Dialogurile lui Platon şi dilemele identităţii frumosului

Un articol de GRIGORE SMEU

Unele concepte dobândesc într-un timp extrem de îndelungat, nu doar de secole, ci de milenii, o existenţă dublă: una a unui efort specializat al gândirii; şi o alta, care s-a instaurat banal, ca la podişcă, circulând, fără probleme, în ipostaza celui mai firesc lucru din lume, pe buzele a miliarde de oameni, fie ei cultivaţi ori analfabeţi. Concepte, care – în această a doua existenţă – par să izvorască, în flux continuu, din inimile şi cuvintele tuturor, nu ca nişte porumbei de elită, ci ca nişte vrăbii domestice, mereu gureşe.
O astfel de dublă existenţă funcţionează în cazul conceptului de frumos. În jurul căruia s-a creat, pe nesimţite, o imensă psihologie comunicaţională, paradoxală. Adică deopotrivă admirativă şi aplatizată, întocmai ca vălurelele zglobii, ce trec neîncetat şi neînsemnat unele în altele, pe suprafaţa fără sfârşit a unei întinderi lichide.
Cel mai ciudat şi de neînţeles lucru – dacă nu cumva chiar amuzant – îl constituie faptul că nici până astăzi nu s-a reuşit să fie, clar, definit frumosul, deşi încă în Antichitate, în primul rând în filosofia greacă, s-au făcut eforturi ale gândirii în această direcţie. Variaţi gânditori, de variate profesii, dar – de la mijlocul secolului al XVIII-lea încoace – mai cu seamă esteticienii specializaţi au năduşit copios, până la epuizare, ca să definească frumosul.
Să amintim, istoriceşte vorbind, oricât de succint, câteva dintre formulele conceptuale care au „pretins“ că definesc frumosul: „Kalòn Kagathòn“ (Platon); „splendor veri“ (unii platonicieni); „splendor ordinis“ (Sf. Augustin); „splendor formae“ (Thomas d’Aquino); „întruchipare sensibilă a ideii“ (Hegel); „echilibru între sublim şi graţios“ (R. Bayer); „izbutitul estetic“ (Tudor Vianu) etc. După cum se poate vedea, la câţiva dintre gânditorii ce au făcut eforturi să surprindă identitatea frumosului apare drept element comun termenul „splendor“ (splendoare, strălucire), considerându-se că, în primă instanţă, senzorial, frumosul „izbeşte“ printr-un gen de epatare. Numai că fiecare dintre gânditorii care a recurs la termenul „splendor“ a simţit că mai trebuie adăugat şi altceva, spre a surprinde identitatea frumosului. Şi odată cu acest altceva, variabil de la un gânditor la altul, a intervenit şi incertitudinea. Încât, în timp, identitatea frumosului a rămas mereu un dat misterios, suspendat în văzduh.
Uneori, câte un estetician profesionist – chiar din modernitatea cea mai apropiată – disperat că nu reuşeşte să afle şi să definească identitatea frumosului, a renunţat, pur şi simplu, la conceptul de frumos. Este cazul lui Liviu Rusu, un estetician român, mult neglijat în patria mumă şi apreciat pe alte meleaguri de către străini. Am scris o carte despre acest estetician original, intitulată Liviu Rusu în estetica europeană a secolului al XX-lea, apărută la Editura Academiei Române în 2013. Ultima lucrare de estetică pe care Liviu Rusu a publicat-o se intitulează Logica frumosului (1946). Şi – ciudat – în acest studiu dedicat conceptului de frumos, autorul, de la un moment dat încolo cel mai puţin vorbeşte tocmai de frumos. De ce? Fără s-o declare răspicat, Liviu Rusu – ca, de altminteri, şi alţi autori – recurge, cumva pe şest, la înlocuirea conceptului de frumos cu cel de estetic, considerându-le sinonime.
Surprinzător este faptul că în neistovita strădanie a variaţilor gânditori de a surprinde identitatea frumosului a fost neglijat avertismentul lui Platon – unul dur şi întristător – care sugerează că identitatea frumosului se dovedeşte a fi o înfundătură de nedepăşit, care te izbeşte în faţă.
Platon a compus – dacă am numărat bine – 28 de Dialoguri, dintre care, în mai multe, în chip repetat a abordat problematica frumosului.
De ce de frumos Platon s-a ocupat în Dialogurile sale de mai multe ori decât de alte virtuţi, calităţi şi slăbiciuni omeneşti? Întrebarea poate să pară banală şi neglijabilă. Dar nu este aşa. Platon a abordat frumosul nu doar o singură dată deoarece, cu maximă nelinişte, a dorit să atragă atenţia asupra faptului că acest concept, această dimensiune a spiritului este atât de tenace în caracterul ei alunecos, încât nu-şi dezvăluie identitatea. Şi, deci, a tot încercat, în repetate rânduri, să tatoneze frumosul, răsucindu-l în toate unghiurile posibile, punându-l într-o multitudine de relaţii, poate, poate îşi deconspiră identitatea. Ca atunci când cineva se apucă să clădească un edificiu şi, nereuşind, o ia de la capăt.
Adeseori, în variatele editări şi reeditări ale Dialogurilor platoniciene, sunt nominalizate următoarele două drept cele ce au ca obiect de dezbatere frumosul: Hippias Maior şi Fedru.
Hippias Maior este, într-adevăr, principalul dialog despre frumos. Aici, în discuţia ce pare fără sfârşit între Socrate şi Hippias, frumosul este pus în relaţie, spre a i se afla identitatea, cu: ceea ce „se potriveşte“ unui lucru (cu „adecvarea“, cum am zice astăzi; cu „folositorul“, cu „putinţa de a face“; cu „binele“; cu plăcerea produsă, senzorial, de „văz şi de auz“. Şi aşa mai departe, cu încă unele relaţionări. Dar, din întreaga discuţie, punând frumosul în variate ipostaze relaţionale, identitatea acestuia nu iese la iveală. Încât, disperat, Socrate exclamă: „Nu ştiu încotro s-o apuc, Hippias; sunt în mare încurcătură“. Iar în finalul dialogului Hippias Maior, Platon, nesatisfăcut de atâtea strădanii în a defini frumosul, conchide prin vocea lui Socrate: „Frumosul e greu“.
În ce priveşte dialogul Fedru, nu cred că el ocupă o poziţie comparabilă cu Hippias Maior în dezbaterea despre identitatea frumosului. Şi în acest dialog este abordat frumosul, însă nesemnificativ. Fedru este un dialog pretenţios, sofisticat, stufos, un gen de „eseistică“ antică despre iubire, dorinţă, plăcere, suflet, artă, arta scrierii, retorică – toate în variate şi complicate relaţii.
Mai semnificativ decât în Fedru, aflăm despre frumos în Banchetul. Precum se ştie, tema principală a acestui dialog o constituie dragostea. Aşa cum spune Constantin Noica, Banchetul dezbate şi pune în relief o ordo amoris. Pentru caracterizarea frumosului importantă în acest dialog este aprecierea că atare dimensiune a spiritului se dezvăluie drept o idee pură şi veşnică.
Într-un alt dialog platonician – în Charmides – frumosul este asociat cu înţelepciunea.
Obsedat parcă toată viaţa de ideea de a fixa identitatea frumosului în coordonatele exactităţii neîndoielnice, ultimul dialog în care, la bătrâneţe, Platon a abordat această idee – fără a insista – a fost Timaios. De regulă cercetătorii acestui dialog apreciază că el este cel care abordează natura. Atare apreciere nu constituie neapărat o eroare, dar cu mult mai corect ar fi să se spună că Timaios analizează naşterea (crearea) universului şi uriaşa lui dinamică diversă şi concretă. Printre altele, în cadrul acestei dinamici, Platon consideră – prin intervenţia lui Timaios – că frumosul întruneşte, în alcătuirea lui, o relaţie armonios-proporţională.
Ceea ce – repet – esteticienii profesionişti şi alte tipuri de teoreticieni n-au reţinut din Dialogurile lui Platon a fost neliniştea avertizatoare a genialului gânditor cu privire la neputinţa de a surprinde identitatea frumosului. Au reţinut doar multitudinea relaţională a frumosului, fără „capcanele“ lui înşelătoare.
Procedeul platonician din Dialoguri este, în fapt, derutant şi pare inconsecvent: pe de o parte Platon nu ezită să identifice frumosul cu altceva, cu alţi coeficienţi valorici, pe de alta este obsedat de năzuinţa de a descifra sinele unei diferenţieri absolute a acestuia, convins fiind (ca în Banchetul) că un astfel de sine există, dar nu se lasă identificat. Până la urmă, mai toţi gânditorii preocupaţi de definirea şi destinul frumosului s-au consolat – mai ales tacit – cu ideea că acest concept e o unitate de iradiaţii multiple, în toate direcţiile posibile, în ipostaza unei străluciri caleidoscopice.
Principala dificultate pe care, de-a lungul timpului, au întâmpinat-o teoreticienii în definirea frumosului a constat – constă şi astăzi – în încercarea de a stabili un raport echilibrat între elementele obiective şi cele pur subiective din componenţa frumosului. Cel mai adesea s-a optat, excesiv şi unilateral, când pentru obiectiv, când pentru subiectiv. Constantin Dimitrescu-Iaşi, un estetician român mai puţin cunoscut, a fost primul în cultura şi gândirea autohtonă care a semnalat, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, această dificultate.
În lucrarea Der Schönheitsbegriff, susţinută în Germania drept teză de doctorat şi apărută la Leipzig în 1877, Constantin Dimitrescu-Iaşi s-a străduit, pe cât se putea, să surprindă relaţii mai echilibrate între elementele obiective şi cele subiective din structura frumosului. Am spus „pe cât se putea“ fiindcă, mai totdeauna, cu oricâte eforturi de gândire nuanţată, identitatea frumosului rămâne – cum să zicem? – pitită în umbra unui exces de subiectivitate, prea intens pentru a putea fi ocolit.
Cu sau fără o descifrare neîndoielnică a identităţii sale, frumosul nu va dispărea – cred – niciodată cu totul din percepţia umană asupra dinamicii existenţiale. Numai că astăzi, într-o lume ieşită din ţâţâni, zgomotoasă, intens haotică, ce pretinde orgolios „revoluţii“ trăznitoare la fiecare cotitură de uliţă, unii teoreticieni – chiar esteticieni profesionişti – neputând să elimine frumosul cu totul, au început să dea cu el de pereţi, să-l facă ţăndări. Un exemplu, ce nu poate fi ignorat.
Într-o discuţie cu Gianni Vattimo, esteticianul italian Mario Perniola afirmă următoarele: „Împotriva frumosului estetic mi se pare că a sosit momentul să revendicăm un frumos convulsiv, care să zguduie din letargia aceea în care ultimii ani au cufundat cultura: azi simţim nevoia de experienţe care să treacă dincolo de un estetism tihnit şi de o cinică resemnare. Frumosul estetic este prin definiţie fără putere autonomă; frumosul convulsiv este, în schimb, al unei puteri autonome a frumosului” (Gianni Vattimo, Filosofia la timpul prezent, Editura Pontica, 2003, p. 72). Este cât se poate de clar: Mario Perniola justifică şi promovează, cu ardoare, „frumosul convulsiv”.
Nimic de zis: în lumea în care trăim, atare specie de frumos funcţionează din plin. Ar fi însă de dorit ca, măcar din când în când, atare specie a frumosului să treacă pe la medicul de familie, dar mai ales pe la psihiatru, să mai fie temperată convulsivitatea.
Ceea ce cred că nu poate fi iertat unui estetician profesionist de talia lui Mario Perniola este altceva. Esteticul este întâia instanţă a oricărui tip de frumos, inclusiv a celui „convulsiv”, precum şi a urâtului, tragicului, sublimului, comicului etc., etc. Este sfera definitorie cea mai cuprinzătoare a tuturor celorlalte. Pentru un estetician profesionist a cere eliminarea „frumosului estetic” înseamnă să comită o eroare impardonabilă şi ridicolă. E ca şi cum ai cere să fie eliminată apa, fiindcă are „defectul” de a fi lichidă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper