Bucureştiul la confluenţa dintre ieri şi mâine

Un articol de ELENA MANEA

A restaura într-un oraş dezarticulat

Dan Lăcătuş în dialog cu Elena Manea

Elena Manea: Intervenţiile recente asupra clădirilor bucureştene tind să mutileze ceva din acel farmec vechi, uşor interbelic al oraşului. Care credeţi că ar fi primul lucru pe care ar trebui să îl avem în vedere când vine vorba despre reconfigurarea laturii istorice în manieră modernă?
Dan Lăcătuş: Bucureştiul, oraş-conglomerat cu o istorie ciudată, pare a fi aproape mai mereu într-o perpetuă schimbare şi frământare, fie datorită oamenilor, fie datorită factorilor naturali, în speţă datorită aşezării într-o zonă seismică importantă. În aceste circumstanţe, refacerea patrimoniului cultural şi arhitectural construit, al ţesutului urban tradiţional presupune, înainte de toate, o reconsiderare a structurilor de rezistenţă pentru a putea astfel ţine piept unor evenimente seismice importante, care tind să se manifeste cu o periodicitate aproximativă de cincizeci-şaizeci de ani şi care, din nefericire, au efecte devastatoare. Ultimul cutremur de acest gen – la care am şi fost martor, cel din martie 1977 – a însemnat, de fapt, începutul sfârşitului deoarece, pe lângă faptul că foarte multe clădiri construite înainte de război au fost avariate iremediabil, a survenit acum şi intervenţia nimicitoare a comunismului. Deşi până la acel moment acesta nu atinsese oraşul istoric, îşi va lăsa acum amprenta asupra unui patrimoniu construit cu greutate de înaintaşi, contribuind astfel şi la imaginea cotidiană a oraşului.

E.M.: A coincis cumva această iniţiativă cu un proiect viitor al regimului de a comasa un număr cât mai mare de oameni într-un spaţiu mult mai restrâns, permiţând, într-un fel, o organizare mai eficientă a spaţiului sau a fost o decizie de moment, declanşată spontan de consecinţele cutremurului?
D.L.: În prima etapă a regimului comunist s-au făcut doar câteva edificii importante, la comanda puterii centralizate, ca de exemplu, Casa Scânteii. Altfel, cartierele-dormitor şi cartierele oraşului au păzit centrul până la cutremur când problema s-a pus dintr-un alt punct de vedere, în sensul că, pe de-o parte, trebuia rapid refăcute plombele în zonele în care au colapsat clădiri, iar de cealaltă parte, a intervenit această dorinţă a redefinirii oraşului printr-o serie de măsuri radicale. Aceasta coincide în mod durerors cu momentul în care au avut loc foarte multe demolări necugetate, pentru croirea noilor bulevarde şi a noilor edificii, ridicate într-un timp foarte scurt.

E.M.: Se observă în societatea contemporană o plagă în ceea ce priveşte atenţia pe care cetăţenii o acordă evenimentelor majore din viaţa oraşului. Credeţi cumva că, pe lângă lipsa de interes a autorităţilor, ar mai putea fi vorba şi de altceva care contribuie în mod direct la această degradare continuă a unor edificii conservate de-a lungul istoriei?
D.L.: Foarte mult din patrimoniul oraşului a dispărut şi din cauza indiferenţei oamenilor, dar mai ales a lăcomiei imobiliare care nu a ţinut cont de prezervarea acestuia, la care se adaugă un slab instrument de constrângere al statului, care a contribuit la dispariţia sau mutilarea unui număr foarte mare de monumente. Din fericire însă, există astăzi o dispoziţie legală menită să vină în apărarea edificiilor culturale şi anume legea 422 (n.r. legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice) care presupune existenţa unui catalog al monumentelor şi zonelor protejate atât din ţară, cât şi din Bucureşti, precum şi o clasificare a acestora în funcţie de importanţa şi rolul pe care îl au fie în context naţional, fie internaţional.

E.M.: Ce trebuie să aibă în vedere restaurarea unui oraş în continuă mişcare?
D.L.: A restaura astăzi într-un oraş extrem de dezarticulat, înţesat de o serie de inabilităţi majore de ordin urbanistic, funcţional şi arhitectural, care treptat devine şi uşor agresiv impune o mult mai mare grijă în acest proces extrem de complex (ce are în vedere edificiile istorice), precum şi o mai mare atenţie în reconsiderarea vecinătăţilor şi a modului în care acestea sunt proiectate şi branşate la reţeaua urbană. În momentul actual, restaurarea reprezintă în special consolidarea structurilor de rezistenţă. Un alt lucru care trebuie avut în vedere este încercarea, pe cât posibil, de a diminua sau chiar stopa alterarea caracterului, volumetriei şi funcţiunilor monumentului. Din acest punct de vedere, o restaurare la Bucureşti este mult mai sensibilă tocmai datorită acestor reconfigurări ale ansamblului structural, îmbrăcat adesea în decoraţii foarte frumoase.

E.M. În momentul actual desfăşuraţi lucrări de consolidare şi restaurare în trei zone diferite şi, în acelaşi timp, asupra unor monumente total aparte unul de celălalt. Spuneţi-mi, vă rog, câte ceva despre ele.
D.L.: Unul dintre acestea este Arcul de Triumf asupra căruia am mai intervenit şi în anul 2000 cu o lucrare mai mult de consolidare decât de restaurare, un element de maximă importanţă pentru identitatea naţională, ce va putea fi protejat printr-o consolidare masivă dublată de izolare şi amortizare seismică. Această metodă este una modernă şi implică, printre altele, tehnologie de vârf, acurateţe şi precizie asemănătoare unui chirurg. Mai exact, este vorba de o subfundare a unui radier sprijinit pe o serie de micropiloţi conectaţi la amortizori hidraulici capsulaţi care au rolul de a diminua un impact seismic cu 4-5 grade.
Referitor la casa situată în cartierul Dorobanţi, pot spune că reprezintă una dintre cele mai frumoase case de arhitectură civilă proiectate de Octav Doicescu (una dintre figurile proeminente ale mişcării moderne), reprezentativă pentru stilul neo-românesc. Această clădire a avut şansa de a fi achiziţionată de nişte persoane care au înţeles pe deplin adevărata sa valoare, proiectul având în vedere tocmai aducerea şi adaptarea acesteia la cerinţele actuale prin utilizarea interfeţei de casă inteligentă. Datorită structurii sale deosebite, s-a optat pentru o consolidare mai subtilă, cu fibră de carbon, păstrându-se astfel geometria elementelor importante cât mai aproape de cea originală. Mai mult, prin reconfigurarea podului s-a mărit suprafaţa locuibilă, ceea ce a dus la posibilitatea creării unor zone de divertisment la demisol (home cinema, cramă, sală de fitness). Fiind vorba de o clădire-monument, toate elementele de origine ce constau în decoraţii, şeminee, băi, balustrade etc. se vor reface în cel mai mare detaliu şi vor fi păstrate ca atare. Pe aceeaşi filieră va merge şi imobilul din strada Caimatei, diferenţa constând în faptul că acesteia i se va oferi o caracteristică mult mai funcţională.

E.M.: În încheierea acestui minunat periplu arhitectural şi istoric, v-aş ruga să îmi spuneţi care sunt ingredientele-cheie care stau la baza unei dezvoltări armonioase atât din punct de vedere profesional, cât şi din punct de vedere spiritual.
D.L.: Am fost toată viaţa fascinat de artă, de istorie, de antropologie şi mai ales de frumos, iar şansa de a readuce în atenţia oamenilor şi de a conserva un obiect urban atât de frumos şi de important a însemnat, până la urmă, pasiune şi dragoste pentru că acestea sunt, de fapt, fundamentele acestei meserii. Nu contează ce oferi sau cât primeşti, deoarece rezultatul este aproape întotdeauna cel scontat; laşi în spate o muncă titanică ce contribuie, pe lângă conservare, şi la nuanţarea identităţii tale ca individ al unei comunităţi, ca participant la viaţa acesteia.

Iată, dragi cititori, portretul unui Homo Faber contemporan pentru care nu răsplata materială contează, ci faptul că a avut şansa de a trezi emoţia, de a bucura spiritele şi de a-şi lăsa amprenta unică asupra unora dintre cele mai frumoase simboluri.

 

Le întâlneşti de fiecare dată când, grăbit sau poate doar la pas, cutreieri străzile sufletului tău. Imagini în oglindă ale aceluiaşi uriaş. Modernism în plină modernitate. Sau, cum ar spune un celebru vers eminescian, „toate-s vechi şi nouă toate“ în oraşul-hibrid situat la porţile Orientului şi Occidentului, unde stiluri şi texturi se contopesc într-un amestec efervescent, oferind astfel un adevărat spectacol arhitectural. Atmosfera de ieri şi de azi se pliază întru totul pe pulsul oraşului, conferindu-i acestuia nu numai un profil aparte, ci şi un aer boem, puternic ancorat în viaţa de zi cu zi.
Într-o epocă în care totul se află într-o continuă frământare şi dezvoltare atât în ceea ce priveşte viaţa socială, cât şi cea culturală, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva tot acest ansamblu de situaţii, toată această suită de momente (indiferent de natura lor) reverberează cu mecanismele intrinseci ale urbei noastre, contribuind, treptat, la o mutaţie, la un schimb între multiplele măşti pe care oraşul alege să le poarte în anumite momente-cheie ale existenţei sale. Peste Micul Paris de altădată s-a aşezat, neiertător, tăvălugul Istoriei, aducând cu sine un nou mod de a privi acele elemente care constituiau în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial principalele sfere de interes ale indivizilor de pretitutideni, indiferent de statutul lor social. Este notabil însă faptul că în ceea ce priveşte peisajul urban, în această perioadă de tranziţie, asistăm la un transfer de interese dinspre latura culturală spre cea cu precădere pragmatică (lucru uşor de observat odată cu venirea la putere a regimului comunist), ducând, astfel, la o degradare treptată a oraşului.
Dar cum lucrurile nefaste nu pot dura o eternitate, se poate observa că în raport cu vârstele apuse, Bucureştiul încearcă un soi de rejuvenare, de renaştere prin numărul mare de restaurări şi consolidări ale acelor monumente care, de-a lungul timpului, au căpătat un titlu nobil, devenind – pe lângă includerea lor în patrimoniul cultural –, adevărate epitomuri ale culturii şi civilizaţiei româneşti în context naţional şi internaţional. De abia acum, în contemporaneitate, după lungi momente în care a stat cumva sub semnul umbrei, s-a trezit în locuitorii acestui oraş minunat conştiinţa apartenenţei, prin cultură, la o identitate naţională, la o comunitate ce împărtăşeşte acelaşi set de valori. Bucureştiul îşi va croi acum, timid, o nouă vârstă a inocenţei. Va renaşte din propria-i cenuşă asemeni unei păsări Phoenix, lepădându-şi reminiscenţele unui trecut dureros, puternic marcat de inabilitatea de a investi în frumos.
Cu această dorinţă de cunoaştere, dublată de curiozitatea şi emoţia unui copil gata să descopere lucruri noi am plecat spre unul dintre şantierele domnului arhitect Dan Lăcătuş, cel ce avea să îmi fie călăuză într-un minunat periplu prin câteva dintre construcţiile vechiului Bucureşti, ale celui interbelic. Însă nu vă lăsaţi păcăliţi de acest mic detaliu, deoarce sub bagheta domnului arhitect monumentele vor fi reconfigurate în manieră modernă (păstrându-se în acelaşi timp şi un număr foarte mare de elemente ale planului original), căpătând, treptat, o nouă viaţă. Ajunsă acolo, am senzaţia că timpul parcă a stat pe loc, conservând perfect atmosfera unui secol XX marcat de nostalgia trecutului şi entuziasmul progresului, atmosferă ce pluteşte în fiecare colţ al frumoasei clădiri din strada Emile Zola. Aflu de la domnul Lăcătuş că a fost proiectată de marele arhitect Octav Doicescu (deschizător de drumuri şi promotor al direcţiei moderne în arhitectură), fiind o capodoperă a stilului neoromânesc, stil ce se caracterizează printr-un amestec insolit de elemente bizantine şi motive etnografice autohtone şi care reflectă întrucâtva gloria trecutului românesc medieval. În interiorul clădirii, aceeaşi senzaţie de apartenenţă. Îmi sunt prezentate punctele în care s-a intervenit pentru consolidare, precum şi intervenţiile pe planul original al clădirii, pentru că, aşa cum aminteam anterior, acestor clădiri li se va adăuga şi o latură pragmatică, utilitaristă. Mă declar fascinată de minuţiozitatea cu care se lucrează, de detaliile de fineţe şi precizie şi, mai ales, de respectul pe care atât beneficiarii, cât şi domnul arhitect şi echipa sa le au pentru această mică bijuterie arhitectonică.
Următoarea oprire: Arcul de Triumf. Aici gradaţia emoţională este mult mai intensă mai ales din cauza sentimentului de apăsare, de mărire pe care acest frumos monument îl lasă să transpară. Istoria însăşi pare că te însoţeşte la fiecare pas, dezvăluindu-ţi câte puţin din povestea tumultoasă a acestui edificiu-simbol, un soi de axis mundi (dacă luăm în considerare şi amplasarea acestuia) a Bucureştiului, punte între trecut şi prezent. Şi aici domnul Dan Lăcătuş mă familiarizează cu lucrările pe care un monument de asemenea calibru le implică, pentru că nu mai vorbim doar de restaurarea elementelor exterioare, ci mai ales de consolidarea masivă a structurii de adâncime a construcţiei, care să permită o scădere substanţială a impactului în cazul unei mişcări seismice majore.
Se cuvine însă să vă dezvălui, înainte de toate, ceva din personalitatea interlocutorului meu, de care se leagă, într-un fel sau altul şi naşterea acestei poveşti. Aşa îmi place să o numesc. Poveste.
Am văzut în Dan Lăcătuş imaginea acelui homo universalis despre care ne vorbeau învăţaţii Renaşterii, fin cunoscător nu numai al domeniului în care profesează cu succes – acela al restaurărilor arhitectonice, inginerie-consolidare şi restaurări ale structurilor istorice, dovadă fiind şi faptul că se numără printre puţinii specialişti atestaţi de Ministerul Culturii şi Cultelor –, dar şi al altor sfere (adiacente cumva dominantei) ce ţin de artă, istorie, antropologie culturală, sociologie sau studii culturale. Însă toate aceste cunoştinţe nu se cristalizează doar la un nivel pur spiritual sau discursiv, ci sunt rafinate şi reliefate, precum arabescurile unei frumoase faţade de inspiraţie Art Nouveau, de numeroasele intervenţii pe care le-a avut de-a lungul timpului asupra unor monumente de maximă importanţă pentru identitatea naţională: Atheneul Român, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“ („Fenicie a Capitalei“), Muzeul Naţional de Artă al României, Universitatea din Bucureşti, Aeroclubul României, Hanu’ Berarilor interbelic, Banca Comercială Română, Caru’ cu Bere, Teatrul Odeon, Sediul Ordinului Arhitecţilor din România, Casa Chrissoveloni, Palatul Ghika Tei, Hotel Cişmigiu, Hotel Continental, Tipografia Cartea Românească, Palatul Patriarhiei Române, Ambasada Regatului Suediei, Muzeul Colecţiilor de Artă, Palatul Regal (pentru a aminti doar câteva dintre ele), la acestea adăugându-se un număr destul de mare de imobile (str. Emile Zola, str. Caimatei, str. Maria Rosetti, str. I.L. Caragiale, str. Sofia, str. Roma, str. Romulus, str. Vasile Lascăr etc.) şi construcţii reprezentative pentru latura istorică a oraşului. Însă dumnealui nu insuflă viaţă doar clădirilor din Bucureşti. De miracolul restaurării au fost atinse şi clădiri din Oradea, de exemplu Teatrul Municipal şi Palatul Episcopiei Greco-Catolice, sau din Giurgiu, cu a sa Mănăstire Comana.
Consider, dar, că pentru a putea surprinde mai bine întreaga esenţă a acestui proces pe cât de anevoios, pe atât de precis ar fi mult mai just să las să curgă, ca într-un flux perfect al conştiinţei, frânturi din această minimală, dar în acelaşi timp extrem de prolifică conversaţie pe care am avut-o cu domnul Dan Lăcătuş în timpul vizitei noastre la şantierele pe care dumnealui le coordonează.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper