. De altfel, când mâncarea şi băutura le-a căzut tuturor bine, când nevestele care se pretind şi ele fericite şi-au terminat confidenţele despre rochii, fuste, bijuterii, coafuri şi picanterii conjugale, vomatul colectiv şi hăhăit al României pune capac zilei, anunţă începutul unei alte săptămâni trăite în sosul cleios al mulţumirii fără sfârşit de sine. Emigraţia economică, delirul şi voracitatea posesiunii, vertijul dolarilor, idolatria individului şi egoismul continentului i-au vindecat pentru totdeauna de patriotism, dacă l-au avut vreodată şi dacă l-au înţeles vreodată cu adevărat. Scormonesc în nefericirile ţării din care au fugit cu o voluptate obscenă şi tenace, îşi sug din ele doză cotidiană de dezgust şi de dispreţ, îşi varsă bila în pubela internetului şi, dacă li se întâmplă să aterizeze în România ca să-şi înmormânteze un părinte, găsesc că gropile nu sunt săpate ca peste Ocean.
Ceea ce pare să fie, dar nu e, o caricatură a românului care-şi reneagă vârtos patria şi sfârşeşte prin a fi nevertebratul identitar care a luat perfid, dar cu vădit talent şi isteţime culoarea locului unde l-au dus mintea şi împrejurările, nu-mi aparţine decât în parte. L-am auzit povestit în fel şi chip, mai există printre ei şi oameni lucizi şi cu bun-simţ. Rămâne, însă, cel puţin pentru mine, un mister de ce universaliştii şi progresiştii noştri, care fac eforturi încrâncenate şi profitabile de a-i deposeda pe români de trecut şi de istorie, nu i-au studiat mai îndeaproape şi nu i-au săltat până acum la condiţia de vizionari, de premergători ai viitorului apropiat în care toţi nu vor mai fi decât europeni sau, mai degrabă, din raţiuni de vecinătate cu Rusia, euro-atlantici. Din această perspectivă luminoasă, politicienii noştri sunt cu un pas, doi înainte, iar isteria desemnării sau a lansării candidaturilor pentru alegerile prezidenţiale sunt o dovadă de netăgăduit că ştiu pe ce lume trăiesc, în ce lume vor trăi şi cui îi vor datora eventuala consacrare. Intelectualii oficiali tac. O tăcere strategică, de bună seamă, în aşteptarea jurământului de credinţă celui care, odată ajuns la putere, le va păstra privilegiile şi-i va ajuta să mai suie o treaptă spre posteritate. La o privire mai atentă se poate observa că nu există o mare diferenţă între ei şi nevertebraţii identitari care bat mingea dincolo de Atlantic.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper