Din nou despre câini!

Un articol de DAN BERINDEI

De milenii câinele a fost printre animale unul care a convieţuit cu omul, s-a ataşat de el şi şi-a demonstrat o credinţă fără margini. El l-a apărat pe om, i-a apărat bunurile, l-a ajutat la vânătoare şi i-a demonstrat în nu puţine rânduri un devotament nemărginit.
Viaţa omului a evoluat şi mai ales în ultimul veac s-a schimbat, s-a tehnicizat. Treptat, generaţie după generaţie, din ce în ce mai mulţi oameni s-au îndepărtat de natură, de munca la câmp, numărul locuitorilor oraşelor a crescut. Însemnătatea câinilor a scăzut progresiv şi, din ce în ce, numărul lor a devenit mai mic şi folosirea lor a devenit mai restrânsă. Oamenii s-au adaptat schimbărilor, dar câinii au fost în general lăsaţi în voia soartei.
Viaţa s-a schimbat şi ea. Eu, unul, din copilărie am crescut cu câinii în preajmă. Mulţumesc părinţilor mei care mi-au îngăduit accesul la animale, deoarece aşa am cunoscut aceste devotate şi inteligente fiinţe. Dar îmi dau seama că pentru majoritatea oamenilor câinii au început sa reprezinte o necunoscută şi că mulţi părinţi stăvilesc această „relaţie” a copiilor lor, considerând-o chiar primejdioasă, şi îi determină de mici să se ferească de ei, fără a-şi da seama de locul bun pe care-l ocupă aceste fiinţe în existenţa şi dezvoltarea micului om, în înţelegerea naturii şi a locului pe care îl ocupă chiar el în mijlocul ei!
Inventarul câinilor pe care i-am cunoscut, dar şi a celor pe care i-am avut în grijă, în cursul anilor din copilărie la bătrâneţe, este întins. De mult ei nu mai sunt, în afară probabil de cel din urmă, însoţitor fidel al bătrâneţei mele. Îi consider părţi ale vieţii şi fără îndoială că mi-au îmbogăţit existenţa cu frumoase amintiri. De cei mai buni prieteni am fost poate câteodată dezamăgit, dar de la prietenii mei necuvântători n-am avut vreodată o deziluzie, ci doar credinţă fără margini. Lecţia lor de comportament este de excepţie, devotamentul lor faţă de stăpâni este în nu puţine rânduri uimitor.
Generaţii intregi, în cursul mileniilor, câinii au fost ataşaţi de oameni, dar când au început să nu mai fie necesari, viaţa oamenilor schimbându-se şi modernizându-se, oamenii i-au abandonat. N-o să uit credinţa nemărginită pe care mi-a arătat-o, cu vreo patruzeci de ani în urmă, un câine de vânătoare brac pe care l-am scos de la hingheri, unde stăpânul îl dusese considerându-l prea bătrân, deşi n-avea decât vreo cinci ani. Mergând să caut câinele nostru, cam vagabond, l-am zărit în fundul unui padoc pe acest brac, privind resemnat şi fără vreo speranţă, în timp ce ceilalţi, „prizonieri” cereau agitându-se să fie preluaţi, iar el nu se mai deplasa spre zăbrele. O îngrijitoare, profesoară de ştiinţe naturale pensionară, îl tot mutase cuşcă de cuşcă pentru a-l scăpa de sacrificare, dar el asista de câteva săptămâni la execuţii. Am achitat taxa şi l-am preluat. A fost câinele cel mai credincios, care în prima noapte a stat lângă patul meu nedormind şi privindu-mă ca pe un zeu salvator!
De la fiecare câine am învăţat câte ceva şi poate în primul rând să fiu om şi să mă comport ca atare! Acum vreo două zile, un jurnal de actualităţi înfăţişa la un post de televiziune imaginile câinilor internaţi şi aflaţi în pragul sfârşitului lor, ţinuţi în foarte multe locuri în condiţii neomeneşti. Am avut sub ochi scena tristă şi îngrozitoare a unor oameni care pregăteau execuţiile în masă şi totul se săvârşea cu ştiinţa şi cu ordinul primarilor, ale aleşilor noştri!
Cei ce sunt implicaţi direct, organizatorii unui masacru fără drept de apel, ca şi executanţii operaţiilor îmi par a fi părăsit o lume pe care declarãm cu toţii o vrem mai bună, pentru a alege în schimb o reîntoarcere în primitivitatea sălbatică. Dacă mai adăugăm că aceşti oameni se mai şi consideră drept creştini, mirarea ne este şi mai mare. Respectul pentru natură, silinţa de a păstra regnul animal, multe specii fiind ameninţate cu dispariţia, neuitarea omului că el a fost înzestrat de Divinitate cu însuşiri deosebite faţă de celelalte fiinţe vii, dar şi cu obligaţia de a sluji această planetă, de a apăra cauza binelui, sunt lucruri din ce în ce mai uitate.
Este mai mult ca oricând necesar un comportament omenesc, în care să se ţină cont şi de simţăminte şi de mersul lumii, de trecut, dar şi de viitor şi mai ales ca lucrurile să fie judecate nu din prisma unor interese înguste, egoiste, politicianiste, ci cu o viziune a ansamblului Universului şi a minunăţiei sale. Distrugerea sistematică a unor companioni milenari ai noştri, în locul unor măsuri înţelepte de stăvilire a unei înmulţiri pe care a produs-o abandonul omenesc ar fi timpul de a fi stăvilită. Cu astfel de măsuri să realizăm şi la noi ceea ce s-a realizat în ţări înaintate, dar nu să rezolvăm problema cu o sălbăticie unică!
Tristă este purtarea multora, care au uitat parcă ce înseamnă un adevărat comportament omenesc. Mulţi nici nu mai înţeleg că este vorba de fiinţe dintotdeauna apropiate omului şi cãrora omul este dator să le apere existenţa pentru a-şi conserva cel puţin o parte a unei vieţi trecute. Este şi realitatea unor noi generaţii, care n-au crescut în ambianţa – fericită, zic eu! – a unei copilării şi unei tinereţi în care animalele domestice au făcut parte din universul lor şi cãrora până astăzi memoria le este înnobilată de imaginea unui prieten necuvântător. Doamne-fereşte să ajungem cu sufletele robotice, să ne dezlipim de tot ce a fost omenesc, iar un animal să nu-l percepem decât fript sau fiert!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper