Despre oameni şi păsări

Un articol de Rodica Grigore

Harper Lee, … Să ucizi o pasăre cântătoare, Traducere, prefaţă şi note de Tatiana Maliţa, Iaşi, Editura Polirom, 2013

 
Motto: „It’s a sin to kill
a mockingbird…“?

Puţini credeau, la începutul lui 1960, că romanul lui Harper Lee, … Să ucizi o pasăre cântătoare, publicat în primăvara acelui an, va ajunge în scurtă vreme o carte clasică a literaturii americane. Autoarea însăşi va mărturisi: „Tot ce-mi doream era să existe cineva căruia cartea mea să-i placă îndeajuns încât să mă încurajeze să merg mai departe. Nu aveam mari speranţe, dar m-am pomenit copleşită de onoruri, iar acesta a fost, într-un fel, un lucru tot atât de înspăimântător ca execuţia rapidă la care mă aşteptam“. Onorurile au fost, într-adevăr, numeroase, To Kill a Mockingbird fiind încununat cu Premiul Pulitzer şi ecranizat în doar câţiva ani, cu Gregory Peck în rolul principal, pelicula regizată de Robert Mulligan câştigând, la rândul ei, trei Premii Oscar şi două Globuri de Aur.
În aparent liniştita Alabama…  
Fără îndoială, succesul imens al romanului a fost determinat şi de faptul că, deşi plasând întâmplările în anii ’30 ai secolului trecut, Harper Lee vorbea, cu curaj şi cu luciditate, despre multe dintre problemele Americii începutului anilor ’60, rostind, în acest fel, numeroase adevăruri cu privire la situaţia populaţiei de culoare din Statele Unite, dar şi la endemica boală a rasismului din Sudul american. Paradoxal, însă, cartea a fost etichetată mult timp drept „literatură pentru adolescenţi“, fapt ce a îndepărtat, vreme de ani de zile, comunitatea academică de un text cu adevărat remarcabil, ce va fi redescoperit, în ceea ce priveşte exegezele serioase, abia mult mai târziu. Premisa de la care pornea încadrarea iniţială era, desigur, vârsta celor doi copii ai avocatului Atticus Finch, din Maycomb. Căci, dacă Jem merge deja la şcoală, Jean Louise, zisă Scout, abia urmează să înceapă clasa întâi. Numai că, dincolo de aceste date pur exterioare, trebuie să remarcăm, pe de o parte, modernitatea lui Atticus, ca personaj romanesc, iar pe de alta, perspectiva narativă a cărţii: căci vocea dominantă a acestui roman nu e aceea a unui copil (a lui Scout la şapte ani), ci a unei femei mature, care, după ani de zile, rememorează şi reevaluează întâmplările care i-au marcat copilăria (în linii mari, perioada cuprinsă între 1933 şi 1936), au făcut-o să se maturizeze, să înţeleagă că lucrurile şi mai ales oamenii nu sunt, adesea, ceea ce par a fi şi să se cunoască pe sine, raportându-se mereu la comunitatea din care face parte.
Totul se petrece în Alabama, la Maycomb, „un orăşel vechi, dar care arăta ca un târg îmbătrânit, obosit. Pe atunci era parcă mai cald decât acum, iar pe vremea aceea oamenii se mişcau agale“. Numai că, dincolo de acest aer de tihnă patriarhală şi de pace specifică (oare?) Sudului american, se întâmplă lucruri grave, de natură a elibera toţi demonii din oamenii aparent atât de paşnici ai oraşului. Mai precis, ca urmare a unor acuzaţii de viol (ce se vor dovedi ulterior total nefondate!) lansate de familia Ewell la adresa lui Tom Robinson, va avea loc un proces ce pune în mişcare toate energiile latente din oraşelul toropit de canicula verii. Şi, mai mult decât atât, polarizează micuţa comunitate din Maycomb. Aparent (din nou doar aparent!) nimic neobişnuit într-un astfel de proces. Numai că esenţial aici şi acum e că Ewellii sunt albi, iar Tom Robinson, cel acuzat de viol, e negru… Iar asta face ca lucrurile să se complice şi chiar ca acuzaţiile false ale unei fete fără prea multă judecată şi ale unui tată înzestrat cu aceeaşi „calitate“, deşi demontate la tribunal, să nu conducă la achitarea celui încarcerat pe nedrept – Tom pierzându-şi, în scurt timp viaţa, în urma unei încercări eşuate de evadare din închisoare, incapabil să mai creadă în justiţia americană a oamenilor albi. „Acum era rândul lui Jem să plângă. Lacrimi mari de mânie îi brăzdau faţa în timp ce ne croiam drum prin mulţimea zgomotoasă. – Nu e drept… nu e drept, bolborosi el tot drumul, până la colţul din piaţă unde-l întâlnirăm pe Atticus, care ne aştepta. – Atticus, nu e drept! exclamă Jem. – Nu, fiule, nu e drept. Şi o pornirăm spre casă“. Numai că, din păcate, în ciuda convingerii tuturor locuitorilor din Maycomb că Tom nu e vinovat, lucurile nu se opresc aici: Bob Ewell încearcă să se răzbune pe Atticus Finch atacându-i copiii, însă aceştia sunt salvaţi de către Bau Radley, vecinul pe care Jem şi Scout voiau neapărat să-l determine să-şi abandoneze claustrarea în care se retrăsese de ani de zile şi să iasă din casă. Finalul cărţii îi aduce alături unii de ceilalţi, iar misteriosul Bau, cel care, până atunci, se mulţumise să le lase în ascunzătoarea cunoscută doar de ei mici cadouri care să-i bucure pe cei doi copii, le dăruieşte viaţa.
Prejudecăţi, adevăruri, eroism

Cartea rămâne, în felul ei, şi un excelent studiu al diferenţei dintre aparenţă şi esenţă, câtă vreme Atticus Finch, protagonistul romanului, este, deşi nu pare, un adevărat erou: „Atticus nu era prea puternic şi avea de fapt aproape cincizeci de ani. Era mult mai în vârstă decât părinţii colegilor noştri de clasă, şi nu ne puteam lăuda cu el ca alţi copii. Tata nu ştia să facă nimic de seamă. Lucra la un birou, nu în vreo cârciumă. Nu conducea nici unul dintre camioanele de gunoi ale ţinutului, nu era şerif, nu avea fermă“. Nici una dintre trăsăturile unui erou romantic – ori măcar tipic. Un om obişnuit care duce o viaţă obişnuită, crescându-şi singur copiii, după moartea soţiei. Şi, cu toate acestea, tocmai el este conştiinţa morală a acestei comunităţi, omul care, întrebând, simplu „Chiar crezi asta?“ îi pune pe gânduri pe concetăţenii săi şi are darul de a le şubrezi multe din convingerile rasiste şi prejudecăţile care, practic, îi împiedicau să vadă adevărul.
Harper Lee prezintă totul prin intermediul tehnicii retrospective şi folosindu-se de un întreg arsenal de simboluri care devin evidente abia la a doua lectură. Astfel, cartea e structrată în funcţie de câteva momente-cheie, scene cu profunde implicaţii simbolice. Cea dintâi este, desigur, aceea a uciderii câinelui turbat de către Atticus. Surpriza copiilor săi e cu atât mai mare, cu cât ei nici măcar nu ştiau că tatăl lor fusese cel mai bun ţintaş din oraş, aşadar nu doar omul mai degrabă bătrân şi obosit pe care-l vedeau ei citindu-şi ziarul acasă… Scena are un corespondent direct în confruntarea lui Atticus cu gloata dezlănţuită care vine să-l atace în două rânduri: prima oară, acasă, iar apoi, în faţa închisorii, unde avocatul alb îşi păzeşte clientul negru, pe care, în paranteză fie spus, gloata formată (dar acum deloc paradoxal!) tocmai din vecini, cunoscuţi şi chiar prieteni ai lui Atticus, vrea să-l linşeze. Oamenii aceştia dezlănţuiţi nu sunt altceva decât o altă imagine, multiplicată, acum şi, desigur, mult mai periculoasă, a câinelui turbat care apăruse pe străzile oraşului într-o zi de februarie.
Devine evident, însă, că e mult mai simplu de rezolvat problema unui câine agresiv decât a unor oameni care parcă nu mai au nici una dintre calităţile unei fiinţe umane – iar ajutorul cel mai mare îi vine lui Atticus, neaşteptat, tocmai de la copiii săi sosiţi să-l apere, de neuitat fiind Scout, cea care singularizează un individ din grup (tatăl unui coleg al ei de clasă) şi, în felul acesta, îmblânzeşte mulţimea, reumanizând-o: „Salutare, domnule Cunningham, cum mai merge cu moştenirea? Nu mă mai ţineţi minte, domnule Cunningham? Sunt Jean Louise Finch. Odată ne-aţi adus nişte nuci, ştiţi? Merg la şcoală cu Walter. E băiatul dumneavoastră, nu-i aşa? E în clasa mea şi învaţă bine. E un băiat bun. Salutaţi-l din partea mea, vreţi?“. Dificultatea pentru Atticus e cu atât mai mare cu cât el îşi tratează şi adversarii cu respect, încercând mereu să se pună în locul lor. Problema este, însă, că prea puţini concetăţeni ai săi vor sau pot să se pună în locul celor de culoare, al celor săraci, al celor excluşi în mod arbitrar din societate, aşa cum se întâmplase cu Bau Radley. Avocatul Finch apare, astfel, ca un adevărat erou emersonian, o inteligenţă „atică“, după cum numele lui chiar sugerează, înzestrat cu o înţelegere rară pentru cei din jurul său.
În fond, la procesul lui Tom Robinson, Atticus îi face concetăţenii să mediteze asupra tuturor acelor lucruri asupra cărora aceştia refuzau să se oprească şi le aminteşte, dar fără a rosti vreodată aceste cuvinte că toţi oamenii sunt egali – în faţa lui Dumnezeu şi, de dorit, şi a legii… Căci, la drept vorbind, crima lui Tom nu e tentativa de viol asupra unei tinere albe (chiar el fiind, de fapt, hărţuit de fatala Mayella!), ci capacitatea sa de a se ridica, prin comportament si atitudine, mai presus de albii din Maycomb: lui, doar lui, „îi păruse rău“ de Mayella şi o ajutase uneori la treburile mai grele din gospodărie. Însă, fără îndoială, în anii ’30 şi în Sudul american toropit de căldură şi de prejudecăţi, asta e deja prea mult: unui negru „să-i pară rău“ de o albă ignorată de familia ei şi de întreaga comunitate… Procesul e pierdut încă înainte de a începe, dar asta nu-l împiedică pe Atticus să facă tot ce este omeneşte posibil nu doar pentru a apăra şi salva un client, ci pentru a-şi determina concetăţenii să gândească, iar nu să se conducă la infinit după clişeele şi prejudecăţile înţepenite în timp.
Un portret al artistului
De reţinut sunt şi stăpânirea de sine a lui Finch, precum şi încercarea sa de a-şi creşte copiii în cinste şi demnitate („Cum altfel m-aş mai putea uita în ochii lor?“, se întreabă el retoric într-o conversaţie cu fratele său), chiar şi în mijlocul unei lumi care pare a o fi luat razna. Atticus e mereu critic la adresa oamenilor din Maycomb, însă critica sa nu e lipsită de raţiune şi, încă mai important, nici de compasiune. Căci distanţa critică lipsită de înţelegerea pentru ceilalţi riscă să se transforme în forţă brută, iar compasiunea exagerată, în sentimentalism inutil. Atticus evită toate aceste primejdii, ştiind să rămână, însă, întotdeauna el însuşi, capabil să-şi întrebe copiii – şi în primul rând pe sine „Chiar crezi asta?“ –, dar fără să-şi piardă capacitatea de a se pune, cu generozitate, în locul celorlalţi pentru a le înţelege punctele de vedere.
Veritabil Bildungsroman în cheie americană, o carte emoţionantă şi profundă, … Să ucizi o pasăre cântătoare este, deopotrivă, un nou portret al artistului, dacă ţinem seama de finalul romanului, când, după atacul la care îi sunt supuşi copiii, Atticus îi citeşte lui Scout, pentru a o linişti: la nivel simbolic, pentru Scout, protagonista întâmplărilor şi artista, vocea narativă de mai târziu, ca şi pentru cititor, tocmai datorită acestei arte a cuvântului şi a perspectivei narative impuse în cartea de faţă, Atticus rămâne metaforicul punct de reper, „părintele“ mereu prezent, în calitate de critic şi confesor, izvor al curajului şi încrederii: „Stinse lumina şi se întoarse în camera lui Jem. Are să stea acolo toată noaptea, şi tot acolo va fi şi mâine dimineaţă, când se va trezi Jem“. Ca pentru a-i spune acestuia şi cititorului deopotrivă, încă o dată, cuvintele esenţiale; şi pentru a reaminti tuturor lecţia fundamentală a acestui roman: „Vezi, împuşcă şi tu câte gaiţe albastre vrei, desigur, dacă le poţi nimeri, dar ia seama: e păcat să ucizi o pasăre cântătoare“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper