Digital Humanities

Un articol de Alex Goldiş

Orientarea numită digital humanities sau humanities computing, care încearcă să valorifice metodele digitale în cercetarea literaturii. Macroanalysis. Digital Methods & Literary History, cartea de anul trecut a lui Matthew L. Jockers (University of Illinois Press), problematizează pe larg chestiunea, oferindu-se drept reper teoretic pentru naşterea unei noi metode. O metodă literară – macroanaliza – care profită de pe urma accesului la o serie tot mai largă de informaţii odată cu înmulţirea volumelor pe suport electronic şi – mai mult – a software-urilor, a programelor capabile să organizeze această informaţie imensă. Accesul dintr-odată la ceea ce Jockers numeşte „big data“ aruncă şi el în aer abordările de tip close reading şi – mai mult, aş zice – repune în chestiune probeleme de metodologie literară considerate de necontestat până acum. Matthew
L. Jockers porneşte de la premisa extrem de incitantă conform căreia această cascadă informaţională – care a afectat, fără îndoială şi câmpul literar – ar face ca teoria, ba chiar analiza critică, să intre într-un impas fără precedent: „Începând cu 2008, computerele, cu capacitatea lor de a stoca şi procesa date la scară largă, au revoluţionat într-o asemenea măsură modalitatea de cercetare, încât se poate vorbi de o moarte a teoriei şi a speculaţiei. Cu atât de multe informaţii la îndemână, am putea pur şi simplu să luăm act de cifre şi să tragem concluziile aferente“ (trad. mea, A.G.). Afirmaţia n-ar fi atât de radicală dacă ea n-ar provoca simultan o critică la adresa unor cărţi fundamentale ale secolului trecut, precum Mimesis-ul lui Auerbach sau The Rise of the Novel al lui Ian Watt. Şi asta, pentru că ambele acreditează, ca metodă de cercetare, extrapolarea unor legi generale ale literaturii pornind de la o mostră reprezentativă. Or, odată cu boom-ul informaţional şi cu capacitatea de organizare a lui conform unor criterii diversificate, metoda însăşi a decupajului semnificativ devine anacronică. Ce-i de făcut cu celelalte 3 până la 5000 de opere care nu intră în paradigma Defoe, Richardson şi Fielding – şi e legitim să generalizezi formula romanescă de secol XX pornind doar de la V. Woolf sau J. Joyce? se întreabă cercetătorii digital humanities. „Tot aşa cum nu ne putem aştepta ca un economist să emită legi economice generale studiind comportamentul câtorva consumatori şi a câtorva antreprenori, cercetătorii literari nu se pot mulţimi cu lectura istoriei literare prin filtrul unui canon constituit doar din câţiva autori sau chiar doar din câteva sute de texte“.
Numai că această constatare nu face decât să deschidă o cutie a Pandorei în câmpul cercetării literare, de vreme ce nu există încă programe performante menite să gestioneze cantităţile uriaşe de informaţii. Chiar proiectele dedicate unor astfel de software-uri nu reuşesc să clarifice ce tip de întrebări sau probleme încercăm să rezolvăm în studiile literare prin „macroanaliză“. În ştiinţele sociale, sau chiar în medicină, discipline obişnuite cu gestionarea unor cantităţi mari de date, lucrurile sunt mai clare. Un medic american, precizează Jockers, utilizează acest tip de analiză pentru a identifica, de pildă, posibile legături, în istoria informaţiilor medicale, între migrene şi deficienţele de magneziu. În literatură, însă, obiectivele nu sunt niciodată într-atât de clare şi niciun cercetător nu se poate lăuda că a rezolvat, pe cale statistică, problema lui Shakespeare sau a romanului modern european. De aceea, chiar şi cu accesul fără precedent la cantităţile mari de date literare, permis de noile tehnici digitale, input-ul uman (crearea acelui program care să ştie exact ce să caute) devine partea cea mai importantă – dar şi cea mai discutabilă! – a procesului. De aceea, obiectivitatea sau ştiinţificitatea sunt excluse, chiar când promotorii de digital humanities par să le postuleze direct.
Din acest punct de vedere, Matthew L. Jockers este, însă, destul de prudent. O dată, pentru că el nu vede studiul cantitativ în opoziţie cu cel calitativ (close-reading-ul), ci mai degrabă într-o relaţie de complementaritate. În al doilea rând, pentru că pentru el, digital humanities n-au neapărat pretenţii de ştiinţificitate sporită, ci mai degrabă ambiţia de a umple nişte goluri sau, cum se exprimă autorul american, nişte „pattern-uri-lipsă“, imposibil de observat şi de analizat până acum. La capitolul întrebări şi dileme literare pe care le poate rezolva numai abordarea cantitativă, cu privirea sa panoramică de pasăre („the birds’ eye view“), Jockers menţionează următoarele: poziţia textelor, a autorilor şi a genurilor în relaţie cu un context literar mai larg; producţia literară în termeni de dezvoltare şi declin în timp sau în spaţiu (adeseori, raportat la grupuri demografice clare); pattern-uri şi mutaţii de lexic în timp şi spaţiu; impactul forţelor culturale şi sociale asupra (evoluţiei) stilului literar; naşterea şi dispariţia unor teme literare; posibilitatea determinării naţionale a stilului; măsura în care factori precum gen, etnie sau naţionalitate influenţează expresia şi/sau conţinutul literar ş.a.m.d. Sunt, toate acestea, întrebări legitime ale căror răspunsuri s-ar putea să fie mult mai uşor de aproximat, deşi nu de rezolvat în totalitate, odată cu acreditarea „macroanalizei“. Un proiect amplu, al lui Jockers însuşi, despre romanele irlandeze din America, a demonstrat, de pildă, pornind de la inventarierea lexicului titlurilor, că, din 1740 până în 1840, acestea tind să devină tot mai omogene, pierzând-şi individualitatea. Ceea ce înseamnă că, odată cu stabilizarea genului însuşi, factorul de originalitate devine tot mai greu de identificat şi că presiunea pieţei literare, mai degrabă decât să conducă spre diversificare, nu face decât să omogenizeze imaginea de ansamblu. La nivelul autorilor individuali, cercetarea tematică pornind de la procesarea lexicului poate proba şi ea lucruri utile despre creativitatea verbală a unui autor în raport cu altul – de pildă, lexicul unui Herman Melville este cu 16 procente mai bogat decât cel al lui Jane Austen ş.a.m.d.
În general, însă, probabil că studiul cantitativ reprezintă, chiar fără s-o afirme direct, cea mai radicală revizuire a premiselor umaniste care dominau încă, în secolul trecut, hermeneutica literară. În primul rând, pentru că „moartea autorului“, postulată vizionar-teoretic de Foucault sau Barthes acum câteva decenii, devine realitate cât se poate de palpabilă. Distant reading şi digital humanities ocolesc instituţia autorului atacând, după cum am văzut, orizonturi mult mai vaste de cercetare. Intenţionalitatea artistică devine un factor neconcludent, de vreme ce chiar universurile individuale ale operelor sunt privite ca o sumă de grafice, de ecuaţii matematice şi de hărţi. În al doilea rând, însăşi identitatea cercetătorului literar e redefinită la modul cât de poate de propriu, din moment ce i se vor cere în viitorul apropiat, pe lângă pregătirea literară, abilităţi tehnice tot mai specializate. Mai mult: acea „diviziune a muncii“ despre care vorbea Franco Moretti va face ca cercetătorul fenomenelor globale – a chestiunilor cantitative – să devină tot mai diferit ca identitate profesională de specialiştii în literaturi naţionale (cei ce furnizează doar „materia primă“, după cercetătorul italian).
Să mai spun doar, în încheiere, că toate aceste revoluţii de viziune, care par inevitabile la nivel global, vor mai întârzia să-şi facă simţite efectele la noi, deşi în mediul universitar primele semnale există (de pildă, la Facultatea de Litere din Cluj, în cadrul Departamentului de limbi romanice e în curs de derulare un proiect pe digital humanities). Ele vor întârzia, spuneam, din două motive: unul ideologic-cultural şi unul pragmatic. Primul e legat de reticenţa cercetătorilor români vizavi de o paradigmă tehnică (sau post-umană) asupra literaturii, în condiţiile în care – am încercat să demonstrez în Critica în tranşee – modelul critic care a prins cel mai bine în a doua jumătate a secolului trecut (şi care are prelungiri până azi) e cel hermeneutic, al criticii de identificare, ce făcea din postulatul universului autonom al operei unul dintre criteriile centrale de investigaţie. Chiar modelul criticii impresioniste, rămas oarecum valabil până azi, opune o rezistenţă serioasă acestei paradigme noi. Şi mai importantă, însă, e piedica pragmatică: în absenţa unei arhive  electronice serioase de literatură română, macroanaliza teoretizată de Jockers n-are niciun sens. Nu vreau să închei neapărat într-o notă pesimistă, însă aş spune că, la fel ca în multe cazuri din istoria culturii române, mai avem, încă, din păcate mult de lucru la materia primă înainte de a trece propriu-zis la software – adică la organizarea şi interpretarea datelor.

Un comentariu pentru “Digital Humanities”

  1. august 12, 2014 la 3:36 pm

    Va semnalam ca Centrul de Digital Humanities de la Cluj a fost infiintat, o prima varianta a site-ului fiind la http://centre.ubbcluj.ro/digihubb/index.php
    Cu cele mai bune ginduri,
    Corina Modovan

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper