Fantasme în surdină

Un articol de OCTAVIAN MIHALCEA

Ionel Ciupureanu, Venea cel care murisem, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2014

 

Un imaginar încărcat cu esenţe terminale etalează volumul lui Ionel Ciupureanu Venea cel care murisem (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2014). Ambiguitatea locuieşte teritoriile sângelui atotputernic, de aici decurgând perpetuarea stării de aşteptare, vâscoasă atitudine ce predispune la dezintegrări. Aceste intense mişcări nervoase aşteaptă o nenumită minune. Până atunci, se pot instala foarte particulare forme ale echilibrului, cu aparenţa salvării: „Dacă-ţi voi ţine de urât/ spaţiul pe care l-ai inventat nu// te va devora/ nici aerul dintre noi nu contează// cataplasma ta e încă vie şi/ cuvintele nu vor să se oprească// te rog ţine-mi şi tu de urât e simplu/ e destul şi e logic// nici carnea mea nu te va abandona/ înţelept ar fi să mai salivăm împreună// e simplu e logic şi e destul/ şi nu-i chiar aşa de cumplit.“ Ionel Ciupureanu absolutizează multiple tehnici lirice ale recluziunii, unde fluidele marchează fiinţarea terifiată, umilinţa profundei ieşiri din realitate. Intermitent, regimul diurn întrerupe succesiunea acestor plonjări abisale. Se pune accent pe reprezentări greu tangibile, aflate într-o clar-obscuritate hrănind provizoratul tutelar: „În vis gesturile noastre se revărsară/ pe dinăuntru// nu vorbea nimeni cu mine/ şi aerul dintre noi se coagulase// nu vorbi singură spune-mi şi mie/ undeva nu în vis am auzit o lumină// vântul curgea de parc-am murit/ mi-am abandonat senzaţiile// şi nu mai ştiu ce/ o luasem iar de la capăt.“ Discontinuităţi visate sau poate vise fracturate, aşa apar, sub halou evanescent, versurile din Venea cel care murisem. Este omniprezentă meditaţia asupra morţii, prilejuind întrebări ce vestesc pasaje existenţiale (cu)tremurătoare: „Până mai ieri eram în concediu/ şi-odată cu florile adormisem// şi mă tot gândeam/ cum de mai pot să mor// şi-n ce împrejurare mă aflu/ şi dacă într-adevăr murisem.“ Minimalismul gestului cotidian se poate brusc metamorfoza, pentru a evidenţia concluzii contondente, în general trecute cu vederea. Aparentele insignifianţe incită la căutări: „nimicul ăsta ar trebui să-nsemne ceva.“ Sunt resimţite cu intensitate presiunile thanatice. Emotivitatea şi discreţia caracterizează reacţiile eului auctorial, aflat într-o foarte specială defensivă: „cu delicateţe va trebui să ucid/ ca să mă apăr de moarte.“ Sinteza maladivului cu spiritul ludic configurează acest areal poetic de mare autenticitate, rod al explorării zonelor intermediare. Caracteristicile extincţiei au apăsate tuşe expresioniste, himerele unei, totuşi, non-prezenţe: „Tu nu exişti eu îmi mişc gura/ neagră-i ninsoarea şi/ fulgii-s din carne// pereţii se vor măcina şi te vor mesteca/ ce-am visat se diluează/ ce se pulverizase se coagulează// fulgii-s din carne şi/ neagră-i ninsoarea/ nu uita tu nu exişti// şi lângă tine nu e nimic.“ Spectre frizând maximalitatea echivocului defilează prin cartea lui Ionel Ciupureanu. Imaginarul privilegiază şi obscuritatea unor fantasme patinate naturalist. Ritmica sacadată a imaginilor e numai bună pentru a sublinia intensitatea uluitoare proprie acestor copleşiri: „M-am născut din nimic şi nu ştiu nimic/ coşmarul tău iar mă epuizează// e nefiresc/ şi formidabil// e dezgustător nu ştiu tot aia e/ mă bâlbâi ca să respir// şoaptele tale mă descompun/ senzaţia de beznă mă-nghite şi ea// cam tot aia e şi-i nefiresc/ e dezgustător şi formidabil.“ Reacţiile sunt dependente de intensitatea cu care „unghia în gât“ afectează nivelul adecvării la aparenta ordine a întâmplărilor mundane. Câteodată, introspectările realizate au caracteristici contondente, cu spectrul fugii mereu în apropiere. Claustrarea poartă cu ea ample peceţi fluide, foarte dificil decriptabile. Avem repuneri în discuţie cu apăsat caracter oniric, refugii de multe ori tuşant-sarcastice. Parcă în surdină, se profilează semnele noi ale dezintegrării: „Ce-mi păru omenesc ţi-am spus/ dintr-un pântec// grădinile vor pieri sub/ un nou alfabet// noile continente se vor îngrămădi peste noile ape/ putrezisem demult.“ Din parcurgerea sensurilor atipice decurge un foarte cuprinzător peisaj turbionar, acolo unde relativitatea poate lua valori apodictice. În inima supliciatelor scenarii din carte stă, ca un principiu neabătut, alunecarea. Ipostazieri feminine compun o cuprinzătoare parte a materiei supuse paradoxurilor aneantizării cotidiene: „Văruiţi-mi şi bucătăria să ne-amuzăm/ aş mai şi plânge dacă mi-ar zice cineva/ şi-acum scoateţi cănile// eu presimt c-am fost violată/ toamna am vândut un halat şi câţiva porumbi fierţi/ să vezi ce s-a mai întâmplat în ziare// am avut şi-o altă presimţire stai să vezi/ între timp se-arătase şi-o ameninţare/ şi nu mai ştiu ce// ea îl culcă pe taică-su/ ea e încântată.“ Aura viscerală a inerţiei va plana peste toate . La un anumit nivel, manifestările par „chestii de-astea mărunte“, însă, prin eclectismul sintagmelor poetice putem intui abordări sub pecetea tainei, misterii şi emoţii puţin cunoscute. Autodevorantă, individualitatea lirică se diseminează pe fondul unei fluidizări mult în afara clarităţii: „Ca nimeni să nu mă împartă cu nimeni/ o bucată din mine mâncase din mine/ detaliile nu se mai observă// şi-apoi formele astea ciudate/ o fragilitate obositoare peste ceva tulbure/ o frenezie care nu se observă// microbii mei au instincte de mamă/ mucozităţile tale născură ce le-am descris eu/ şi ce-ar fi să bem.“ Nuanţele maladivului caracterizează scindarea dintre interior şi exterior. Către sfârşit, inubliabilul fior al lui Nerval: „aşa-i obiceiul/ adio soarele e negru şi se revarsă“. Peste toate, lipsa frecventării legăturilor raţionale, aproape programatic interzise. Teroarea „lucrurilor inutile“, a rimbaldienei înstrăinări, favorizează, parcă pentru totdeauna, golul: „şi nici eu nu mai sunt eu/ şi nu e nimeni pe aici.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper