Corneliu Coposu despre spiritul Blajului

Un articol de Ion Buzaşi

Nume practic necunoscut pentru cei născuţi după jumătatea secolului trecut, Corneliu Coposu a devenit o personalitate politică de prim-plan a României postcomuniste, iar după moartea lui, în noiembrie 1995, interviurile, evocările, biografiile i-au creat aureola unui erou naţional. Pe lângă biografia cronologică alcătuită de Tudor Călin Zarojanu şi interviul amplu realizat de Doina Alexandru, cunoscutul publicist Vartan Arachelian a publicat trei ediţii ale „convorbirilor“ sale cu liderul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat: ediţia întâi la Editura Anastasia în 1991, a doua la Editura Humanitas, care adaugă la prima ediţie textul interviului din 15 ianuarie 1995, iar acum, în anul centenarului naşterii sale, apare cea de a treia ediţie, cu un titlu mai adecvat, Mărturisiri, căci într-adevăr aceste convorbiri reprezintă o mărturisire sau o profesiune de credinţă şi totodată povestea dramatică a vieţii unui patriot român.
Semnificativ, volumul se deschide cu o asemenea profesiune de credinţă, intitulată Spiritul Blajului. Corneliu Coposu a fost elev al liceului blăjean timp de şapte ani, între 1923-1930, şi, la început, nu a înţeles de ce tatăl său, protopopul greco-catolic Valentin Coposu, l-a adus  din nordul Sălajului la şcoală într-un modest orăşel de pe Târnave, un sat mai răsărit, a cărui faimă era conferită de aceste venerabile instituţii de învăţământ. O mărturiseşte singur într-o evocare solicitată de revista blăjeană Cultura creştină în 1937, când Blajul îşi aniversa vârsta bicentenară de la întemeierea sa de către Episcopul Inochentie Micu-Clain: „Am păşit nedumerit, cu icoana strălucită a închipuirii, înşelată de aspectul mohorât al realităţii, în satul modest de pe Târnave, cu şcoli multe, cu preoţi mulţi şi cu mulţi şcolari. Atunci, desigur, n-am înţeles de ce mă ducea tata peste patru judeţe, în târguşorul semănat cu ziduri înnegrite de vreme. Am înţeles însă mai târziu, învăţând povestea măreaţă a locului sfânt care a întrupat destinul istoric al naţiei noastre. Din sufletul mare al Blajului, mare cât vrednicia lui bicentenară, am rupt şi eu o fărâmă… Şi am pornit cu ea în lume, pe drumul arătat de dascălii mei. Iar când am părăsit băncile şcolilor, în care au crescut în dragoste de neam şi lege atâtea generaţii, am fost pătruns de măreţia Blajului“.
În 1940, când colegii săi blăjeni au organizat tradiţionala revedere de zece ani, se afla la Oradea, concentrat pe linia de frontieră, aşa că n-a putut participa, dar le-a trimis o telegramă, în care-şi exprima, din nou, preţuirea recunoscătoare pentru liceul absolvit în urmă cu un deceniu şi pentru profesorii săi: „Împiedecat să iau parte la convenirea colegilor pe care am aşteptat-o cu atâta drag trimit din depărtare, de la datorie, smerita mea închinare Blajului de care mă leagă cele mai calde şi înduioşate sentimente de gratitudine. Profesorilor noştri iubiţi Ştefan Pop, Ion Pop Câmpeanu, Canonic Moldovan, Canonic Maior, director Suciu, Modorcea, Gizdavu, Băgăian, Eugen Bucur, Dr. Manciulea şi tuturor celorlalţi mulţumiri şi recunoştinţa mea deplină pentru părinteasca educaţie de care ne-am împărtăşit şi neuitate semne de atenţiune generoasă care ne-au luminat viaţa de şcolari. Dragilor mei colegi, pe care numai forţa majoră m-a putut împiedica să-i îmbrăţişez la prima noastră aniversare a absolvirei, toate urările mele de bine, de fericire şi izbândă în viaţă. Tuturor salutările mele şi asigurarea unei frumoase amintiri. Voi închina astăzi cu camarazii mei aici pe frontieră un pahar în sănătatea tuturor, gândindu-mă la zilele frumoase trăite în cea mai frumoasă prefaţă a vieţii şi la măreţia Blajului etern“ (Corneliu Coposu,
v. Anuarul Liceului de băieţi român-unit „Sfântul Vasile cel mare din Blaj“ pe anul şcolar 1939/1940, p.223).
A avut ocazia să-şi îmbrăţişeze „pe dragii săi colegi“ şi să rostească gânduri de preţuire şi recunoştinţă pentru Blaj şi pentru şcolile sale peste patru decenii, la aniversarea semicentenară a absolvirii liceului. La această aniversare am participat şi eu, invitat să rostesc în faţa absolvenţilor, obişnuita, în asemenea ocazii, lecţie de dirigenţie. Cu acea ocazie, absolventul de  cinci decenii, trecut prin crâncene încercări de viaţă, prin anchete şi închisori comuniste, a rostit conferinţa Spiritul Blajului, una dintre cele mai frumoase pagini despre oraşul luminilor ardelene, în care reeditează aprecierile făcute anterior, în rânduri memorialistice sau scrisori de mulţumire. Rostită într-o vreme când despre Blaj elogiile erau îngăduite numai cu cenzura impusă de partid, absolventul elogiază Şcolile Blajului, în spiritul cărora s-au format caractere pe stânca tare a credinţei. Aprecierile lui se aseamănă cu cele făcute în 1937, tot la aniversarea bicentenară a Blajului de către Episcopul Iuliu Hossu, care spunea că din Şcolile Blajului au ieşit caractere pentru că învăţământul era aşezat „pe stânca tare a credinţei“ şi cita din Evanghelia după Matei (7, 23) despre înţelepciunea  de a-şi zidi casa pe stâncă: „A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă“. Aşa cum mi-a spus, după câteva zile, profesorul blăjean Teodor Seiceanu, colegul său de promoţie, paginile conferinţei i-au fost confiscate, când a ajuns la Bucureşti, pe peronul Gării de Nord. Conferinţa a fost recuperată, în 2013, de către istoricul Marin Pop din Arhivele CNSAS şi publicată în revista Caiete Silvane, iunie 2013, de unde o reproduce Vartan Arachelian în recenta ediţie a Mărturisirilor. „Spiritul Blajului, în care am fost educaţi, este zestrea noastră morală, care ne-a călăuzit pe cărările vremelnic mărăcinoase, vădindu-şi prezenţa la toate răspântiile grele care ne-au întâmpinat… Spiritul Blajului ne-a fost de folos şi ne-a ajutat să înfruntăm, fără a ne încovoia, avatarurile sufleteşti prin care am trecut şi care au fost nu puţine. Căci arareori în cursul vremii, destinul a fost mai implacabil cu o generaţie, decât s-a întâmplat să fie cu a noastră… Dar relele au trecut peste noi precum vâltorile de stihii peste stâncă. Şi dacă stânca, cel puţin pe alocuri nu s-a clintit, tot spiritul Blajului este cu pricina. Or, piatra şlefuită în Şcolile Blajului s-a nimerit «în capul unghiului». Sau poate a consolidat-o ecoul cuvintelor mari rostite de Bărnuţiu, blăjeanul cu cea mai profundă înţelegere a dimensiunii spirituale şi morale a poporului român, la 15 mai 1848, în Catedrala Blajului“.
Cu aceste mărturisiri, „cartea poate fi citită ca un Bildungsroman“, ca istoria formării unui caracter dârz, neînfricat, de o exemplară frumuseţe morală, şi, în acelaşi timp, ca un compendiu de istorie contemporană a României, istorie povestită de către unul care nu numai că i-a fost martor, ci şi un tragic personaj.
Astfel, „lecţia Blajului“ se vădeşte în elogiul înaintaşilor; în anii tragici ai Dictatului de la Viena, Corneliu Coposu publică în ziarul Ardealul, gazeta refugiaţilor ardeleni, o suită de „busturi sufleteşti“, Inocenţiu Micu-Clain, Simion Bărnuţiu, Andrei Şaguna, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Alexandru Lupeanu-Melin ş.a., a căror evocare este menită să-i întărească sufleteşte pe cei nedreptăţiţi de istorie şi să le inspire nădejde într-o zi a dreptăţii. Unii dintre aceşti „înaintaşi“, precum Simion Bărnuţiu şi Iuliu Maniu, sunt precursori nu numai în sens spiritual, ci şi în înţelesul genealogic al termenului.
Confesiunile lui Coposu despre istoria contemporană încep cu 6 martie 1945 – instalarea comunismului în România – pentru ca în următoarele două capitole să înfăţişeze „comunismul la vârsta romantică, comunismul în marş“. Paginile intitulate N-am mâncat salam cu soia au un mai accentuat caracter biografic – înfăţişând anii detenţiei şi ai domiciliului forţat, iar Ieşirea din haos înfăţişează Revoluţia din decembrie, o revoluţie confiscată de neocomunişti. Convorbirile realizate de Vartan Arachelian cuprind numeroase şi necesare corecturi ale manualelor şi studiilor de istorie contemporană, făcute cu bună credinţă şi în spiritul adevărului, „sine ira et studio“, în care a fost crescut de şcolile Blajului.
Ultimul interviu închide, oarecum simetric, volumul, pentru că în rândurile sale are din nou rezonanţă „spiritul Blajului“. Cum a fost realizat în 15 ianuarie 1995, ziua de naştere a lui Eminescu, înainte de a face politică, Vartan Arachelian îi propune „să-l evocăm pe poet“, legăturile lui cu Transilvania şi cu Blajul. „Cum aniversarea naşterii lui Eminescu“ – îşi aminteşte Coposu – „cădea în primele zile de după vacanţă, la liceul pe care l-am frecventat la Blaj – poetul fusese elev al şcolii o foarte scurtă perioadă, – sărbătorirea se pregătea încă înainte de plecarea în vacanţa de Crăciun. De altfel, cultul lui era la fel de susţinut în tot Ardealul, în orice caz, la Blaj, profesorul nostru de limba română aproape că ne obliga să învăţăm pe dinafară toate poeziile lui Eminescu… Încă de pe vremea ungurilor, când Transilvania aparţinea Imperiului Austro-Ungar, exista în casele românilor tabloul lui Eminescu – nu e vorba de o fotografie, ci de o schiţă popularizată în Ardeal. Iar la Maniu acasă, de pildă, mi-aduc aminte că era o fotografie a lui Eminescu cu mustaţă… A fost un element de atracţie a spaţiului nostru mioritic, fiind la fel de apreciat şi de cultivat în toate provinciile româneşti. În Transilvania de dinainte de Unire, adică de dinainte de Primul Război Mondial, cultul lui Eminescu era în floare…“.
Pe lângă probitatea evocării istorice, aceste mărturisiri au un incontestabil farmec memorialistic, cu aduceri-aminte luminoase despre anii de şcoală, întunecate despre anii comunismului, trăiţi însă şi aceştia, cu seninătate şi calm, ca un „om al puterii depline“, aşa cum tălmăceşte el însuşi ultima strofă a capodoperei lui  Rudyard Kippling, Dacă: „Dacă momentul cumplit al prăpădului crâncen şi mare/ Calm vei putea să-l asemeni, în timp, c-un minut oarecare,/ Lumea cu tot ce cuprinde va fi stăpânită de tine,/ Tu, peste toţi vei răzbate: om al puterii depline!“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper