Entuziasm şi dezamăgire

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Să ne oprim la două evenimente recente. Primul, semnarea acordurilor de asociere şi de liber schimb între Uniunea Europeană şi Ucraina, Republica Moldova, Georgia, trei republici ex-sovietice. Al doilea, opoziţia premierului David Cameron la desemnarea luxemburghezului Jean-Claude Juncker drept candidat la preşedinţia Comisiei Europene. Entuziasm pentru primul, dezamăgire pentru al doilea. Cât de îndreptăţite sunt aceste reacţii?
Spre Vest
După Ţările Baltice, alte trei state ex-sovietice, Republica Moldova, Ucraina şi Georgia, reuşesc să se desprindă – deocamdată parţial – de sub influenţa Moscovei. În sfârşit, acestea au semnat acorduri de asociere şi liber schimb cu Uniunea Europeană făcând astfel posibilă o schimbare de direcţie. Acordurile au fost pregătite în cadrul „Parteneriatului oriental” al Bruxelles-ului pentru lărgirea pieţei Uniunii Europene în spaţiul-tampon rezultat din dezmembrarea imperiului sovietic. Ele ar fi trebuit semnate la summit-ul UE de la Vilnius în toamna lui 2013, dar opoziţia Moscovei l-a întors din drum pe preşedintele de atunci al Ucrainei, Ianukovici. Chiar în condiţiile semnării acordurilor, acel eşec trimite la una dintre următoarele ipoteze: prima, că „Parteneriatul oriental” nu a fost bine conceput; a doua, că, istoric, acesta nu se dovedeşte încă oportun. Deşi era şi ea vizată, Armenia l-a refuzat. Gestul Armeniei, anexarea militară a Crimeii şi conflictele din Estul Ucrainei (cu perspective de secesiune în favoarea Rusiei) pot fi considerate consecinţe ale oricăreia din aceste ipoteze. Asta în cazul în care nu ne putem fixa asupra uneia singure. Semnatarii de azi ai acordurilor, preşedintele Poroşenko pentru Ucraina, prim-miniştrii Iurie Leancă pentru
R. Moldova şi Irakli Garibashvili pentru Georgia au declarat că statele lor trăiesc o zi istorică şi sunt hotărâte să se apropie de Europa Occidentală, cu toată opoziţia şi presiunile Rusiei. Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, le-a împărtăşit optimismul şi bucuria: „Este o zi mare pentru Europa… Astăzi, mai mult decât oricând, Uniunea Europeană este alături de voi…”.
Aşadar, unele state ex-sovietice nu abandonează direcţia spre Vest. Decorticat, entuziasmul lor nu se dovedeşte digerabil pentru toată lumea.
Moscova: consecinţele
sunt foarte grave
Deşi Bruxelles-ul a dat asigurări că acordurile nu sunt împotriva Rusiei, Moscova crede cu totul altceva. Drept pentru care, la 11 iulie, ruşii vor examina cu reprezentanţii Uniunii Europene condiţiile de aplicare ale acestora. „Vom întreprinde tot ce este necesar pentru apărarea economiei noastre… Încheierea unui acord atât de important ţine, desigur, de suveranitatea unui  stat; consecinţele celui semnat de Ucraina şi Moldova vor fi, nu încape nici o îndoială, foarte grave“ a declarat adjunctul ministrului rus de Externe Grigori Karasin. Opinia acestuia este întărită de Kremlin: Rusia va lua toate măsurile pentru a-şi apăra economia „de îndată ce vor apărea primele semne ale consecinţelor negative”. Declaraţii care dau frisoane.
O primă observaţie. Semnarea acordurilor este o probă de forţă care nu exclude anumite riscuri.  După cum se vede, Rusia (învinsă, după unii) a formulat deja primele ameninţări. Prin prisma evenimentelor pe care le-a declanşat în Ucraina înainte de summit-ul de la Vilnius, putem să ne aşteptăm că acestea nu sunt vorbe în vânt. Toate cele trei state semnatare au dispute teritoriale cu Rusia. Reamintim: Crimeea pentru Ucraina, Transnistria pentru  Moldova şi Osetia pentru Georgia. Dacă acordul de asociere este mai degrabă politic şi provoacă alergii, cel de liber schimb este unul de reglementări comerciale. Ambele au aplicabilitate pe teritoriile de suveranitate consfinţite prin constituţie. Cum va fi aplicat acordul comercial în Crimeea, Transnistria şi Osetia de Sud? După integrarea în NATO şi aderarea la Uniunea Europeană a Ţărilor Baltice, noua etapă de apropiere a statelor ex-sovietice de Occident nu pare să fi determinat o resemnare la Kremlin. Dimpotrivă.
O a doua observaţie: dacă Rusia este acuzată că tinde să refacă zona ei de influenţă în spaţiul ex-sovietic, Bruxelles-ului i se poate reproşa că prin acordurile semnate nu dă  nici o garanţie Ucrainei, R. Moldova şi Georgiei că vor adera la Uniunea Europeană. Chiar negocierea şi bătăliile duse pentru semnarea acestora au fost sub semnul ambiguităţii. Târziu, foarte târziu, preşedintele francez Hollande a declarat public, în timpul vizitei lui Poroşenko la Paris, că Uniunea Europeană nu este pregătită pentru aderarea Ucrainei. Nici un alt responsabil nu a formulat clar această limită a strategiei atacării noii etape de expansiune economică a Uniunii Europene spre Est.
Dreptatea lui Cameron
Alegerea noilor conducători ai instituţiilor europene, Comisie şi Parlament, a provocat o luptă dusă fără menajamente de premierul David Cameron împotriva candidaturii lui Jean-Claude Juncker. Şeful guvernului de la Londra a văzut în fostul premier luxemburghez un reprezentant al trecutului şi adept al federalismului în Europa. „Centrul” l-a vrut pe Juncker şi acesta va fi noul preşedinte al Comisiei Europene. Cameron a pierdut şi unii s-au grăbit să-l considere învins. Chiar şi opoziţia laburistă britanică s-a bucurat deşi, în realitate, îi împărtăşea opiniile. Înfrângerea lui Cameron nu merită să provoace motive de bucurie nici măcar în rândurile adversarilor lui din Regatul Unit.
Multe i se pot reproşa Londrei, dar acum, respingând argumentele lui Cameron, Uniunea Europeană a forţat încă o dată mâna democraţiei. Cameron a cerut să fie supusă la vot candidatura lui Juncker, iar Bruxelles-ul a refuzat. Deşi formală, solicitarea lui Cameron era democratică; votul nu ar fi pus în pericol alegerea lui Juncker. Bruxelles-ul a preferat târgul şi acesta a intervenit. Preşedintele francez Hollande şi premierul italian Matteo Renzi s-au arătat dispuşi să-l agreeze pe conservatorul Juncker la Comisia Europeană în schimbul reînnoirii mandatului social-democratului Martin Schultz la preşedinţia Parlamentului European. Social-democraţii europeni nu şi-au dat asul din mânecă pe degeaba. Renzi şi Hollande au cerut mai multă flexibilitate în aplicarea Pactului de stabilitate – a cărei mamă se află la Berlin – şi investiţii pentru creşterea economică. Angela Merkel a mimat rezerva faţă de cererea franco-italiană declarând în final că Pactul de stabilitate „fixează reguli clare şi oferă o multitudine de posibilităţi de flexibilitate”. Reguli clare echivalează cu milităria financiară, iar flexibilitate în armată nu prea există. Totuşi, compromisul este în avantajul Berlinului, care îl va avea pe Juncker la Bruxelles.
O întrebare firească: dacă ştia că pierde, de ce s-a opus premierul conservator Cameron candidaturii lui Juncker, conservator şi acesta? Nu ştiu care ar fi cel mai bun răspuns, dar cred că avea dreptate să o facă. În primul rând pentru a atrage atenţia asupra imperativului reformei Uniunii Europene, iar Juncker nu oferă garanţii în această privinţă. Apoi, un deceniu de mediocritate a Comisiei Europene condusă de portughezul Barroso a fost de-ajuns; încă unul de osificare birocratică sub luxemburghezul Juncker va fi prea mult. Portughezul s-a arătat obedient faţă de poruncile primite de la familia lui politică, aceeaşi ca şi a luxemburghezului, de altfel, pentru a impune religia austerităţii pe vreme de criză. Şi a făcut-o cu cinism şi cu armele unui bigot medieval. În al treilea rând, pentru că Juncker a fost tot timpul încurcat în iţele politicii europene concepută la Bruxelles. Ca preşedinte al Eurogrupului (instanţă ad-hoc a miniştrilor de finanţe din statele zonei euro), el este unul dintre cei care au contribuit la golirea de substanţă a Consiliul miniştrilor de finanţe – ECOFIN, instituţie constituţională a Uniunii Europene. În Eurogrup s-au născut planurile de austeritate. Deşi nu a adoptat şi nu va adopta moneda unică, Londra a simţit efectele crizei din zona euro. Cel mai important motiv pentru care s-a opus Cameron a fost acela de a atrage atenţia asupra zelului luxemburghezului pentru federalizarea Europei. Pentru a nu pierde funcţia, Juncker a făcut concesii în privinţa relansării economice cerută de Paris şi Roma, dar a rămas fidel proiectului federalizării Europei contestat de Londra. Opoziţia Marii Britanii la tentativele de federalizare a Europei este veche. Cameron a continuat să susţină această poziţie în numele interesului britanic, naţional adică, şi în ideea de a menţine Regatul Unit în comunitatea europeană. Obiectiv care nu poate fi atins decât într-o Uniune Europeană reformată.
România nu-şi face griji nici cu reforma, nici cu planurile de austeritate, nici cu federalizarea Uniunii Europene. Şi nici cu interesele naţionale. Nu are timp pentru subtilităţi politice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper