În jurul lui Eminescu

Un articol de C. Stănescu

Într-un eseu mai amplu despre Lirismul înalt – poetica lui Eminescu (Cafeneaua literară – 1/2014), poetul piteştean Virgil Diaconu revine într-un rând asupra cărţii de poezie Lumină de lună – singura! – la care Eminescu visa la vârsta de 31 de ani, reamintindu-ne că „Eminescu nu este autorul cărţii sale (Poesii, 1883), ci doar al poemelor pe care Maiorescu le-a adunat în acea carte. Promisiunea făcută de către poet criticului, şi anume aceea de a-şi corecta şi structura poeziile în vederea editării unei cărţi, a rămas neonorată. Aşa încât noi nu judecăm «secţiunea majoră» şi «secţiunea minoră» a cărţii întocmite de poet, ci secţiunile unei opere poetice nerevăzute, neselectate şi nelucrate de autor în vederea realizării unei cărţi. Noi judecăm o operă «în lucru», o operă de laborator, despre care nu putem spune că a primit, în ansamblul ei atât de divers, girul poetului. Iar acest lucru îl dezavantajează în mod vizibil pe Eminescu, pentru că el şi-ar fi eliminat, presupun, la cât de exigent era, multe dintre poeziile modeste rămase în manuscris…“. Prezumţioasă şi întrucâtva (!) jignitoare, ca orice prezumţie, presupunerea dlui Virgil Diaconu nu s-a împlinit, din fericire pentru noi, Eminescu rămânând pururi în „laborator“, „în lucru“, ca operă deschisă sub ochii generaţiilor care i-au urmat. Riscul, enorm, al opririi „lucrului“ şi al ieşirii cărţii din „laborator“ sub controlul sever, exigent şi riguros al autorului a fost observat şi semnalat de neuitatul Petru Creţia în Testamentul unui eminescolog. Acest risc, catastrofal, putem spune, constă în „perfecţionismul“ lui Eminescu. Spre sfârşitul tulburătorului său Testament, Petru Creţia scrie: „Cele spuse până acum nu pot fi bine încheiate fără a lua în considerare ce anume nu ştia Eminescu despre sine ca poet. Întâi, cât de nedrept a fost, cu el în primul rând, dar şi cu noi, fiind atât de avar cu publicarea operei sale poetice. Toţi ştim cât de puţin a tipărit cu voia lui şi cât ar fi vrut să renege din ce chiar el voise altă dată. Se ştia un artizan perfect, iar setea lui de şi mai multă desăvâvârşire i-a devorat opera, i-a abolit-o în bună măsură din contemporaneitate, i-a alterat adevăratele proporţii. La fel de îmbelşugat ca Victor Hugo în inspiraţie şi în îndeplinire, a fost mai auster decât Mallarmé, alunecând în abisul unor decantări fără soroc. Cum oare ar fi arătat volumul lui de poezii publicat de el însuşi? Cu neputinţă de ştiut, dar am putea avea mari temeri. Trăind mulţi ani în preajma operei sale, am ajuns să mă conving de două lucruri: că nicio redactare nu i se părea definitivă şi că, din ce aşternea în scris în chip spontan, nu-l mai interesa cu vremea decât foarte puţin, până la a nu-şi mai aduce aminte ca pierdut într-un labirint. Să fi trăit un veac, e greu de nădăjduit că şi-ar fi publicat opera şi uşor de crezut că ar fi sărăcit-o de mari biruinţe ale verbului poetic. Eminescu este de recuzat şi ca judecător al operei sale, şi ca editor al ei. Aşa, cum s-a ales din vreme, puţin cu voia lui şi mult fără ea, suntem mai bogaţi cu capodoperele din ediţia lui Maiorescu şi cu ce-a rămas în manuscrise, un tezaur fabulos. Aşa a fost să fie şi este bine că a fost aşa. Deşi am inima grea, pentru că ştiu că, fiind cum era, trebuie să fie foarte supărat pe noi. Îl vom ruga pe Apollon să ne împace…“ Zeul muzicii, al poeziei şi al artelor frumoase, înzestrat cu darul profeţiei, zeu vindecător, Apollo va fi ascultat ruga testamentară a lui Petru Creţia şi sunt semne că i-a şi, parţial, îndeplinit-o: urmaşii lui Eminescu, aceia care merită acest nume, pot azi intra şi cerceta, nestingheriţi decât de neştiinţa şi prejudecăţile lor înşile, în vastul „laborator“ cât o catedrală, casa de naştere a capodoperelor eminesciene – graţie celebrelor Caiete (maculatoare, zic unii) tipărite în ultimii ani prin eforturile imaginabile şi neimaginabile ale acad. Eugen Simion. De aici mai departe, oricât de „supărat“ ar fi, Eminescu dă urmaşilor săi mână liberă să facă ce ştiu şi cât pot din „laborator“, din opera lui aflată, cum bine scrie Virgil Diaconu, încă „în lucru“: liber fiecare să-şi alcătuiască după puteri propria lui „ediţie“ Eminescu. În mare vorbind, aceasta se poate face doar în două feluri, ca în povestea cu Muntele şi Mahomed: urcăm noi Muntele sau îl târâm la şes aducându-l în faţa lui Mahomed! Importată, zice Virgil Diaconu, din „cronice bătrâne“, lumea lui Eminescu vorbeşte altă limbă şi nu mai reprezintă „niciun fel de  interes pentru omul modern“. Ion Negoiţescu, citat de poetul de la Piteşti, pare să spună altceva indicând o cale de acces către valorile absolute ale lirismului eminescian, spre modernitatea ascunsă a operei lui Eminescu, receptată însă şi azi doar prin canonul, „vetust“, al spiritului public din epoca lui. În lectura publicului Eminescu n-a „sărit“ pragul romanţei, poate factorul cel mai însemnat al popularităţii lui. Thibaudet remarcase de mult fenomenul, observând că marele liric român era prezentat cititorilor francezi mai mult ca autor de „şansonete“ (cf. Vladimir Streinu, Eminescu al vremii noastre). Ediţiile din opera lui Eminescu nu sunt chiar cele tipărite de marii lui editori, ci acelea alcătuite de gustul cititorilor lui, unii rămaşi cu un veac în urmă. Poetul Virgil Diaconu împarte opera „geniului fără cărţi“, aşa cum scrie, în două monumente (mauzolee?) distincte: „opera majoră“ şi „opera minoră“ şi crede cu tărie că pe „ulicioara“ operei majore din ediţia sa personală, din Luceafărul, de exemplu, nu încap şi „nu rezistă ca poezie“ decât câteva strofe. Din Memento mori doar „patru strofe dinspre final“ pot avea pretenţia operei majore poftite în ediţia personală. E bine şi aşa, Eminescu, avar cu sine şi „perfecţionist“ în nemurire, nu se „supără“: ba chiar i-ar putea fi recunoscător poetului Virgil Diaconu pentru ajutorul ce i-l dă prea scrupulosului poet naţional, oprind poate astfel „alunecarea“ acestuia în abisul unor „decantări fără soroc“, despre care cu temei necontestabil scria Petru Creţia în Testamentul unui eminescolog. Ideea Luceafărului rezistent în doar câteva strofe ca „operă majoră“ nici nu-i nouă, ea circulă de mai multă vreme în mediile poetice şi istoriile critice, Luceafărul scârţâie pe la încheieturi şi nu mai „rezistă“: Eminescu nu suferă de sărăcie, ci doar de autocenzură, el are, slavă Domnului!, de unde să dea şi să piardă, până ce un altul de tăria parfumurilor sale se va ivi satisfăcând ceasornicul grăbit şi iute al „modernităţii“ în gusturile şi aşteptările ei capricioase, ca buletinul meteorologic de pe o zi pe alta.
Luceafărul –
„contemporanul nostru“
În România literară, Mircea Anghelescu scrie o prezentare lămuritoare asupra cărţii „Luceafărul“ de Mihai Eminescu. Portretul unei zeităţi întunecate de Gisèle Vanhese, profesor de literatură comparată şi studii româneşti la Universitatea Calabriei-Italia, carte apărută în eleganta traducere românească a Roxanei Patraş, prefaţă de Eugen Simion (Edit. Timpul, Iaşi, 2014). Studiu de literatură comparată, cartea pune în relaţie figura plutonică a Luceafărului – scrie
M. Anghelescu – nu numai cu congenerii mai mult sau mai puţin contemporani ai poetului, precum Lamartine, Vigny, Lermontov sau Hugo, ci şi cu urmaşi, contemporani cu noi, figuri comparabile, prin geniu şi nefericire, cu Eminescu şi cu eroul său tragic“. Comparatista calabreză descoperă profilul „zburătorului“ eminescian într-un roman, Malina, al scriitoarei austriece Ingeborg Bachmann: „La capătul acestui excurs analitic bogat în observaţii personale şi sugestii, Gisèle Vanhese aşază figura tragică a lui Paul Celan, aşa cum apare el în romanul Malina al scriitoarei austriece… Între scriitoarea austriacă şi poetul originar din Bucovina, care s-a sinucis în 1970, a existat o relaţie profundă şi specială, evocată aluziv în romanul apărut cu un an mai târziu“. Mitul Luceafărului, inepuizabil în întruchipările lui, până la formele „camuflate“ din scrierile lui Mircea Eliade, îşi vădeşte într-un chip insolit şi fructuos perenitatea, inclusiv ori mai ales în spaţiul modernităţii literare: „Şarpele, micul roman al lui Mircea Eliade, poate fi citit într-o cheie eminesciană“, direcţie în care Gisèle Vanhese aduce „argumente textuale convingătoare“, scrie M. Anghelescu, notând respectiva „cheie“ revelată „în latura tenebroasă pe care poetul a eliminat-o“ din forma definitivă a Luceafărului. Lectura lui „nocturnă“, prin romanul lui Eliade, adaugă el, „precede cu vreo două decenii interpretările cunoscute din eseul lui Ion Negoiţescu şi cele ce i-au urmat“. În concluzia interesantului său articol, istoricul literar scrie: „Poziţia autoarei, care păstrează un spirit liber de poncifele şcolii noastre, dar este o cunoscătoare până în detaliu a eminescologiei româneşti, are şi calitatea de a stimula discuţia asupra unei teme care nu se poate epuiza, şi nu doar asupra lui Eminescu: cum anume se vede figura autorului şi reflectarea sa în propria operă în decursul timpului“. E, indirect spus, o idee modernă de a-i descoperi pe „contemporanii noştri“ din trecut şi de a-i ţine lângă noi.
Eminescu este dintre aceştia, ale cărui „valori absolute ale lirismului“, cum spunea şi
I. Negoiţescu, trebuie asimilate de cei moderni, unii rămaşi însă din păcate cu antenele „clasiciste“ nepotrivite noii lui lecturi.
P.S. Un cuvânt în plus, de sinceră admiraţie pentru curajul (!) dlui Virgil Diaconu de a introduce în mica antologie a „operelor majore“ (re)publicate în Cafeneaua literară a mult controversatei Doine eminesciene, operă „înaltă“, dar protocronic notată şi înjosită de „corecţii politice“ de ieri şi de azi în cheia naţionalismului xenofob şi supusă unei lungi, intermitente „carantine“, impusă de culoarea ideologică a ochilor care au citit-o: „De la Nistru pân’la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-sa / Că nu mai poate străbate, / De-atâta străinătate…“ Ca şi amicul Caragiale, poetul Eminescu simţea enorm şi vedea monstruos. Unde-i „naţionalismul“?! Străinii Doinei nu sunt „neamurile“, ci, ca la Sadoveanu, năvălitorii, barbarii şi spoliatorii, care n-au „neam“, nici mamă ori tată n-au. Eminescu e, în Doina, un mare poet social. Dar unul răstălmăcit, periodic, de nişte „cititori“ cu ochi înveninaţi de ideologie şi/sau resentiment. Altfel, ne-am înţeles bine şi cu turcii („capitulaţiile“), şi cu ruşii („Regulamentul Organic“), şi cu evreii (Dicţionarul universal de Lazăr Şăineanu e românesc, nu antisemit!), şi cu ţiganii (dansăm şi jucăm de câteva secole până azi pe muzica lor!) şi cu ungurii („conflictul“ cu aceştia, dacă e, n-are temei naţional, ci imperial şi habsburgic…) ş.a.m.d. În lirica „majoră“ (!) a lui Eminescu, Doina e hârtia lui, şi a noastră, de turnesol.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper