Gânduri despre decernarea Premiului Nobel pentru Literatură

Un articol de IGNAT FLORIAN BOCIORT

De la prima decernare a Premiului Nobel pentru literatură (1901) au trecut peste o sută de ani, perioadă în care activitatea de premiere a înregistrat multe succese şi câteva eşecuri. Ar fi de rigoare, credem noi, o analiză atentă a acestei experienţe, pentru a înlătura unele neajunsuri procedurale, care îngreuiază sarcina Juriului de premiere şi permit abateri de la spiritul Testamentului lui Alfred Nobel (1833–1896) şi chiar de la Regulamentul de premiere, elaborat de Academia Suedeză.
Însemnările ce urmează au scopul de a propune spre reflecţie câteva considerente cu caracter de discuţie pe marginea marelui eveniment actual. Fireşte, este greu de presupus că observaţiile de faţă, unele cu caracter critic, vor fi auzite de juriul Academiei Suedeze, dar ţine de raţiunea practică cerinţa de a duce cât mai departe o idee supusă analizei. Din cele de mai jos însă, voi încerca să fac cunoscute, succint, câteva idei de interes mai general.
Pentru consideraţiile ce urmează, am folosit următoarele surse de informaţie:
1. Din 1994, consult la o mare bibliotecă din Berlin comentariile presei internaţionale cu privire la deciziile de acordare a premiilor.
2. Editura elveţiană Coron-Verlag, Zürich, publică, în limba germană, o amplă lucrare, în volume masive – Nobel-Preis für Literatur (Premiul Nobel pentru literatură) – cuprinzând biobibliografiile tuturor laureaţilor, de la început până la zi, precum şi extrase semnificative din operele acestora. În 1995 am consultat primele 15 volume din cele 26 de volume apărute până la acea dată.
3. Am citit pe Internet Testamentul lui Nobel, Regulamentul de acordare a premiilor precum şi lista tuturor laureaţilor de până acum, însoţită de motivarea premierii.
4. Am consultat două persoane care cunosc mai de aproape operaţiunea de premiere şi, cu surpriză, am aflat că Academia Suedeză dispune de cel puţin câte un specialist pentru fiecare limbă modernă. Totodată am aflat de o dispoziţie neregulamentară, anume că, dacă un autor nu are cărţi traduse în limbi de circulaţie, nu are nici o şansă de premiere. N-am putut verifica aceste informaţii, deoarece, pentru motive uşor de înţeles, juriul nu poate fi contactat de nimeni, pe nici o cale.
Acordarea Premiului Nobel nu priveşte doar Academia Suedeză
Dostoievski spunea că toţi suntem răspunzători pentru toate în faţa tuturora. În intenţia iniţiatorului Nobel, premiul are menirea de a îmbogăţi literatura universală prin creaţii pătrunse de un înalt idealism. Premierea, ca fenomen unic, a devenit pentru iubitorii de literatură de pe glob un fel de indiciu al capacităţii de creaţie superioară a unui popor. Ca decizie estimativă, decernarea premiului are şi o componentă etică.
Activitatea de decernare a Premiului interesează toate statele, pe toţi cei preocupaţi de valorile literaturii universale. Academia Suedeză a precizat că nu şi-a asumat sarcina de a consacra valori, dar, volens nolens, are o sarcină mult mai mare decât preocuparea de a acorda un premiu pe baza unor referate. Ca act care uneşte o bine fundamentată judecată de valoare cu o importantă sumă de bani – ca o recunoaştere a unei performanţe creatoare excepţionale –, Premiul Nobel plasează un scriitor şi opera sa în vârful piramidei literare internaţionale dintr-un anumit an. Este un act de înaltă responsabilitate ştiinţifică şi morală, şi dacă nu vrem să birocratizăm înfăptuirea ideii generoase a lui Nobel, nu putem acorda, din considerente procedurale, de simplificare şi facilitare, nici o prioritate acestor considerente faţă de perfecţiunea deciziei finale.
Comentariile presei internaţionale recunosc faptul că Academia Suedeză, executorul testamentar al lui Nobel, a procedat cu responsabilitate în aplicarea Testamentului marii personalităţi. A elaborat un Regulament de premiere, a instituit periodic un Comitet însărcinat cu aplicarea Regulamentului, un Juriu ş.a.
Cititorul care parcurge lista celor premiaţi şi unele texte reprezentative ale acestora constată cu bucurie că au fost premiaţi mulţi creatori de înalt prestigiu, aflaţi încă în viaţă în secolul al XX-lea. Între aceştia pot fi citaţi Sienkiewicz, Kipling, Tagore, R. Rolland, Faulkner, Pasternak, Hemingway ş.a.

În activitatea de decernare a premiilor au apărut câteva probleme. Unele decizii ale Juriului au fost apreciate în presa internaţională ca foarte discutabile. În 1901, Premiul a fost acordat scriitorului francez Sully Prudhomme (1839-1907). Importanta acţiune a început aşadar printr-un eşec, deoarece Premiul ar fi trebuit să-l primească Lev Tolstoi (1828-1910). Prudhomme a publicat poezie filosofică şi de analiză morală lipsită de fantezie creatoare; numele autorului este de multă vreme uitat chiar in Franţa; unele lexicoane de literatură nici măcar nu-l mai menţionează. Scriitori ca August Strindberg sau Selma Lagerlöf şi-au exprimat, în scrisori către Tolstoi, indignarea pentru nedreptatea făcută marelui scriitor de la Iasnaia Poliana. În răspunsul său, Tolstoi scria: „M-am bucurat că nu mi s-a acordat premiul, mai întâi pentru că aş fi fost în dificultatea de a dispune de o mare sumă de bani, care, ca toţi banii, după opinia mea, numai rău pot produce, iar, în al doilea rând, m-ar fi lipsit de onoarea şi bucuria de a primi expresia de simpatie a unor mari spirite”. El a mai trăit câţiva ani să vegheze mai departe „la vatra inimii universale”, cum scria poetul Panait Cerna la moartea marelui scriitor.
Nu este nimic de obiectat la faptul că, în 1902, Premiul pentru literatură a fost acordat istoricul german Theodor Mommsen (1817-1903), pentru cele patru volume ale Istoriei Romei, operă care se bucură de o înaltă apreciere din partea specialiştilor, dar este de mirare că în următorii 38 de ani, cât a mai trăit Nicolae Iorga (1871-1940), până la uciderea lui de către legionari, nu i s-a făcut această cinste, deşi a fost cel mai mare istoric al veacului al XX-lea şi a întrupat „toată înţelepciunea şi originalitatea unui geniu român”, cum scria filosoful C. Rădulescu-Motru. Opera sa, de peste o mie de volume, este un imens monument ştiinţific, însoţit de o înaltă concepţie etică şi filosofică. În opera lui Iorga, personalităţile istorice nu sunt, de regulă, simpli actanţi, ci sunt purtătorii unor vederi socio-politice şi atitudini etice, pe care autorul le analizează şi le descrie cu o artă desăvârşită, într-un stil care îmbină limba tradiţională cu neologismul bine împământenit. Semnificativ este un principiu de viaţă al lui Iorga, un adevărat imperativ categoric idealist: „Afirm trebuie să însemne cred, simt, iubesc, sunt gata de sacrificiu”.
Se poate obiecta de asemenea că n-a fost premiat clasicul bulgar Ivan Vasov (1850-1921), mare poet, prozator, dramaturg, un „Goethe al Bulgariei”, dar nu peste mult a fost premiată scriitoarea americană Pearl S. Buck (1892-1973), autoare a unei literaturi facile, adesea triviale, fără analize sociale şi cu apologii la adresa colonialismului. Unde este în această operă idealismul cerut de Nobel în Testamentul lui? Se poate obiecta de asemenea faptul că în 1953 Premiul a fost acordat lui Winston Churchill, care fusese prim-ministru al Imperiului Britanic. I s-a acordat Premiul pentru amintirile din tinereţe şi pentru însemnările sale despre cel de al Doilea Război Mondial. Ar fi interesant de ştiut cât idealism şi umanism cuprind aceste amintiri ale unui politician care, după al Doilea Război Mondial, insista pentru un război atomic împotriva Uniunii Sovietice, ţara cu cele mai mari sacrificii în lupta pentru zdrobirea fascismului german. Premiul i s-ar fi cuvenit lui Mihail Sadoveanu (1880–1961), autor al unei opere vaste, pătrunsă de dragoste pentru poporul român, dar oferind imagini calde şi despre alte popoare. Sadoveanu este unul, poate primul, dintre cei mai mari artişti ai cuvântului din întreaga proză românească; cititorii învaţă adesea pe de rost fragmente de un înalt lirism din opera marelui scriitor.
Se impune însă observaţia că, pentru aceste decizii discutabile, răspunderea nu revine Juriului de premiere, deoarece, potrivit Regulamentului Juriul trebuie să ţină seama de recomandările primite în scris pentru fiecare candidat. Dacă, dintr-un motiv sau altul, pentru un scriitor, oricât de mare, nu s-au făcut recomandări scrise, el nu poate fi premiat, pentru că Juriul nu poate desconsidera referatele şi nu poate propune o altă personalitate. Să mai adăugăm că fostele state comuniste nu priveau cu ochi buni Premiul Nobel, un fenomen literar pe care nu-l puteau controla şi dirija. Propunerea pentru Sadoveanu era aşadar o chestiune dificilă a României. Cu atât mai mult, o propunere pentru Arghezi, autor căzut multă vreme în dizgraţie, ar fi fost încă mai problematică.

Pe de altă parte, privind statistica premierilor, observăm că Franţa a primit 14 premii, SUA – 11, Germania – 8, în timp ce multe state, dezavantajate lingvistic, n-au nici un premiu. Atare situaţie n-a fost preîntâmpinată nici în Testamentul lui Nobel, nici în Regulamentul de premiere şi este în contradicţie cu o teză fundamentală a teoriei culturii, care spune că în cultură, în cazul nostru, în literatură, nu există „literaturi avansate” şi literaturi „subdezvoltate”. Deci creaţia literară nu urmează automat evoluţia economică a statelor, iar exemplul cel mai elocvent îl oferă literatura sud-americană, superioară literaturii din SUA. În discuţii literare şi populare din ultimii ani, se afirmă, dimpotrivă, că spiritualitatea din statele foarte avansate economic nu poate fi privită ca model. Abaterile de la idealism ia diferite forme: obsesii sexuale, pornografii, crime şi alte violenţe, elogii la adresa celor îmbogăţiţi pe orice cale; mediile vorbesc numai despre finanţe, bănci, profituri materiale. Despre educaţie, caracter, idealism, devotament pentru cauze înalte nu mai vorbeşte nimeni. Veniturile fabuloase ale bancherilor, ale managerilor, ale sportivilor îndreaptă tineretul către profesiile neproductive. Munca onestă o fac idealiştii naivi şi săraci cu duhul. Marea majoritate a tineretului visează la o viaţă bazată pe huzur şi parazitism.
Vom admite că asemenea opinii pot fi exagerate, venind dinspre cei ce critică lumea capitalistă, de aceea e bine să ne amintim un sfat al lui Kant: „Să nu credem tot ce spune lumea, dar nici să nu credem că tot ce spune este fără temei”. Se afirmă că mai degrabă universul idealurilor este prezent în literaturile care exprimă viaţa modestă, onestă şi dificilă din statele înapoiate economic. Faptul că nu există o evoluţie spirituală pozitivă paralelă cu bogăţia s-a observat de multă vreme. Dacă trecem peste menţiunile biblice şi legendare, privitoare la Sodoma şi Gomora, cu luxul lor desfrânat şi peste dictonul biblic care spune că mai repede intră cămila prin urechile acului decât bogatul în împărăţia cerurilor, nu putem trece peste două eseuri moderne, care acuză intelectualitatea, pătura cea mai favorizată de bogăţie şi bunăstare. Este vorba de eseul lui Julien Benda (1867–1956) La Trahison des clercs (Trădarea intelectualilor), în care este condamnată trădarea idealurilor, atitudinea de sprijinire a politicii războinice din Primul Război Mondial. Al doilea eseu semnificativ este La deshumanizacion del arte (Dezumanizarea artei) al eseistului spaniol Ortega y Gasset (1883–1955), care arată că intelectualitatea din ţările avansate a renunţat la înaltele funcţii sociale ale artei, transformând-o în linii, culori şi mişcări.
Este aşadar nejustificată preferinţa pe care juriul a arătat-o pentru ţările avansate economic. Într-o menţiune suplimentară la premierea lui Prudhomme se spune că s-a ţinut seama şi de locul predominant al literaturii franceze în cultura contemporană. Să ne fie cu iertare, dar nici această favorizare nu există în Testamentul lui Nobel şi nici în Regulamentul de decernare a premiilor.

După opinia noastră, neajunsurile amintite mai sus au fost favorizate de o clauză vagă, greoaie, care a îngreunat activitatea de premiere şi a permis unele abateri de la echitate. Regulamentul prevede că, pentru numirea candidaţilor, se vor consulta academiile de ştiinţă, mari specialişti, esteticieni, critici literari, profesori universitari etc. În felul acesta a apărut o vastă corespondenţă în toate direcţiile, iar operaţiunea de premiere a fost greu de efectuat. Mai regretabil a fost faptul că recrutarea candidaţilor a rămas în Regulament o iniţiativă personală. Este însă uşor de înţeles că marile personalităţi ca Tolstoi nu vor merge cu pălăria în mână de la un specialist la altul cu rugămintea de a redacta pentru ei o propunere de premiere sau de a subscrie o propunere deja scrisă. Ei sunt impretabili la o asemenea comportare. Deci terenul a rămas la dispoziţia scriitorilor inferiori. Numai aşa se poate explica faptul că pentru Sully Prudhomme propunerea a fost semnată de mari personalităţi ca Gaston Paris, Paul Bourget, François Coppée, José María Heredia, Jules Lemaître, Émile Faguet ş.a. Este imposibil de presupus că toţi aceşti specialişti, uniţi în cuget şi simţiri, au sărit în sprijinul lui Prudhomme, când ei ştiau foarte bine că trăieşte Lev Tolstoi. Comentatorii internaţionali au amintit şi alte stratageme prin care unii scriitori au încercat, nu se ştie cu cât succes, să „vâneze“ Premiul Nobel.

Iniţiativa personală în accesul la candidatură pentru premiere a dus, cu timpul, la un foarte mare număr de candidaţi, ceea ce a făcut mult mai dificilă sarcina juriului. Se ştie că nici cel mai genial examinator nu poate selecta fără eroare pe cel mai merituos candidat dintr-o sută de candidaţi merituoşi. Din această cauză, juriul a fost nevoit să recurgă la două măsuri: a) face, mai întâi, o triere a candidaţilor, reţinând, din marele lor număr, doar patru-cinci candidaturi; b) cere candidaţilor ca operele să fie scrise sau traduse în limbi de circulaţie. Este de înţeles că juriul nu poate lucra cu opere scrise în zeci de limbi. Această clauză însă n-a fost prevăzută nici în Testamentul Nobel şi nici în Regulamentul de premiere. Ea are o raţiune practică, dar plasează dintr-odată în condiţii de superioritate candidaţii din trei-patru ţări cu limbi de circulaţie faţă de toţi ceilalţi candidaţi din restul ţărilor lumii. Traducerea operelor literare în limbi de circulaţie este o sarcină foarte dificilă, extrem de pretenţioasă, costisitoare şi, în general, nesatisfăcătoare. Lingvistul francez André Martinet (1908-1999) scria că, la întrebarea câte limbi ştii?, un filolog trebuie să răspundă: Una singură, şi pe aceea prost – limba maternă. Traducătorii curenţi stăpânesc lacunar limbile în care traduc. Editorii străini au declarat, la o întâlnire cu Zaharia Stancu, că traducerile efectuate în România nu pot fi folosite în ţările limbii-ţel. Franceza românilor este arhaică, este limba textelor literare din secolul al XVIII-lea, germana este încărcată de cuvinte şi expresii şvăbeşti şi săseşti. Să ne mai amintim că la un examen de traducători din română în engleză, din 1.200 de absolvenţi ai secţiilor de engleză din România, a reuşit o singură candidată (!) – Ileana Şora. Aşadar opera marelui clasic dintr-o limbă discriminată ajunge la juriu nu în limba autorului, ci a traducătorului, o limbă mai mult sau mai puţin neartistică. Dar chiar tradus cu multă grijă, un mare artist nu mai este egal cu el însuşi în altă limbă. Tradus în franceză, Eminescu este un fel de Lamartine. Deci traduttore – traditore. Chiar traducerea unei cărţi literare din alte limbi în româneşte este foarte adesea necorespunzătoare. Putem admira traduceri făcute de O. Goga (poemul filosofic Tragedia omului, al scriitorului maghiar Imre Madach), traducerile din germană ale lui Blaga, din franceză şi din rusă ale lui Arghezi, din franceză şi germană ale poetului Al. Philippide ş.a. Câţiva eminenţi lingvişti, specialişti în limbi clasice, ne-au dat excelente traduceri din elină şi latină. Dar traducerile făcute de persoane improvizate alunecă adesea în formulări notariale. Panait Istrati a fost indignat de traducerea în româneşte a unei cărţi a lui scrisă în limba franceză şi adăuga, enervat, că deoarece traducătorul nu şi-a făcut cunoscut numele, s-ar putea crede că în această limbă mizerabilă a tradus-o sau a scris-o el însuşi.
A pretinde ca scriitorii din limbile dezavantajate să-şi scrie operele direct în limbi de circulaţie este de două ori inacceptabil. Mai întâi, orice autor iubitor al poporului său scrie în limba acestuia, ca să-i ofere hrană pentru inimă şi minte, iar nu în alte limbi, urmărind alte scopuri. În al doilea rând este o himeră a crede că un scriitor accede la nivelul artistic al limbilor franceză, germană sau engleză. Semioticianul Umberto Eco avea certitudinea că stăpâneşte engleza şi a încercat să traducă în această limbă nu o operă literară, ci conferinţele sale În căutarea limbii perfecte, dar apoi, scrie el, a trebuit ca un coleg englez să dea demnitate textului englez.
Aşadar, cerinţa ca operele literare să fie prezentate în limbi de circulaţie ridică multe probleme.

O clauză a Regulamentului permite candidatura cuiva, dacă ea este propusă de cinci laureaţi ai Premiului Nobel de aceeaşi specialitate. Această clauză poate funcţiona foarte bine în cazul unui candidat la un Premiu Nobel pentru Pace sau pentru medicină, deoarece, în aceste domenii meritele sunt uşor de perceput, dar clauza respectivă devine impracticabilă în cazul literaturii, unde, de pildă pentru o limbă de circulaţie restrânsă nu există nici măcar doi sau trei laureaţi străini cunoscători ai limbilor respective, ca să nu mai vorbim de faptul că, pentru o reală competenţă a lor în aprecierea unui scriitor, este necesară lectura cărţilor acestuia – o sarcină practic imposibil de realizat. Clauza în discuţie favorizează din nou scriitorii cu limbi native de mare circulaţie şi dezavantajează pe toţi ceilalţi scriitori. Cel mult, laureaţii ar putea citi două-trei poezii traduse într-o limbă de circulaţie, dar această „informaţie” încă nu le dă competenţă pentru judecăţi de ansamblu valide şi ar plasa pe prozatori şi dramaturgi în inferioritate de şanse în comparaţie cu poeţii. De altfel, este greu să ne închipuim că laureaţii s-ar preta la decizii fără competenţă. Există totuşi, în principiu, acest risc, dar se ştie că deciziile fără competenţă sunt uneori catastrofale, în politică, economie sau cultură. Un academician german, specialist în Fizică, n-a acceptat să participe la o comisie de doctorat în Fizică, din cauză că nu a studiat niciodată problema dezvoltată de doctorand şi n-a vrut să fie „un măgar în blană de leu”.
Nu am o propunere completă pentru rezolvarea tuturor acestor probleme. Am însă o propunere parţială pentru evitarea atât a nedreptăţilor la adresa celor mai mari scriitori, care, cum spuneam, nu vor merge să ceară referate de la specialişti, cât şi pentru evitarea altor dificultăţi create de numărul mare al solicitanţilor şi al limbilor existente. Cred că soluţia stă în renunţarea la iniţiativele particulare şi în formularea cerinţei ca propunerile de premiere să vină numai de la Academiile de Ştiinţe din ţările democratice în care se apreciază că există scriitori competitivi la nivel internaţional. În felul acesta, numărul de propuneri ar fi drastic redus, iar Juriul ar primi numai propuneri dintre cele mai judicioase. Cu un an înainte de propunere, Academia şi Uniunea Scriitorilor ar urma să organizeze într-un organ de presă central o dezbatere pe tema Propunerea noastră pentru Premiul Nobel, iar în final o comisie ar decide prin vot numele candidatului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper