Eminescu şi miturile culturale româneşti

Un articol de Constantin Coroiu

Prietenia dintre Eminescu şi Creangă, care poate fi şi chiar a fost comparată cu altele, celebre – bunăoară cu cea dintre Goethe şi Schiller –, a devenit un mit cultural al nostru asemenea mitului iubirii ai cărui protagonişti sunt Eminescu şi Veronica Micle. Despre această mare iubire s-a făcut multă vorbire şi uneori s-a eşuat în zona speculaţiei şi a răutăţii. S-a spus şi că Eminescu nu a avut parte de iubirea pe care ar fi meritat-o. În jurnalul său de idei, ce cuprinde reflecţii şi microeseuri – despre care Mircea Iorgulescu scria că sunt „o revelaţie pentru cugetarea morală şi filozofică românescă, pe deplin comparabilă cu ceea ce a însemnat pentru proză publicarea povestirilor lui V. Voiculescu“ –, eruditul cărturar şi gânditor bucovinean Traian Chelariu, modelul lui Marin Preda pentru personajul din Cel mai iubit dintre pământeni – Victor Petrini, este o însemnare demnă de luat în seamă fie şi ca exerciţiu de admiraţie pentru Eminescu: „În afară de mamă, care are o rară distincţie şi duioşie în fizionomia cunoscută din fotografia păstrată, Eminescu nu a avut în jurul său femei care să-l promoveze sufleteşte. Diferitele Eufrosine din prima adolescenţă au fost, se pare, marfă de bâlci; Veronica Micle – o femeiuşcă; Harieta, ca soră – geloasă ca o îndrăgostită fără nădejde, şi Mite a cochetat în mod distins, deşi nu mai puţin lucid, deci vinovat, cu ispita de a fi în atenţia unui poet despre care i se spusese că este un mare poet; însă doamnele gen Emilian nu i-ar fi putut produce decât scârbă. Eminescu confirmă adevărul că situaţiile şi femeile nu sunt just împărţite. Şi totuşi, toate femeile acestea s-au ridicat în spiritual, sau s-ar fi putut ridica în spiritual prin Eminescu, chiar dacă s-ar fi găsit şi în mocirlă“.
S-a ridicat în spiritual „femeiuşca“ Veronica, cu „naturala ei deşteptăciune“, cu „frumuseţea şi vocea ei de mezzo-soprană“, cum scrie Nicolae Manolescu în Istoria critică…,  sau a ratat şansa unei asemenea ascensiuni?! Traian Chelariu nu se pronunţă. Şi, în definitiv, nici nu importă răspunsul, altminteri greu de dat, la întrebarea iscată, atâta vreme cât mitul iubirii Eminescu – Veronica Micle se dovedeşte a fi de neclintit, ba, după apariţia în anul 2000, la Editura Polirom, a celor 103 scrisori inedite, pare să se fi potenţat, în pofida temerilor sincere sau jucate ale unor pudibonzi.
La rândul său, scânteietorul Petre Pandrea – „psiholog pătimaş, fizionomist, caracterolog, moralist şi filozof inhibat“, cum singur se autocaracterizează – notează în Memoriile mandarinului valah, contrazicându-l parcă pe Traian Chelariu: „Nu se cunoaşte un amic mediocru al lui Mihai Eminescu. Chiar «amicul Chibici» era un grămătic şi un bibliotecar, un şoarece livresc de prim rang, ca să nu mai vorbim de iubirile sale, selecţionate pe latura poeziei, cum au fost Veronica Micle, Cleopatra Poenaru sau suava Mite, cea atât de albă ca o floare de cireş…“.
Dar prietenia marelui poet cu Ion Creangă?! Nu mai e vorba de „amiciţie“, ci de ceva, aş spune, astral. În acest caz, nu-şi mai au locul aproximările şi speculaţiile. E o întâlnire şi o comunicare „la vârf“ cu profunde consecinţe în destinul şi opera celor doi, mai ales în ceea ce-l priveşte pe Creangă, şi un noroc pentru literatura română.
Într-un admirabil eseu, George Bălăiţă observa cu subtilitate că humuleşteanul trăind în bojdeuca sa din „mahalaua celestă“ a ţicăului n-a suferit de inadaptare sau de singurătate, aşa cum s-ar părea şi cum s-a şi acreditat din perspectiva simţului comun, dar de lipsa lui Eminescu, da. O atestă scrisorile pe care Creangă i le expedia providenţialului său Prieten plecat la Bucureşti.  Ele sunt literalmente tulburătoare şi nu se aseamănă cu nimic altceva ce ţine de genul epistolar în cultura noastră. Au fost editate târziu. Le citeşti cu emoţie şi cu regretul de a nu şti ce i-a răspuns lui Creangă, dacă i-a răspuns, congenialul său adresant, chiar dacă Eminescu nu a avut talent epistolar. De altfel, a mărturisit, nici nu-i plăcea şi nici nu-l interesa genul. Creangă însă a purtat o corespondenţă diversă: cu autorităţile bisericeşti şi şcolare, cu fiul său Constantin şi cu alţi membri ai familiei humuleştene, cu prieteni ca: Veronica Micle, Ioan Slavici, Vasile Conta, A.C. Cuza, Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu, cu alţi junimişti. Corespondenţa lui Creangă e de o excepţională valoare, nu doar documentară, ci şi literară. Există în epistolele sale, anecdotice, parabolice, paremiologice, ceea ce-aş numi un realism magic avant la lettre, ca şi în proza sa de (auto)ficţiune. În litera lor se exprimă melancolia şi înţelepciunea unui popor bătrân. Iată una dintre scrisorile ce ar trebui citite şi recitite, cum ar spune Lovinescu, cu religiozitate: „Bădie Mihai, Slavă Domnului c-am primit veşti de la tine! Eu te credeam mort şi mă luam de dor cu amintirile, când eraţi în jurul meu, tu, Augură, cel blestemat, Conta şi alţii, care acum vă fuduliţi prin Capitală alături de ciocoii, mânca-i-ar câinii, că sunt fiii lui Scaraoţchi, şi pe voi norocul şi binele. De ce laşi pe Veronica să se zbuciume? Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar beşteleu, feşteleu, că nu pot striga văleu, şi cuvântu s-a dus, ca fumul în sus, şi de venit n-ai mai venit… Aferim… Dar noi, adică Enăchescu, Răceanu şi alţi muşterii pentru mâncărică şi băuturică bună, am tras un bairam de cel turcesc cu vin grecesc de Amira… Acum stau lângă horn cu pisicile mele şi mai pun rânduială în cele însemnări. Tu te cerţi cu politicianii prin Timpul; ce-aţi păţit de te-ai făcut aşa războinic?! Sănătate şi voie bună, Ionică“.
Câtă amărăciune, deşi discretă, pentru a nu-l întrista prea tare pe „bădia Mihai“, câtă îngrijorare pentru condiţia marelui său prieten, acum gazetar la un important cotidian bucureştean pe care, practic, îl ducea în spate, scriind zilnic de la simpla notă, până la editoriale, la articole de analiză şi chiar studii ample. Îşi asuma profesia cu o gravitate şi cu o dăruire ce aveau să-i şubrezească şi mai mult sănătatea, dar şi să-i sperie pe „politicianii“ vremii de toate culorile, inclusiv pe Maiorescu. Astfel încât intolerantul ziarist va deveni intolerabil nu doar… în Timpul său, ci pentru totdeauna. Nu e uşor să faci politică sau, mă rog, să fii, într-un fel sau altul, persoană publică într-o ţară cu o presă în care scrie, a scris Eminescu. Politicianismul, demagogia, parvenitismul de pe Dâmboviţa şi de pe alte râuri autohtone au avut şi vor avea mereu în prim-redactorul ziarului Timpul şi al presei româneşti de oricând un duşman de moarte. Este chiar una dintre explicaţiile faptului, aşa cum s-a spus (între alţii, poetul Cezar Ivănescu), că după fiecare revoluţie (puneţi ghilimele, dacă doriţi!) Eminescu e primul atacat. Şi asta, fiindcă niciodată ca în perioadele postbelice, postrevoluţionare, de tranziţie, nu înfloresc în toată trista lor splendoare românească, balcanică – politicianismul, trădările, năpârlirile, jaful şi vânzarea de ţară, lupta pentru ciolan, închinările la Marile Porţi, mai nou, Licurici, formele fără fond, demolările de toate felurile. Adică, tot ceea ce ura Eminescu mai mult şi făcea ca verbul gazetarului să fie adeseori incendiar.
Revenind la prietenia Eminescu-Creangă, mi se pare firesc să reevoc un moment al ei  emblematic. Abia în ziua de 18 iunie 1889 Ion Creangă află din ziare că a murit Eminescu. Este el însuşi foarte bolnav şi, oricum, nu mai are timp să ajungă la Bucureşti pentru a-l petrece pe ultimul drum pe cel al cărui „nume va trăi cât veacurile“, cum profeţea cu doar câteva zile înainte într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi. La aflarea veştii, Creangă deschide volumul de Poesii (ediţia Maiorescu) şi îl reciteşte de la prima la ultima pagină, plângând. Obosit, epuizat sufleteşte, adoarme apoi cu capul pe „măiastra carte“.
Se întâmplă ca, de câţiva ani, să locuiesc la doi paşi de „mahalaua celestă“ a ţicăului. Străbat adeseori vechea cale a Sărăriei şi trec prin apropierea Bojdeucii, primul muzeu memorial din România. De fiecare dată îmi vine în minte şi retrăiesc cu puterile mele acel moment sfâşietor care pe noi, ca români, ar trebui să ne înnobileze. Dar când mă uit în jur şi văd cum arată astăzi ţara lui Eminescu şi a lui Creangă, istoria, limba şi cultura ei, am sentimentul că nu-l merităm!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper