Demnitatea blondelor şi a gospodinelor. Clişee de reality show

Un articol de VICTOR POPESCU

„Am lucrat în Italia şi urmează să merg în Spania, la căpşuni. Fac curăţenie în casă, scutur, gătesc o dată pe zi, am grijă de copil, chiar îmi găsesc de lucru. Sunt mândră că am un soţ care nu e ca alţii care fumează, beau şi fac panaramă, dar mă simt jenată când îmi spune: N-ai făcut bine asta“, povesteşte o tânără dintr-o gospodărie rurală, într-o ediţie recentă a reality show-ului Schimb de mame (Prima TV). Îl vedem mai apoi pe bărbatul ei, cel fără viciu, dar şi fără serviciu. Priveşte încruntat către rafturile unde şade televizorul şi îi reproşează mai tinerei consoarte că n-a şters cum trebuie praful de după aparatul tv. Peste câteva secvenţe, capul familiei ni se destăinuie: „La mine în familie eu iau mai mult decizii… bine, le iau cu tot cu soţia, dar tot ca mine fac“. Apoi îşi aminteşte cum şi-a întâlnit actuala pereche. „Îmi plăcea de ea, era micuţă, mai timidă.“
Femeia, la cratiţă!
Greu de spus cât e scenariu, cât e viaţa reală în acest tip de reality show. Indiferent dacă joacă nişte roluri riguros trasate (un script există, desigur, dar nu e bătut în cuie) sau dacă se poartă mai degrabă cum le e firea, personajele (şi scenariştii) întreţin nenumărate stereotipuri – de gen, de clasă, de rasă etc. Pe la mijlocul lui iunie, trăgând cu ochiul la o ediţie din Schimb de mame, am făcut cunoştinţă cu familia de la ţară a „căpşunarei“ timide şi a bărbatului care o mustra că nu ştie să spele covoarele şi să şteargă praful. O familie needucată (nici el, nici ea n-au terminat liceul), cu un copil pe care nu izbutesc să-l strunească. De cealaltă parte, aceeaşi ediţie prezenta, în logica sa antitetică, o familie ambiţioasă dintr-un oraş de provincie. El şi ea s-au chinuit să înveţe, au acum joburi stabile şi ştiu cum să-i educe pe cei doi copii. Parafrazând parcă limbajul cărţilor motivaţionale, ei povestesc cum ştiu să „pună limite“ în educaţie şi cât de important e să petreci „cât mai mult timp“ cu micuţii. „Aşa, nu!“, îţi vine sã zici privind familia de la ţară; „Aşa, da!“, aprobi mai apoi, ascultându-i pe orăşeni. Şcoala, într-adevăr, te face om! Copiii au nevoie de „timp de calitate“! Femeia… la cratiţă şi mop! Mesajele-clişeu, pozitive sau negative, sunt la tot pasul în astfel de emisiuni.
Muşcături pentru un burlac
Să privim cum se împart rolurile, cum se distribuie puterea în cuplurile ce-şi joacă viaţa cotidiană în faţa camerei de filmat. În perechea neşcolită soţia munceşte periodic peste graniţă; când e în ţară, are grijă de toată gospodăria, dar n-are nici un cuvânt în casă. Soţul ei nu vrea să muncească „afară“, dar ţine la rolul său de patriarh şi de şef peste „timida“ soţie. Nici în cuplul urban şi educat din Schimbul de mame raporturile între genuri nu diferă prea mult. „Sunt o femeie liniştită şi-mi place curăţenia“, se defineşte economista noastră, filmată în timp ce face temele cu cei doi copii. Stereotipul patiarhal al „gospodinei“ cuminţi şi supuse leagă, de o manieră invizibilă, cele două cupluri pe care producătorii show-ului ţin să le pună în antiteză (rural vs. urban, oameni neinstruiţi vs. persoane care aspiră spre statutul clasei de mijloc, părinţi ineficienţi vs. părinţi dedicaţi etc.).
Nu ştim cum arată aceste familii în viaţa lor netelevizată, dar mesajul pe care ambele îl trimit pe micul ecran este că femeia trebuie să stea la cratiţă şi să-şi vadă lungul nasului. Altfel… altfel va ajunge ca pretendentele din Burlacul (Antena 1), reality show pornit la noi acum câţiva ani, avându-l în prim-plan pe Cătălin Botezatu, burlacul mult-dorit al primei ediţii. VIP atotprezent în tabloide, el a fost atunci „trofeul“ pentru care s-au luptat nu mai puţin de 20 de concurente. Am aflat din acel prim sezon cât de bârfitoare, superficiale, viclene şi schimbătoare pot fi tinerele din ziua de azi (nu lipsesc din tablou nici „blondele“, nici „unguroaicele“) şi cât de animalice, pătimaşe ori iraţionale devin ele atunci când vor să pună mâna pe masculul râvnit. Povesteşte, la un moment dat, însuşi Botezatu: „eram obişnuit cu femei puţin băute, în cluburi, femei care se bat, dar acuma, aşa «pe uscat», să se ia la bătaie, să se zgârie, să se muşte… asta e foarte funny“.
Când te întorci din Italia
Să tragem linie. Femeile se împart fatalmente în două categorii: gospodinele supuse şi fiţoasele de club. Tertium non datur… Există cel puţin două probleme etice în legătură cu implicaţiile, voite sau nu, ale acestor reality show-uri. Prima problemă este străvezie şi ţine de ambiguitatea formatului emisiunilor de acest gen. Banalul cotidian de pe micul ecran se vrea a fi 100% veridic, mai real decât realitatea însăşi, de vreme ce calitatea de reality este garantată şi reclamată încă din numele acestui gen de divertisment. La o privire mai atentă, îţi dai totuşi seama că poveştile „nu ţin“, n-au priză la realitate, fiind mult prea schematice şi căzând mult prea uşor în clişee care se repetă de la o familie la alta. (CNA a impus recent ca publicul să fie avertizat încă de la începutul reality show-ului că „Acest program este o ficţiune“, dar avertismenul nu cred că schimbă prea multe la nivelul receptării.)
Mă întorc la cazul tinerei de la ţară, al cărei portret mi se pare lipsit de miez şi puţin credibil pentru o femeie care munceşte periodic în străinătate. Cercetările sociale arată că tinerele românce care pleacă să muncească în alte ţări şi întâlnesc acolo alte moravuri tind să se emancipeze şi să ceară o reajustare a puterii şi a rolurilor din cămin. Soţii sunt puşi, şi ei, să gătească, să pună mâna pe mop şi să se ocupe de copii. Iar soţiile nu mai pleacă aşa de uşor capul când sunt mustrate că n-au şters bine praful. „Am fost învăţate că mama e cea care trebuie să se ocupe de toate treburile din gospodărie, dar acum lumea s-a schimbat. Am avut probleme când m-am întors în ţară, pentru că în Italia mă obişnuisem să-i cer soţului să mai facă una, alta: să pună rufele sau să facă o cafea. Or, familia mea, mai ales bunica, mă întreba: Cum poţi să-i ceri bărbatului tău să facă aşa ceva?“, povesteşte o tânără de 25 de ani într-o interesantă cercetare sociologică realizată de Ionela Vlase („Gender and Migration-Driven Changes în Rural Eastern Romania“, în International Review of Social Research, 2012)
Ritualuri ale umilirii
Ajung la a doua problemă de etică televizuală: încălcarea demnităţii indivizilor distribuiţi în reality show-uri de tipul Burlaculului sau al Schimbului de mame. Atât pretendentele care-l curtează pe burlacul Botezatu, cât şi mamele-gospodine se poartă schematic, robotizat, după nişte şabloane neverosimile. Primele sunt conduse orbeşte de o viclenie instinctuală, de vanitate şi de pofte hedoniste. Ultimele sunt, din capul locului, resemnate în monotona interpretare a partiturii gospodinei „liniştite, căreia îi place curăţenia“. Toate par legate de mâini şi de picioare, par să fi pierdut orice scânteie de spontaneitate. Lipsite de libertatea interioară, nu sunt în stare să-şi croiască singure viaţa, după propriul lor cuget, cu propria lor judecată. Femeile-clişeu din reality show-uri nu mai au nici o demnitate. Au devenit nişte ustensile ale culturii partiarhale, nişte simple „mijloace“, am spune în termeni kantieni. În acelaşi registru vorbeşte şi teoreticianul mass-media Douglas Kellner, când se referă la versiunea americană a Burlacului – The Bachelor: „Un singur bărbat eligibil este oferit celor 25 de partenere potenţiale şi, pe măsură ce el elimină din competitoare, până rămâne doar unica aleasă, avem parte de un ritual al umilirii, care totuşi a prins foarte bine atât la publicul feminin, cât şi la cel masculin“ (Media Spectacle, 2003).
Grăunţe de înţelepciune practică
Da, aceste intrigi mai reale decât realitatea prind foarte bine. Şi atunci – aţi putea întreba –, ce e atât de imoral şi de problematic de vreme ce privim la tv împăcaţi cu gândul că vedem mai mult fiction decât reality şi de vreme ce indivizii distribuiţi în reality show-uri îşi joacă partiturile de bună voie (căutând şi bani, dar şi faimă)? Răspund, expeditiv, menţionând că, dintr-un unghi kantian cel puţin, contextul e puţin relevant când vine vorba despre încălcarea demnităţii umane – umilinţa rămâne umilinţă, chiar şi când te laşi sau ceri să fii exploatat. Apoi, nu toţi telespectatorii privesc fără tresăriri etice la traumele burlacilor şi ale gospodinelor. „Îl alegeţi pe cel mai uşor de manevrat şi îl improşcati cu noroi doar pentru că aveţi nevoie şi de un personaj negativ, şi de audienţă. Ruşine vouă.“, se revoltă o spectatoare pe forumul online al emisiunii Schimb de mame.
Ce-i drept, pe aceeaşi pagină web, majoritatea comentatorilor preferă să emită judecăţi de valoare în marginea poveştilor propriu-zise. Intrând în joc, ei adresează câte un „bravo“ mamelor-model şi le mustră pe cele „prost-crescute“. Această implicare critică îmi aminteşte de o observaţie a filosofului Richard Rorty. Ştirile internaţionale televizate care povestesc grăitor despre războaiele şi uraganele de peste mări şi ţări au darul, observa el, de a creşte empatia noastră pentru sufletele chinuite din locuri de pe mapamond în care nu vom călca niciodată. La fel şi în cazul acestor reality show-uri. De bine, de rău, simţul moral al publicului pare să fie pus la treabă – personajele sunt judecate, blamate sau lăudate pentru suişurile şi coborâşurilor lor. Ar fi nedrept, deci, să diabolizăm tot evantaiul de reality show-uri. Există emisiuni şi emisiuni, şi poate că intransigenţa kantiană ar necesita un bemol. Într-adevăr, în aceste istorii televizate, poţi găsi uneori şi grăunţe de înţelepciune practică sau prilejuri de reflecţie morală. Un părinte mai necopt va profita de ponturile din Supernanny; Rătăciţii din Panama pot da o lecţie despre ce înseamnă să lupţi în echipă contra urgiilor naturii… iar lista rămâne deschisă.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper