Despre Primul Război Mondial, Unirea din 1918 şi corectitudinea istorică

Un articol de IOAN BOLOVAN

Se va împlini, într-un viitor foarte apropiat, un secol de la izbucnirea primei conflagraţii mondiale, prilej cu care în mai toată lumea apar (şi vor continua în permanenţă să vadă lumina tiparului) lucrări monografice, ediţii de documente şi memorialistică etc., încep să se organizeze conferinţe şi dezbateri între specialişti, dar şi cu participarea publicului larg. Fireşte că România nu putea să rămână în afara acestui curent. În vremea din urmă, am asistat la mai multe evenimente editoriale care, prin impactul avut, au marcat, deopotrivă, mediile ştiinţifice şi spaţiul public graţie conţinutului informaţional, ineditului unor materiale, interpretărilor avansate şi, nu în ultimul rând,  emoţiei declanşate în rândul cititorilor.
Nu voi insista aici asupra tuturor lucrărilor recente publicate despre Marele Război, atât din motive subiective, cât mai ales obiective: unele volume au intrat deja în circuitul istoriografic, altele îşi aşteaptă rândul pentru a fi recenzate/ discutate. Atenţia mea se va îndrepta în continuare asupra unei singure cărţi, care şi-a asumat din start un caracter de generalitate (ca problematică abordată, arie geografică atinsă, mod de redactare etc.), lucrare ce a stârnit intense pasiuni între istorici, şi nu numai. Este vorba despre una dintre lucrările mai noi ale istoricului bucureştean Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări (Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, 117 pagini).
Autorul ne avertizează de la bun început că ne pune în faţă doar un eseu, drept pentru care, nefiind o operă de erudiţie, a „restrâns la minimum trimiterile bibliografice, indicând doar acele lucrări” din care a „preluat pasaje sau interpretări personale ale autorilor” (p. 6). Analizând din această perspectivă cartea profesorului Lucian Boia, vom constata o flagrantă inegalitate în modul de citare, de preluare a ideilor şi a interpretărilor la care face referire în Cuvânt înainte. Astfel, în primele trei capitole (privind mai degrabă cadrul general, cauzele războiului, o parte a principalilor actori politici şi militari), care însumează 54 de pagini, domnul Lucian Boia include 15 note de subsol, respectiv trimiteri la lucrări apărute în istoriografia universală până în anul 2012. Nu comentăm aici pe larg neglijarea de către profesorul Boia – de regulă, în multe cărţi ale Domniei Sale are documentaţia adusă la zi –, a câtorva lucrări recente care pun într-o lumină nuanţată responsabilităţile sau dimensiunea umană şi materială a Primului Război Mondial. Mă opresc doar la impresionanta lucrare statistică despre efortul militar, economic şi demografic al Imperiului Austro-Ungar, unul dintre actorii importanţi ai războiului: Die Habsburgermonarchie und der erste Weltkrieg, 2. Teilband. Weltkriegsstatistik Österreich-Ungarn 1914-1918. Bevölkerungsbewegung, Kriegstote, Kriegswirtschaft, ediţie îngrijitã de Helmut Rumpler şi Anatol Schmied-Kowarzik, Wien, 2014. Fireşte că Encyclopédie de la Grande Guerre, 1914-1918 (Paris, 2004), la care face referire de mai multe ori profesorul Lucian Boia, este un instrument încă de referinţă în istoriografia universală, dar tot pe atât de actual este şi A Companion to World War I, editat de Wiley Blackwell, Oxford, 2010, după cum în iarna acestui an era deja disponibilă pe piaţă lucrarea în trei volume şi care însumează peste 2.000 de pagini, cele mai actualizate interpretări asupra războiului, precum şi cele mai noi perspective metodologice: The Cambridge History of the First World War, vol. I-III, editat de Jay Winter, Cambridge University Press, 2014. Lăsând la o parte aceste minimale observaţii bibliografice, nu putem să nu apreciem pentru prima parte ca fiind, în general, oneste şi competente comentariile şi (re)interpretările domnului Lucian Boia. Să le reamintim cititorilor că Domnia Sa este un istoric care a debutat în istoriografie cu decenii în urmă ca autor al unei teze de doctorat încadrabilă în istoria modernă.
În a doua parte a eseului despre Primul Război Mondial şi care condensează tot trei capitole, întinzându-se pe 51 de pagini, cam la fel ca şi prima parte a cărţii, domnul Lucian Boia nu mai pare la fel de interesat să-şi bazeze comentariile, (re)interpretările pe lucrări şi viziuni istoriografice naţionale şi universale, deoarece include doar trei citări (dintre care una este dintr-o lucrare proprie). Poate şi pentru că aceste trei capitole vizează într-o măsură foarte mare spaţiul românesc, Domnia Sa a preferat să neglijeze deliberat o bogată producţie istoriografică autohtonă despre tematică (şi nu numai românească, fiindcă avea la îndemână cărţi, studii şi articole scrise de reputaţi istorici străini care au tipărit mii de pagini despre situaţia românilor şi a României în preajma şi din vremea primei conflagraţii mondiale, inclusiv despre Unirea din 1918: Keith Hitchins, Glenn E. Torrey, Paul Michelson, Jean Nouzille, Jean-Noël Grandhomme ş.a.). Această abordare metodologică diferită asupra celor două părţi poate fi cheia unui mesaj extravagant şi comercial al cărţii domnului Lucian Boia. În primele trei capitole, istoricul schiţează probleme importante generate de Primul Război Mondial. Şi aceste abordări nu sunt exhaustive, de aceea, probabil, a şi neglijat câteva dintre aceste subiecte care, mai nou, se bucură de o largă audienţă în cercul specialiştilor, precum cele referitoare la studiile de gen, feminism şi umanitarianism – a se vedea, de exemplu, Bruno Cabanos, The Great War and the Origins of Humanitarianism, 1918-1924, Cambridge University Press, 2014 sau Gender and the First World War, editat de Christa Hämmerle, Oswald Überegger, Birgita Bader Zaar, Palgrave and Macmillan, New York, 2014 etc. În prima parte a cărţii, domnul Lucian Boia a avansat cuminte, comod, comentarii şi (re)interpretări asupra războiului, invocând din când în când câte-o lucrare mai veche sau mai recentă. În ultimele trei capitole, abordarea eseistică devine mult mai vizibilă şi pentru că, aici, a făcut apel, practic, la doar două surse bibliografice (exceptând, desigur, propria carte). Cum se împacă rigoarea argumentării cu exprimarea de tip eseistic, când autorul include în câteva pagini din a doua parte a cărţii sale date exacte (demografice mai cu seamă) fără a menţiona locul şi autorul de unde le-a preluat? Credem că acribia specifică unui istoric consacrat, cum este domnul Lucian Boia, ar fi trebuit să-l îndemne să specifice sursa bibliografică utilizată!
Dar izbitoare în prezentul volum este cvasiabsenţa, din prima parte, a istoriei contrafactuale, în contrabalans cu recurenţa în ultimele trei capitole a unor interogaţii de genul „Ce s-ar fi întâmplat dacă…?”. Toate aceste scenarii imaginate de Domnia Sa nu se încadrează în subtitlul asumat pe coperta cărţii, noţiunile de controverse, paradoxuri şi reinterpretări având o sferă semantică bine precizată. Or, autorul ne pune în faţă în ultimele cincizeci de pagini ale cărţii, într-o manieră cliometrică, numeroase probleme, precum: „Ce s-ar fi întâmplat dacă Austro-Ungaria nu pierdea războiul?” sau „Ce s-ar fi întâmplat însă dacă referendumul ar fi avut ca miză nu doar unirea, ci şi statutul Transilvaniei în cadrul României?” şi multe altele, pentru care avansează fireşte şi scenarii posibile (nicidecum (re)interpretări!!!).
Trecem mai departe la analiza câtorva afirmaţii din partea a doua a cărţii, afirmaţii care au generat dezbateri pro şi contra în ultima vreme. Domnul Lucian Boia apreciază intrarea României în război în vara anului 1916 drept „o mare imprudenţă”, acuzându-l pe Ionel Brătianu că „a aruncat ţara într-un neînchipuit dezastru” (pp. 67-68). Fireşte, recunoaştem că, în baza unor cercetări de istorie militară, armata română nu a fost pregătită să facă faţă unui front atât de vast. Desigur, nu este o  noutate afirmaţia că armata română nu era dotată în 1916 conform cerinţelor unui război modern. Dar, mă întreb, care dintre ţările beligerante în prima conflagraţie mondială a fost cu adevărat pregătită pentru a face faţă tuturor provocărilor militare, economice, demografice, sociale aduse de cei patru ani şi jumătate de război. Există o singură ţară care a avut la îndemână de la începutul declanşării conflictului soluţii facile şi rapide pentru tot ce a însemnat experienţa războiului total, în tranşee, dar şi pe frontul intern? Poate că distinsul coleg bucureştean ne oferă un exemplu de asemenea stat, care era pe deplin pregătit pentru Marele Război!
La sfârşitul capitolului patru, autorul trece în revistă scenariile ce ar mai fi putut fi luate în calcul de regele Ferdinand şi de premierul Ionel Brătianu, alături de intrarea, în 1916, în război de partea Antantei, respectiv opţiunea de alăturare a României de partea Puterilor Centrale ori soluţia neutralităţii până la sfârşit. Această din urmă variantă se pare că i-ar fi convenit profesorului Lucian Boia, deoarece „România s-ar fi prezentat la sfârşitul conflictului mondial cu o armată intactă şi ar fi avut la îndemână toate mijloacele pentru a înfăptui unirea tuturor provinciilor româneşti. Într-un fel, privind în perspectiva istoriei, ar fi fost poate rezolvarea cea mai avantajoasă. Ar fi scutit ţara de cumplitele pierderi pricinuite de război, materiale şi mai ales umane” (p. 84). Autorul nu ne luminează însă, în scenariul respectiv, cum o Românie care şi-ar fi păstrat neutralitatea la sfârşitul războiului ar fi putut, cu o armată intactă, să-şi dubleze teritoriul şi populaţia?! Serbia, bunăoară, care a luptat alături de Antantă cât i-a stat în putinţă, ar fi obţinut definitiv în 1918, şi mai ales la conferinţa păcii ce ar fi urmat, tot Banatul până la Mureş, teritoriu pe care, de altfel, l-a şi ocupat în toamna-iarna anului 1918/1919. De aceea, cred că, dacă România nu ar fi intrat în luptă în vara anului 1916, sud-vestul ţării noastre de azi – respectiv Banatul cu judeţele Timiş şi Caraş Severin – ar fi fost al Serbiei! Mai mult, vestul Crişanei şi al Maramureşului, din Sătmar până-n Arad (inclusiv oraşele Carei, Oradea, Salonta, Chişineu-Criş şi Arad, cu tot cu hinterlandul lor) i-ar fi rămas Ungariei dacă Ionel Brătianu şi România nu s-ar fi alăturat Antantei în 1916! Care dintre fostele imperii sau state succesorale vecine ar fi fost de acord ca România mică să alipească, fără să fi tras un foc de armă între 1914-1918, atâtea teritorii care s-au unit totuşi democratic cu Vechiul Regat în anul 1918? Dacă îl includem pe dacă de câteva ori într-o ecuaţie explicativă, am putea ajunge probabil, teoretic, la soluţia dragă domnului Boia. Altminteri, interogaţia Domniei Sale despre „câţi oameni merită să moară fie şi pentru împlinirea unui ideal naţional?” şi afirmaţia că „ironia istoriei stă în aceea că l-ar fi dobândit, poate, şi gratis”, referindu-se la teritoriile din fosta Austro-Ungarie unite cu România în noiembrie-decembrie 1918, nu sunt decât speculaţii cliometrice, or istoria contrafactuală nu ajută nici la progresul istoriografiei şi nici la educaţia corectă a adulţilor! Să ne amintim cu toţii, inclusiv istoricul Lucian Boia, că tocmai aceste teritorii pentru care România, nepregătită militar, a intrat în război în vara anului 1916, au rămas, sper, pentru vecie în componenţa statului român (excepţie fãcând jumătate din Bucovina răpită arbitrar în 1940 de Uniunea Sovietică)! Şi mai cred că nu este etic corect să punem, azi, în balanţă cliometrică sutele de mii de victime căzute pentru împlinirea idealului naţional în 1918 cu un scenariu ipotetic, de laborator, fiindcă o atare antiteză poate induce percepţii greşite în rândul cetăţenilor României prezente, atât de dezbinaţi de orgolii regionaliste şi politicianiste!
Autorul pune sub semnul îndoielii faptul că idealul naţional era împărtăşit de toţi românii: „Cei mai mulţi dintre români, ţărani (80% din populaţie) şi neştiutori de carte (60%), aveau cu totul alte preocupări şi alte griji; probabil nici nu auziseră de idealul naţional” (p. 69). Fie-mi permis şi mie, care nu am măsurat acest lucru (dar nici profesorul Boia nu a făcut-o, fiindcă nu avea cum să o facă!!!), să enunţ că 77% dintre ţăranii neştiutori de carte au auzit din poveştile învăţătorilor sau ale preoţilor ori ale unor fii care ajunseseră să se educe de idealul naţional. Ţăranii aceştia INCULŢI au făurit o ţară atât la 1859, cât şi la 1918, au câştigat prin sângele vărsat la sud de Dunăre, în 1877-1878, independenţa României mici! Ei nu puteau pricepe cum nu sunt împreună la aceeaşi masă toate rudele atunci când au o sărbătoare în familie! În ignoranţa lor ştiau totuşi, într-un mod propriu, că moldovenii, muntenii şi ardelenii se trag toţi de la „Râm” şi au aceeaşi limbă şi origine comună. Emigrările neîncetate de ardeleni spre Ţara Românească şi Moldova (nu doar a elitelor, ci şi a oamenilor simpli), o constantă de-a lungul secolelor după cum au arătat istoricii Ştefan Meteş, David Prodan ş.a., au alimentat această conştiinţă a originii comune şi au aşezat trainic în sufletele românilor de peste munţi o sensibilitate aparte faţă de fraţii lor din Ardeal. Nicolae Bălcescu ne-a lăsat, probabil, cea mai frumoasă descriere a acestui spaţiu ardelean, iar modelul simbolic unificator realizat de ilustrul istoric romantic-naţionalist a pătruns, în forme fruste, în conştiinţa a peste 77% dintre români! Da, ţăranii aceştia inculţi din Vechiul Regat nu erau militanţi activi pentru a sta românii cu toţii la o singură masă, în aceeaşi structură politico-administrativă, dar este cu totul altă chestiune. Aici trebuie să-i dau dreptate istoricului Lucian Boia, la 1916 aveau alte priorităţi, în primul rând problema pământului (1907 nu era departe!) şi a asigurării traiului zilnic. Dar despre analfabetism şi mobilizare politico-naţională putem vorbi la nesfârşit pentru istoria ultimelor secole. Avem, în acest sens, exemplul cel mai cunoscut al ţăranilor români ardeleni, analfabeţi, şi ei, în proporţie de 95%, care, la 1848-1849, i-au urmat nezdruncinat pe liderii lor pentru împlinirea unui ideal naţional şi social (ştiu că idealul naţional însemna în Transilvania, în timpul revoluţiei, altceva decât în toamna anului 1918).
Domnul Lucian Boia reproşează apoi istoriografiei româneşti că nu prea s-a ocupat de germanofilii din România, care au avansat o altă opţiune politică în anii Primului Război Mondial, deoarece, chipurile, „deranjau, prin prezenţa lor, unanimitatea imaginară din jurul proiectului naţional” (p. 72). Dacă subiectul acesta era şi este unul atât de important pentru istoriografia românească, oare de ce Domnia Sa s-a învrednicit abia în anul 2009 să publice o carte despre o atare tematică? După 1989, când s-au ridicat toate barierele ideologice din faţa istoricilor români, a trebuit să treacă o perioadă aşa de lungă, de două decenii, ca să-i aloce timp de studiu! Oare alţi istorici români nu şi-au avut şi încă îşi au propriile priorităţi, care nu converg neapărat cu ceea ce şi-ar fi dorit domnul Lucian Boia să atace în scrierile lor?! Este simplu să evaluezi mecanic că istoricii români nu s-au ocupat de germanofili, deoarece aceştia din urmă „deranjau, prin prezenţa lor, unanimitatea imaginară din jurul proiectului naţional” (p. 72). De ce să nu acuzăm atunci şi lipsa unor cercetări temeinice asupra populaţiei României în epoca modernă sau despre alte subiecte care au fost doar tangenţial cercetate în ultimele decenii şi care îşi aşteaptă truditorii să le dedice cărţi şi studii ample? Ni se pare că istoricul Lucian Boia priveşte prea polarizat lucrurile, din perspectiva unor clişee şi a unor prejudecăţi postcomuniste.
Nu voi intra într-o polemică legată de drepturile etnice sau istorice ale României asupra Transilvaniei la 1918, fiindcă dreptul internaţional ce s-a aplicat la Paris în 1919-1920 a însemnat respectarea principiilor wilsoniene, care au generat adevărate revoluţii naţionale în Europa Centrală şi de Sud-Est la sfârşitul războiului. Declaraţiile şi concepţia politică ale preşedintelui SUA, Woodrow Wilson, asupra reorganizării graniţelor statelor europene după război s-au bucurat de mare audienţă în rândul românilor. Conceptul autodeterminării naţionale devenea treptat aproape unica idee repetată de elita politică românească din Transilvania în toamna anului 1918. Documentul redactat la Oradea de fruntaşii românilor ardeleni şi citit de
Al. Vaida-Voevod în parlamentul de la Budapesta, în ziua de 18 octombrie 1918, era o declaraţie politică de principii, de exprimare a independenţei naţiunii române şi a dorinţei acesteia de secesiune faţă de Ungaria.
Tot ceea ce s-a petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, în esenţă exercitarea într-o formă democratică a dreptului la autodeterminare naţională de către populaţia majoritară a Transilvaniei, i-a conferit unirii acestei provincii cu România durabilitate şi legitimitate. Decizia Conferinţei de Pace de la Paris de a recunoaşte oficial şi internaţional unirea Transilvaniei cu statul român avea în vedere, în primul rând, acceptarea unei realităţi geopolitice bazate pe o clară majoritate demografică a românilor în teritoriile ce şi-au decis prin plebiscit apartenenţa statală. Au confirmat, prin concluziile lor, acest aspect important, toate comisiile de experţi străini care au venit în 1919-1920 în Transilvania, pentru a cerceta structurile etno-demografice, mai cu seamă în zona viitoarei frontiere cu Ungaria şi care şi-au formulat propriile versiuni în privinţa trasării frontierelor nord-vestice, vestice şi sud-vestice ale României. Prin urmare, argumentul demografic a jucat, în anii 1918-1920, un rol fundamental în reconfigurarea geopolitică a acestui spaţiu ce aparţinuse fostei monarhii austro-ungare.
Mă voi referi în continuare la alte câteva afirmaţii cel puţin hazardate ale istoricului Lucian Boia. Astfel, susţine autorul, românii ardeleni aveau de câştigat prin unirea din 1918, intrând într-un stat românesc unde scăpau de dominaţia ungurească, dar pierdeau „o parte din identitatea lor, de locuitori ai altei părţi din Europa” (p. 79). Pentru a-şi justifica ideea, istoricul Lucian Boia crede că „sunt de ajuns reprezentările că sunt mai civilizaţi şi, în toate, mai bine întocmiţi decât românii din Regat” (p. 79). Dacă ţăranii din Vechiul Regat aveau la 1916 alte priorităţi, cum susţine domnul Boia, atunci fie-ne îngăduit să credem că şi ţăranii români ardeleni aveau la 1918 cu totul alte priorităţi decât să deplângă faptul că se „rupeau” de Europa Centrală, unde se simţeau altfel şi intrau în componenţa statului român. Nu negăm că societatea românească din Transilvania era probabil mai omogenă decât cea din Vechiul Regat, că intelectualitatea ardeleană era mai apropiată de lumea rurală prin extracţia ei socială, deşi şi aici, în interiorul arcului carpatic, erau discrepanţe mari sociale (să nu uităm că Teodor Mihali era un mare moşier în nordul provinciei, că familia Mocioni din Banat era între cele mai înstărite familii din Ungaria etc.).
Fireşte, acceptăm teza lansată de domnul Lucian Boia că, în timpul dualismului austro-ungar (1867-1918), cultura maghiară a înregistrat progrese rapide între românii ardeleni. Dar ce alternativă aveau românii în condiţiile în care toată justiţia şi administraţia se făceau în limba maghiară, iar guvernele de la Budapesta au impus cu obstinaţie mai multe legi de introducere obligatorie a limbii maghiare până şi în şcolile confesionale? A şti o limbă străină nu este un lucru rău, dar a nu şti acea limbă străină, respectiv maghiara, însemna, până la 1918, pentru românii ardeleni să se autoexcludă de la o multitudine de cariere profesionale. Poate suntem subiectivi în percepţii, dar am resimţit în câteva fraze din ultimele trei capitole ale cărţii o oarecare nostalgie a autorului după o altă Austro-Ungarie (oarecum în sensul lui Stefan Zweig cu a sa celebră carte Lumea de ieri). Scenariile despre imperiul bicefal ce nu ar fi intrat în colaps la 1918 sunt zugrăvite în culori şi tuşe care emană simpatie faţă de vechile structuri imperiale. Nici Germania nu a „scăpat” de o asemenea compătimire, domnul Lucian Boia invocând aprecierea unui istoric francez care spunea că, „rareori în istoria omenirii, o mare ţară învinsă a fost tratată cu asemenea severitate” (p. 90). Ne-am fi aşteptat la o atare compasiune şi faţă de condiţiile înrobitoare impuse României de Puterile Centrale prin pacea de la Buftea-Bucureşti din primăvara anului 1918, dar domnul Boia se rezumă la a justifica severitatea condiţiilor impuse ţării noastre prin faptul că România a atacat Austro-Ungaria în vara anului 1916: „este curios cum mai toţi istoricii români denunţă cu indignare duritatea ocupaţiei germane şi nedreptatea tratatului, uitând, se vede, că nu Puterile Centrale atacaseră România, ci invers” (p. 77). Probabil domnul Boia nu ştie sau are amnezie în legătură cu faptul că şi Germania a atacat, în 1914, Belgia şi Franţa!
La sfârşitul acestor sumare consideraţii despre lucrarea analizată, ne permitem să ne întrebăm care a fost miza ei? Una ştiinţifică, profesională sau una pur comercială, de a frapa/ şoca publicul iubitor de istorie şi, astfel, a-i asigura un succes de casă? Las cititorii, dar mai ales specialiştii în istoria secolelor XIX-XX care au avut curiozitatea să achiziţioneze cartea să se pronunţe ei înşişi.

4 comentarii pentru “Despre Primul Război Mondial, Unirea din 1918 şi corectitudinea istorică”

  1. iulie 18, 2014 la 6:55 pm

    Nene Bolovane, mai usor cu `bolovanii` pe scari… dai dovada de un nationalism feroce, domnule prorector UBB! Proveniti din aceasi scoala de `gandire` ca domnul rector UBB, IAP… Tind sa cred ca aceasta recenzie a fost o `sarcina de serviciu` trasata de sefu’

  2. iulie 22, 2014 la 5:21 pm

    Dl Bolovan are opinii vis-a-vis de ceea ce produce dl Boia. La fel a avut si seful sau de la Universitatea din Cluj, dl Pop, ceea ce l-a dus pe acesta in Academie. Acelasi lucru si-l doreste dl Bolovan ? Mai pe inteles: aceasta este tot o scriitura la comanda. La Cluj, ca si la Bucuresti, nu-i vorba, se practica. Unde este obiectivitatea clamata de istoriografii de la Cluj ?

  3. august 9, 2014 la 7:47 pm

    Recenzia este mai mult decat necesara,deoarece poate fi prilejul unui dialog complex despre tot ceea ce a insemnat si inseamna si astazi Transilvania si transilvanismul, in contextul derularii primei conflagratii militare si a Unirii de la 1918.Subiectul ca atare trebuie sa fie separat, desi este atat de greu,de simpatii istorice sau chiar politice actuale.Adevarul despre societatea romaneasca din Transilvania si Banat este unul de mare complexitate,dar in esenta simplu,lipsa de alternative, dupa instaurarea dualismului,la 1867.Este foarte adevarat ca pentru a urma cursurile unei universitati si pentru a se afirma in spatiul public, elita romaneasca a acceptat, ca limba oficiala, limba maghiara, dar acest lucru nu a insemnat, in ciuda discursului oficial,ca societatea romaneasca a fost recunoscuta.De multe ori s-a construit despre miscarea politica romaneasca din Transilvania o imagine, preluata din discursul liderilor politici maghiari ai epocii, de miscare artificiala, pusa in slujba unor nemultumiti, clerici, avocati sau jurnalisti.In preajma anului 1914, au fost certe, cel putin 2 lucruri: toate natiunile imperiului dualist erau nemultumite,inclusiv cea maghiara,care prin liderii ei se considera mai puternica si dornica de o mai mare independenta fata de Viena.In statul dualist, manifestarea unei crize de sistem era inevitabila,dar ca de obicei si din nefericire,omenirea a ales iarasi razboiul,ca mijloc de impunere a unei noi viziuni politice, la nivel european si nu numai.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper