Generaţia 98 în cheie anecdotică

Un articol de ION CREŢU

Literatorul român este, în genere, bine informat asupra treburilor literare din Occident, deşi cu precădere în mod livresc, prin mijlocirea traducerilor. Nu cred să existe autor străin, din indiferent ce spaţiu literar, să nu fi beneficiat, în timp, de o transpunere onorabilă în limba română. Şi, trebuie spus, noi românii am fost, spre lauda noastră, larg deschişi la tot ce se petrecea pe alte meleaguri: mode, curente literare, tendinţe, şcoli etc. Sunt varii cauzele acestei nobile curiozităţi – lingvistice, geografice etc.–, ele sunt cunoscute, nu mai insist. Unele literaturi occidentale şi-au manifestat mai intens (decât altele) influenţa asupra literelor române. Cauzele sunt, şi de data asta, suficient de cunoscute pentru a nu insista. Cu siguranţă, literatura franceză a avut un rol primar în influenţarea treburilor literare de la noi; ca şi cea germană. Dar, aş spune, cam atât. Deşi susţinem sus şi tare că ne tragem de la Râm, privirea noastră a stat/ stă aţintită mai ales asupra Franţei, Austriei şi Germaniei, mai degrabă decât asupra Italiei, ca să nu mai vorbim despre Spania. Influenţa acestor mari culturi asupra/ în cultura naţională a depins de mai mulţi factori; unul dintre aceştia a avut de-a face cu românii care au studiat/ trăit în străinătate şi care, întorşi acasă, au promovat pe măsura puterilor culturile pe care le-au îmbrăţişat. De aceea, aş spune, cultura britanică, de exemplu, a fost mai puţin prezentă la noi prin ambasadori români decât, să zicem, cultura franceză. Nu altfel s-au petrecut lucrurile cu literatura spaniolă. Este adevărat, nici francezii n-au descoperit ţara lui Cervantes decât în perioada romantică – este binecunoscut rolul diseminator al volumului de însemnări de călătorie ale lui Théophile Gauthier Un voyage en Espagne (1843) – când Spania era văzută ca o pată de culoare, mai degrabă exotică, decât ca spaţiu literar-cultural de mare valoare.
Ce-i drept, nici nu prea avea cu se lăuda. În ultima parte a secolului al XIX-lea, însă, Spania a produs o mână de scriitori demni de tot respectul, printre ei, Unamuno, Azorin, Valle-Inclán, Blasco Ibáñez, fraţii Machado… cunoscuţi sub termenul generic Generaţia 89. Aceşti urmaşi ai lui Cervantes şi ai lui Gracián, au excelat în poezie, proză, teatru, eseu – o generaţie urmată la mică distanţă de o altă grupare de scriitori dotaţi excepţional: Jorge Guillén, Damaso Alonso, Luis Cernuda, Rafael Alberti, Viceinte Alexandre, Garcia Lorca, Miguel Hernandez etc. – ei, autodeclaraţi „moştenitori“ literari ai lui Góngora, fiind cunoscuţi sub anumele de Generaţia 27. Nu intrăm în discutarea conceptului de „generaţie“, rândurile de faţă propunându-şi alt obiectiv, şi anume să prezinte o carte scrisă de José Esteban, intitulată La Generación del 98 en sus anécdotas (Renacimiento – Los Quatro Vientos, Sevilla, 2012), titlu care m-a surprins de la început fiindcă, ştiind reputaţia de care se bucură aceşti intelectuali de mare valoare, mi se părea că, încondeindu-i în chip anecdotic, ni se propune un demers aproape oximoronic. Fiindcă este greu să ţi-l imaginezi, de pildă, pe autorul eseului Despre sentimentul tragic al vieţii făcând glume. Şi totuşi…
Volumul nu are o structură anume, autorul mulţumindu-se ca, după o scurtă introducere în care îşi expune intenţiile, să reproducă anecdotele culese despre membrii Generatiei ’98, una după alta, ca strofele într-un lung poem, fără o ierarhizare anume. Merită, totuşi, menţionate câteva dintre gândurile lui referitoare la aceşti hidalgos ai culturii hispanice. De exemplu, afirmă José Esteban: „Aici, în această ţară – şi acest lucru s-a spus în repetate rânduri – intelectualul este temut, dar nu respectat, şi că, fără motiv, aşa, dintr-un principiu tacit, el este, în bună măsură, urât. De aceea, omul de litere merge mereu prin Spania având aerul între jenat şi impertinent al celui care peste tot este în plus…“ Mai menţionăm şi următoarea observaţie menită să ne ajute să înţelegem mai bine spiritul acestor anecdote: „Aceste anecdote arată în primul rând psihologia autorilor, inteligenţa lor, iuţeala replicilor, profunzimea, acurateţea diagnosticelor în faţa unei situaţii anume“.
Iată, mai la vale, câteva mostre din aceste anecdote, care, cum precizează autorul, pot şi trebuie să contribuie la o cunoaştere mai profundă a acestei generaţii unice decât operele lor scrise. Aşadar:
Odată, cineva îi spune lui Unamuno: don Miguel, am citit articolul dumneavoastră de azi şi nu sunt de acord cu ce scrieţi. La care Unamuno răspunde: Nici eu nu sunt de acord.
Sau: aflându-se la Paris, Baroja este primit la Casa Spaniei, împreună cu fraţii Solana. Unul dintre ei, Manuel, făcea unele observaţii destul de absurde. Credea că, la Paris, toată lumea trebuia să se ocupe de fratele său. – Aţi procedat foarte rău nevorbind despre el, îi reproşează cu un aer iritat Manuel lui Baroja. – Eu nu mă ocup de pictură, răspunde acesta din urmă. – Era obligaţia dumneavoastră, continuă Manuel. – Nu ştiu de ce, contraatacă Baroja. Nu-mi amintesc ca dumneavoastră să-mi fi făcut vreun favor, şi cu atât mai puţin fratele dumneavoastră.
Sau: (povesteşte Baroja) Într-o zi îl întâlnesc la cafenea pe Unamuno, care mă întreabă – Ai ceva de făcut în seara asta? Nu, răspund. – Atunci am să-ţi citesc un capitol din romanul meu Amor y pedagogia. – Bine, sunt de acord. Şi Unamuno citeşte un capitol, apoi încă unul, şi încă unul, patru capitole, în afară de capitolul final, pe care nu-l scrisese încă. Acest lucru mi s-a părut abuziv şi jignitor.
Sau: la începutul secolului şi-au făcut apariţia în Madrid catalanii Ramón Casas şi Santiago Rusiñol, amândoi cu pretenţii literare. Pe Casas l-a auzit cineva întrebând: – Ce trebuie să citeşti ca să devii pictor?
Sau: Bacaria, genialul caricaturist, îi spune într-o zi lui Baroja, referindu-se la limba lui ascuţită: – Viitorul tău va fi în avion. Va trebui să te ridici în aer şi să te întrebi înainte de a ateriza: – Există pe aici vreun loc despre care eu să nu fi vorbit de rău?
Sau: Maeztu, prezentându-l pe Baroja marelui Galdos: – Maestre, acesta este tânărul scriitor Baroja, care vorbeşte de rău pe toată lumea, inclusiv pe dumneavoastră.
Sau: cineva fãcea portretul unui personaj din secolui al 19-lea şi, pentru a-l caracteriza, spuse: – Avea un aer melancolic. – Stop, îl opri Valle-Inclán, în ce an se întâmpla asta? – În 1856. – În 1856? Imposibil. – Şi de ce, mă rog? – Fiindcă în 1856 melancolia nu exista încă. Ea a fost descoperită abia în 1861.
Sau: Valle Inclán desena pe mesele de marmoră ale unei cafenele. – Ce faci, îl întrebă Ramón Gómez de la Serna. – Desene rupestre. În faţa acestor tăblii de marmoră mă simt în neolitic.
Etc. etc. O lectură, în concluzie, pe cât de plăcută, pe atât de instructivă despre o generaţie de scriitori care ar onora cultura oricărei ţări.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper