Cenzura comunistă: competiţie între instituţii

Un articol de George Neagoe

În paralel cu redactarea unei sinteze foarte bune – Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România (Cartea Românească, 2014) –, Liliana Corobca a editat o culegere de documente, extrase din fondul „Comitetul pentru Presă şi Tipărituri”, din cadrul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale. Instituţia cenzurii comuniste în România: 1949–1977 conţine marea parte a surselor consultate şi citate (parţial) în Controlul cărţii. În prefaţa volumului pe care îl comentez, autoarea menţionează câteva concluzii esenţiale, desprinse după deja lunga experienţă de examinare a fenomenului. Opiniile sunt curajoase, răspicate şi rareori nu surprind nuanţele. O avantajează pe Liliana Corobca originea. Născută în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ea priveşte cu ochii străinului. Astfel, tabuurile, simpatiile şi animozităţile din câmpul literar românesc (post)comunist nu prea au influenţat-o.
Interdicţii şi igienizare
Impetuozitatea în a scoate la iveală informaţii compromiţătoare trebuie înţeleasă ca o consecinţă a necontaminării cu bunăvoinţă, discreţie şi intransigenţă. În Instituţia cenzurii comuniste în România nu există discriminări între personalităţi şi presupuse nomina odiosa. De asemenea, Editura Ratio et Revelatio şi-a asumat o poziţie hotărâtă, acceptând să dea de ştire asupra măruntaielor unui sistem ambiguu, în care categoriile extreme de judecată sunt inoperante. Instituţia cenzurii nu separa apele. Nu dispunea interzicerea anumitor publicaţii, ci doar semnala acea posibilitate. Totodată, mai ales după 1960, salariaţii salubrizau piaţa literară, impiedicând apariţia nulităţilor estetice. Simultan, suprimau inadecvările de limbaj: „Familia – Oradea, nr. 2, februarie. În cronica literară, semnată de Al. Cistelecan, la volumul de versuri Pământul deocamdată de Adrian Păunescu, se făceau unele aprecieri exagerate la adresa autorului acestui volum” (pp. 390–391). Urmează două citate elogiase, înlăturate din versiunea tipărită a articolului. Fiecare cu sensibilităţile lui, după cum afirma comisarul Tudor Miclovan în Cu mâinile curate. Eu îmi păstrez fidelitatea pentru utilitatea notelor cenzurii în redactarea unor ediţii filologice în sens renascentist, care să recupereze arhitextul, contextul şi subtextul.
Membrii DGPT nu executau mecanic directivele din fişa postului. Nu reacţionau neapărat ideologic şi partinic. Ascultau de bunul-simţ comunitar şi de publiciştii consacraţi. Acţiunau prin omisiuni. În plus, e nevoie să remarcăm carenţele de ordin profesional, generatoare de confuzii şi dereglări în aparatul de propagandă, aşa cum reiese dintr-o şedinţă de „analiză a unor greşeli sesizate la «bun de difuzat», 1.III.1961” (pp. 252–257). Ar fi de bănuit că la DGPT nu primeau repartiţie candidaţi cu bună pregătire intelectuală, ci birocraţi modeşti, execedaţi cantitativ şi calitativ de muncă. Timp de perfecţionare a aptitudinilor nu era. Autodidacticismul nu prea dăscălea spiritul critic. Orice nouă dactilogramă primită îi putea crea dificultăţi cenzorului, care se străduia să înveţe şi să se respecializeze. Cum solicitările se succedau cu repeziciune, vigilenţa diminua. Adică metoda de educare a reflexelor nu concorda cu detectarea „duşmanilor poporului”, sabotori ai clasei muncitoare şi ai figurilor ei revoluţionare. Astfel, într-o notă din 21.IX.1961 (pp. 258–259) figurau semnificaţii subversive ale combinării numelor cinematografelor bucureştene cu titlurile peliculelor care se difuzau în acea perioadă. Situaţia scăpase de sub control din punctul de vedere al DGPT (instituţia se ocupa de televiziune, radiodifuziune şi filme), probabil şi pentru că publicul răspândise primele fitile. De pildă, la Cinema „Vasile Roaită” rula „Bufonul regelui”, Tudor Vladimirescu era dintr-odată „Câinele din mlaştină”, Al. Sahia, eroul proletar, devenise „Omul cu două feţe”, iar la Sala Palatului R.P.R. intra în vigoare sloganul „Trecerea interzisă”. Soluţia propusă pentru înlăturarea inconvenientului consta în „posibilitatea schimbării denumirilor unor cinematografe” (p. 259). Numai că sugestia intra sub incidenţa aşa-zisei „neprincipialităţi”, neconformarea la forma de guvernământ şi la ideologia aferentă.
În jocul imprevizibil al şansei – desfăşurat între indolenţă, nepricepere şi viclenie –, literaţii acceptau constrângerile şi deschideau uşile nezăvorâte cu lacăte. Liliana Corobca are dreptate confirmând, pe un alt palier, teza lui Ilie Constantin privind Complicitatea fertilă (Ed. Dacia, 1994) între poeţii şaizecişti şi angajaţii DGPT: „În cazul limbajului esopic nu mai poate fi vorba despre autocenzură involuntară. Aluziile, sugestile, «şopârlele» la adresa sistemului, atât de apreciate la acea epocă, pot fi privite dintr-o dublă perspectivă: pe de-o parte, curajul de a sugera adevărul, fie şi indirect, în speranţa că mesajul va ajunge la cititor, pe de alta, laşitatea de a nu spune adevărul, ştiindu-l, înţelegându-l, dar recurgând la subterfugii care să salveze nişte aparenţe şi să îndreptăţească nişte aşteptări” (p. 18). Interpretările pluraliste par încă o dată cele mai drepte asupra regimurilor dictatoriale. Diversificarea răspunsurilor şi a cauzelor arată şi o altă breşă. Bazate pe comunităţi fictive sau întreţinute artificial, acestea erau subminate de către oamenii care, la rigoare, le asigurau durabilitatea: „Trebuie subliniat faptul că, pe de o parte, nu toţi redactorii făceau muncă de cenzură (fie că nu era cazul, fie că nu aveau competenţa sau autorizarea necesare), iar pe de alta, după primii ani de înfiinţare a instituţiei cenzurii, mulţi cenzori migrau, cu regularitate, atât spre redacţiile ziarelor, cât şi despre cele ale editurilor, unde îşi continuau, de obicei, activitatea de cenzură” (pp. 20-21). Ar fi de studiat dacă nu cumva DGPT era o oprire intermediară, o şcoală pregătitoare, pentru supravegherea redacţională.
O ipoteză personală
Datorită Lilianei Corobca dispunem de o listă aproape completă, întemeiată pe date verificabile, a conducătorilor şi a funcţionarilor din Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (1949–1975) şi din Comitetul pentru Presă şi Tipărituri (1975–1977). La şefia respectivelor foruri s-au succedat Vasile Dumitrescu (1949–1951), Iosif Ardeleanu (1949–1973), Ion Cumpănaşu (1973–1976/ 1977, transferat de la DGPT la CPT) şi Ion Gălăţeanu (1977). Cercetătoarea s-a achitat cu maximă seriozitate de proiect, fiind vorba de o muncă extenuantă de ordonare. Mi-au rămas însă, la începutul şi la finalul lecturii, două întrebări legată de limitele cronologice indicate în subtitlu. A durat instituţia cenzurii comuniste doar între 1949–1977? Sau cartea de faţă s-a axat pe lămurirea unor controverse referitoare la DGPT şi CPT? Înclin să cred că autoarea a preluat ideea generalizată că, din 1977, cenzura controlată de stat s-a desfiinţat, prin Decretul 472/ 24.12.1977.
În realitate, măsura s-a dovedit o înşelătorie. Din unghiul în care mă situez, după 1977, P.C.R. a preluat toate atribuţiile cenzurii, ca în Ungaria şi în R.D. Germană, după cum precizează autoarea (pp. 57–58). Un prim argument în favoarea ipotezei îl regăsim chiar în Instituţia cenzurii comuniste în România: 1949–1977, unde se menţionează că, după dizolvarea CPT, mulţi angajaţi au trecut în subordonarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES, p. 75). Intervine aici al doilea argument – competiţia dintre CCES şi DGPT/ CPT. Era o dispută între ceauşism şi dejism, între „societatea socialistă multilateral dezvoltată” şi „democraţia populară”. DGPT trăia din inerţie, pentru că, de la înfiinţare, prin Decretul 301/ 21.09.1971, CCES primise aceleaşi atribuţii. Ajungem acum la al treilea argument. CCES era „organ de Partid şi de Stat, aflat sub conducerea nemijlocită a Comitetului Central al Partidului Comunist Roman şi a Consiliului de Miniştri” (art. 1), iar preşedintele avea rang de ministru (art. 16), iar CPT a primit un statut identic, abia de la constituirea sa prin Decretul 53/ 30.05.1975 (art. 1). Dar CPT avea obligaţia de a coopera cu CCES (cap. II, art. 3, lit. e).
De altminteri, într-o stenogramă a şedinţei de constituire a Consiliului de Conducere a DGPT (11 iulie 1973), prezidată de Ion Cumpănaşu, conducătorul de facto al discuţiilor – Cornel Burtică – membru supleant al Comitetului Executiv al C.C., făcea aluzii transparente la subordonarea DGPT către CCES: 1) „Tovarăşi, vedeţi că pentru prima dată se creează un consiliu ceva mai larg, în care se găsesc faţă în faţă lucrători din cadrul DGPT şi reprezentanţi ai presei, editurilor şi reprezentanţi nu oarecare” (p. 174). Democratizarea, scoaterea din izolare şi colaborarea erau strategii de sufocare a DGPT. În spatele concentrării de forţe se ascundea intenţia de a decredibiliza DGPT. Funcţionarii de acolo nu corespundeau standardelor politice. Membrii externi îi depăşeau numeric pe cei interni. C.C.-ul plănuia exercitarea controlului prin redactorii-şefi ai presei şi ai editurilor. 2) „În legătură cu atribuţiile DGPT – şi aşa cum am spus la început – este vorba de atribuţii orientative, care să stea şi la baza elaborării proiectului de decret. Acesta însă va trebui, la rândul său, să ţină seama în mod deosebit de Legea presei, care stabileşte mai clar ce e permis să se publice şi ce nu-i permis” (p. 177). Aşadar, DGPT activa sub restricţii constituţionale, iar CCES asculta doar de C.C. 3) Dacă editura nu accepta observaţiile emise de DGPT, atunci aceasta din urmă era „obligată să semnaleze şi Consiliului Culturii, sau altui for competent” (p. 192); 4) la sugestia lui Mircea Sântimbreanu, modificarea planurilor editoriale, aprobate în prealabil de către CCES, să se realizeze nu prin solicitare adresată Secretariatului C.C., „ci a unui secretar: dacă e o lucrare social-politică – tovarăşul Cornel Burtică, dacă e o lucrare beletristică – tovarăşul Dumitru Popescu. De altfel, în acest an aşa s-a procedat şi cred că nu am greşit” (p. 183). Îndemnul orienta către mica înţelegere.
Sunt de părere că faptele ne obligă să susţinem teza că instituţia cenzurii a continuat, neabătută, până în 1989, prin Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper