De la muzeu la cârciumă

Un articol de NICULAE GHERAN

Se tot vorbea de la o vreme despre iminenta mutare a Muzeului Naţional de Literatură, în pofida faptului că, de regulă, o ştire circulă o zi, două, după care se veştejeşte ca orice trufanda uitată pe tarabă. Se ştia de mult că imobilul din Bulevardul Dacia nr. 12 fusese revendicat şi atribuit moştenitorilor, dar cum o sentinţă judecătorească nu este şi definitivă, lălăiala proceselor începute şi neterminate lăsa speranţa domiciliarilor ca vechiul conflict să se prelungească „sine die”, precum în cazul multor proprietăţi luate cu japca, rămase până azi la marginea legii. În climatul politic postdecembrist, instituit juridic de mai-marii puterii, s-au pus bazele uriaşelor afaceri imobiliare, printr-o legislaţie ce îngăduia procesul de vânzare-cumpărare a bunurilor aflate „în litigiu”, scoaterea la vânzare a unor clădiri din patrimoniul statului, deşi printre ele se aflau şi numeroase proprietăţi naţionalizate. Mai precis: ceea ce nu îndrăznise să facă dictatura proletară, realiza noua „democraţie”, cu mulţi slujbaşi proveniţi din liniile secunde ale partidului de avangardă, ori cu progeniturile vechilor dregători. De ce să ne mirăm astăzi de apariţia, peste noapte, a multor milionari în euro, căpătuiţi nu prin ce au produs, ci din privatizări, din vânzarea şi cumpărarea oneroasă a unor proprietăţi? Vizând continuu prada lipsită de apărare, chilipirgiii „democraţiei originale“au cam ocolit aşezămintele culturale, considerate neprofitabile, între care s-au aflat clădirile unor şcoli, muzee etc.
Cândva, sediul din Dacia mai găzduise şi Muzeul Româno-Rus – condus de Scarlat Callimachi, „Prinţul Roşu”, cum i se mai spunea –, şi doar evenimentele din decembrie 1989 i-au schimbat destinaţia. După comportarea noilor primari bucureşteni, se părea că numai o revoluţie i-ar mai putea schimba obiectul funcţional. Aş! Apa trece, pietrele rămân şi, odată cu ele, moravurile celor mai vechi profesii, politicianismul şi prostituţia făcând casă comună. Cum e turcu-i şi pistolul, aşa că pentru mine – un simplu alegător, ce s-a ferit să aibă de-a face cu vreo tarabă electorală, după ce în tinereţe mi-am împleticit paşii în partidul ce nutreşte şi azi dreapta şi stânga eşichierului politic, de nu mai deosebeşte omul pe Tanda de Manda – primari ca Halaicu, Lis sau Băsescu au fost o apă şi-un pământ, câtă vreme îi judec după căpătuiala proprie, nu după şoselele suspendate deasupra Bucureştilor, cu care ne ameninţă acum dl Sorin Oprescu. De visat toţi au visat, noroc că la capătul mandatelor primarii noştri n-au rămas cu buzunarele goale, chiar dacă lipsa lor de carte nu le-a îngăduit să se îmbogăţească de pe urma meditaţiilor, precum un „neamţ, german sau teutonic”. Banii n-au miros! Ce-i luat e bun luat, aşa că, dacă te limitezi la o sumă rezonabilă de pe urma semnăturilor tale – operaţie mai rentabilă decât vechea ciubucăreală cu vânzări de blugi, cartuşe de Kent, carpete cu „Răpirea din Serai“şi gablonzuri –, totu-i bine şi frumos. Asta dacă te rezumi să stai în barca ta, să pescuieşti cu undiţa, nu cu năvodul, prevalându-te mereu de lungimea corăbiei. Aşa stând lucrurile, la ce să te aştepţi din partea unor milionari pentru care cartea e înlocuită cu jocul de cărţi, cu barbutul, tablele sau, mai nou, cu ruleta?
Noutăţi despre demersurile eşuate ale Muzeului Literaturii Române de a ieşi din impas apar în interviul cu noul său director Ioan Cristescu (cf. Observator cultural, nr. 468, 12-18 iun. 2014). Bine intenţionat, dar şi prudent în raport cu înălţimile ierarhice, mai tânărul meu confrate evită să amintească şi ofertele neluate în seamă de Primărie, motiv pentru care îmi îngădui să adaug o întrebare la cele puse de Ovidiu Şimonca, autorul interviului: oare să nu fi existat şi o soluţie în stare să evite evacuarea Muzeului în subsolurile Casei Scânteii? Poate că relatările ce urmează ţin loc de răspuns.

În timp ce Muzeul Naţional de Literatură îşi căuta un nou lăcaş – evitând plata unei chirii de 30.000 de euro pe lună, cât pretindea noul proprietar –, magistratul Ion Dumitrescu,  preşedintele Aşezământului Cultural „Ioan C. Brătianu”, un împătimit iubitor de artă, căuta cu disperare să găsească un nou locatar pentru o clădire cu o suprafaţă de peste 1.700 de metri pãtraŢi şi o curte de 3.553 metri pãtraŢi, în buricul Bucureştilor, mai precis: pe strada C.A. Rosetti nr. 37, casă naţionalizată în anul 1950 şi redobândită în 2010, după un lung proces purtat cu o unitate militară ce o avusese în folosinţă, clădire eliberată anevoios abia în anul 2013. Iniţial, proprietatea a aparţinut dr. Constantin Cantacuzino şi Sabinei Brătianu, care, după moartea soţului, a donat-o în anul 1926 Aşezământului Cultural amintit, reînfiinţat în 1991 sub auspiciile Ioanei Brătianu, fiica istoricului George Brătianu. Decedată între timp, preşedinţia instituţiei a fost preluată de Ion Dumitrescu, nevoit să apeleze la autorităţile statului pentru a păstra nealterat obiectul cultural al vechii activităţii. Ignorând cererile multor samsari imobiliari, el s-a adresat, fără ecou, ministerelor Culturii, Învăţământului şi de Externe, dornic fiind ca moştenirea să dobândească o folosinţă proprie disciplinelor artistice sau educaţionale. Coborând nivelul marilor speranţe, acelaşi om s-a adresat cu oferte primarilor Chiliman, Robert Negoiţă şi Onţanu, care mai de care iubitor de electorat, preocupaţi mai curând să răspundă alianţelor politice, decât setei de frumos a iubiţilor alegători. Regret sincer că mintea nu l-a dus să se adreseze şi lui Vanghelie, care, numărând pe degete metrajul, şi-ar fi găsit măcar vreme să viziteze Muntele, dacă Mohahalerii de grad refuză să se deplaseze să-l vadă.

Altfel păreau să stea lucrurile la Primăria Municipiului Bucureşti, de la care semnatarul ofertei primea, în sfârşit, un răspuns:

Stimate domnule Ion Dumitrescu,
Referitor la petiţia dumneavoastră, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti cu nr. 1113924/19.10.2012, prin care solicitaţi înscrierea în audienţă la domnul Primar General în numele Aşezământului Cultural Ion C. Brătianu, vă informăm că aţi fost înscris pe lista de audienţe, dar datorită numărului mare de solicitanţi, urmează a fi informat telefonic în timp util, cu privire la data, locul şi ora la care veţi fi primit în audienţă.
Cu stimă,
Director executiv,            Şef serviciu,
Mirela Ercuţă              Camelia Brânzea

(Întocmit de consilier Daniela Munteanu la 24.10.2012)

Sau, cum se mai spune: „Paşte, murgule, iarbă verde”, că până la alegerile din 2016 mai avem vreme. O ofertă de zile mari, care l-ar fi obligat pe orice primar să se deplaseze la „obiectiv”, să nu i-o ia careva înainte, ofertă tratată ca o „petiţie“oarecare, între altele prioritare, dacă nici până azi nu i-a venit rândul.
Cum vestea se duce ca de popă tuns, ea a ajuns şi la urechea lui Pavel Şuşară, care, totalmente dezinteresat, s-a oferit să medieze înţelegerea, mai ales că Aşezământul Cultural „I.C. Brătianu“ nu pretindea o chirie lunară de 30.000 de euro, ci doar de 5.000, sumă necesară susţinerii unor acţiuni cultural-artistice, implicit pentru întreţinerea Aşezământului de la aceeaşi adresă, cu spaŢii expoziţionale. Preţul mic al chiriei, cu un contract pe 50 de ani, cu drept de prelungire, presupunea însă repararea acoperişului şi zugrăvelilor inerente oricăror schimbări de destinaţie.
Ofertă refuzată, deşi acceptarea ei ar fi fost integral în favoarea culturii. Cum era de aşteptat, a fost preluată pe loc de un om de afaceri.
În consecinţă, să ne bucurăm că, până la şoselele suspendate ale Bucureştilor, clientela Capitalei va mai beneficia de un nou restaurant, la doi paşi de Universitate, cu grădină „a la granda”, nu ca grădiniţa actualului Muzeu, încã în curs de ambalare, unde, de bine de rău, se mai putea sta de vorbă la o bere de plăcere, fiindcă belele oricum curg.
Case şi case, cu şi fără terase. Să fi fost pe-o altă stradă, ca Mihăileanu, lipsită de moştenitori, poate că s-ar fi găsit vreun primar s-o mărite. Aşa că…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper