Berthe, c’est moi. Note de lecturã

Un articol de ROXANA PAVNOTESCU

Sabina de Rochefort, Domnişoara Bovary în New York, Tracus Arte, Bucureşti, 2011

 

Domnişoara Bovary în New York aduce o lume de personaje ce se mişcă şi vorbesc în culisele cărţii. Peste ani, obosite şi excedate de atâta analiză, detaşate de creatorii lor, personajele trăiesc într-o nouă dimensiune. Tărâmul literelor se intersectează cu cel al peliculei; artele se întâlnesc şi se completează. Dacă „snobul de Woody Allen” a plimbat-o pe Emma Bovary pe străzile Manhattan-ului, „singurul care a înţeles ce era în sufletul ei”, Berthe iese şi ea din cartea lui Flaubert şi intră cu tot cu jurnalul mamei sale în universul ficţional al celebrului scriitor american: George Downlake. Berthe, fiica Emmei Bovary, se opreşte la primele note ale jurnalului şi se revoltă că autorul nu a spus adevărul: „il n’a pas dit la verité” – îl persiflează pe „scriitorul gras si nespălat, duhnind a vin prost şi ţigări ieftine”… ce declară cu insolenţă că „Madame Bovary c’est moi”. Orice carte este o mistificare şi orice istorie se poate scrie în o mie de moduri. Importantă însă rămâne vocea personajelor, ele vorbesc dincolo de carte, libere şi autonome.  Jurnalul Emmei scris „cu cerneala violetă a ochilor ei”, rămâne o enigmă, la care nici zeii creatori Flaubert sau Downlake nu au acces.
Berthe nu pare să-şi caute un autor în sens pirandellian; îi aduce scriitorului un mesaj din partea prietenei sale,  Lily Monroe, librăreasă la Paris. Aşa-zisa Leggy Lily (renumită prin perfecţiunea picioarelor ei), a petrecut cu zeci de ani în urmă o noapte de neuitat în braţele tânărului om de litere. Întâlnirea, ce-i va marca restul vieţii, eşuează într-un incendiu ce-i va încheia cariera de stripteuză la New York. Întoarsă în ţara de baştină, devine o avidă cititoare a operei faimosului scriitor şi expertă în literatură americană. Marele magnat literar este ademenit într-o cameră din Manhattan, similară celei în care l-a primit Leggy Lily cu mulţi ani în urmă, de frumuseţea, graţia şi feminitatea Berthei, dar mai ales de jurnalul mamei sale, Emma Bovary, care-l va face şi mai celebru. Şi pentru că destinul amânat temporar revine ciclic să-şi ceară drepturile, timpul răsucit face o piruetă şi se întoarce în acelaşi punct, în camera de hotel rezervată pe numele aceleiaşi Monroe. De data aceasta, scriitorul moare în incendiul izbucnit în condiţii similare, nu înainte însă de a-şi desăvârşi opera…
Fascinat de intimitatea budoarului noii eroine, Downlake pregăteşte deja titlul (de faţă) al noii sale cărţi în timp ce o aşteaptă să se întoarcă de la farmacie. La vârsta de şaptezeci de ani, nerăbdător să intre în posesia insolitului jurnal, Downlake se simte din nou tânăr gândindu-se la femeia splendidă ce-l va face deopotrivă fericit şi faimos; descrierea ei – cu „ochii saşii şi înguşti” ca ai unei „leoaice” – gata să-l devoreze, trimite la Nichita Stănescu: Leoaică tânără, iubirea. Ca un Barbă Albastră retras în castelul său, aşteaptă s-o alăture pe Berthe celorlalte femei ale sale „întinse pe rafturi” de care „se bucurau tâmpiţii” când îi citeau cărţile „înainte să se întoarcă la nevestele lor grase”. Aici, firul narativ se întrerupe, sau mai exact face un nod prin care se leagă imperceptibil, recursiv cu lumea cărţii lui Downlake în care Berthe pătrunde prin farmacie, ca printr-un văl al Mayei. Farmacia serveşte aici ca portal între cele două lumi ficţionale ce constituie romanul în roman: locul unde se întâlnesc Berthe şi Eric pentru că amândoi suferă de dureri de cap.
Berthe împãrtãşeşte destinul nefericirii mamei sale, dar povestea ei e alta. Proiectată într-o lume modernă, „unde nimănui nu-i pasă ce faci ori cine eşti”, feminitatea şi spiritul ei liber, lipsa prejudecăţilor nu mai deranjează nici măcar spaţiul primitiv şi habotnic al lumii arabe. Spre deosebire de mama sa, Berthe întâlneşte iubirea adevărată într-o lume strălucitoare si fastuoasă, la care Madame Bovary a visat o viaţă întreagă. Tânărul artist, frumos, generos şi prosper care o iubeşte până la adoraţie, moare subit de cancer pulmonar şi o lasă cu un copil în pântece să bovarizeze prin lumea exotică a piramidelor. În Cairo, copilul moare în urma şocului survenit într-un accident de maşină şi Berthe se întoarce amnezică la New York unde trăieşte, nu la fel de autentic, cu un negustor de artă. O scrisoare ce soseşte din lumea arabă îi readuce memoria şi viaţa ei ia un alt curs. Destinul fiicei croite după modelul mamei este altul şi nu se finalizează în moarte pentru că moartea survine simbolic şi vremelnic în prezenţa iubirii. Tanathos ucide pentru totdeauna, mai întâi Erosul, apoi fructul lui, dar viaţa continuă şi se împlineşte în alte dimensiuni.
În ciuda clişeelor poveştii, scriitura nu lasă loc melodramei. Expunerea directă, frustă, se adresează cititorului cu o mare forţă de expresie. Moartea cu izul ei „de mere verzi şi frunze de muşcată” soseşte imperceptibil, pe vârfuri şi schimbă destinul personajelor. Sub semnul ei, marea iubire – episodul cu Eric – se consumă frugal dar intens, apoi o însoţeşte mai departe în timpul călătoriei în Egipt. Aici, tonul relatării coboară la ralanti; detaliul, filigranul şi lentoarea orientală prevalează. Fabulosul expunerii amplificat de exotismul geografic amintesc de scriitura sud-americană. Portrete din lumea arabă: Hasim, negustorul celei mai bune cafele din lume, Aziz – şoferul ce-o invită la el acasă unde o cunoaşte pe fetiţa lui, Hadiha, se conturează magnific.
Firul narativ se structurează cinematografic într-o suită de cadre lungi ce se frâng înainte de termen aducând o tentă de mister şi suspans: cadrul iubirii perfecte cu Eric, călătoria în Egipt, întoarcerea în New York – aventura cu Paul, ultimul cadru – scrisoarea Hadihei şi deschiderea către un nou plan existenţial. Primul cadru se întrerupe cu jurnalul lui Eric, fără a se preciza demersurile ce pregătesc cadrul doi – vizita la Cairo. Accidentul de maşină e revelat abia la sfârşitul cărţii, este exclus din episodul Cairo. El lasă să cadă un alt văl al Mayei ce aşază  personajul într-o neprecizată uitare. Cadrul New-York curmă brusc, fără explicaţie, relaţia cu Paul, negustorul de artă. Ultimul cadru – vizita Hadihei – anunţă manuscrisul neterminat al marelui scriitor ce moare în timpul incendiului. Legătura dintre cadre se realizează prin câteva pagini în scriere cursivă, cu valoare explicativă – ca inserţiile de text din filmele mute – sunt tablouri ce completează portretul poliedric al Berthei din perspectiva celorlalte personaje. În fapt, este un fals portret pentru un fals personaj; Bertha nu este decât o monadă. Periplul Domnişoarei Bovary la New York este o poveste cu mulţi autori şi un singur personaj. Personajul este jurnalul Emmei Bovary la care Berthe se raportează şi face constant referiri. Berthe este destinul Doamnei Bovary proiectat într-o societate liberă după ce-a moştenit averea lui Lhereux. Autorii se anunţă pe rând: Flaubert, Sabina de Rochefort, Downlake, Eric – care ţine un jurnal, Paul – iubitul de circumstanţă al Berthei,  Hasim – negustorul  de cafea din Cairo. Autorii secunzi reprezentaţi de personajele cărţii (Hasim, Eric, Paul) vorbesc în raccourci despre Berthe, cu detaşare, luând pe rând rolul povestitorului. Berthe este glasul frustrărilor şi suferinţelor lor, al amintirilor sau iubirilor eşuate din tinereţe la care încă mai visează după modelul „Madame Bovary c’est moi”. Prin Berthe, Eric îşi reabilitează mama alcoolică şi decăzută. Se crede responsabil pentru accidentul fatal de maşină în care-i mor ambii părinţi pentru că a dorit moartea mamei care-l făcea de ruşine; asemănarea cu mama este izbitoare şi toată dragostea refuzată mamei dezgustătoare o răsfrânge asupra lui Berthe. Negustorul de cafea, Hasim, proiectează în Berthe iubirea lui de tinereţe cu o franţuzoaică pe care o părăseşte pentru că nu-i poate face copii. Cu toată fascinaţia feminităţii, a frumuseţii şi a prieteniei ce i-o arată, Hasim are rezerve faţă de Berthe, pentru că recunoaşte în ea eşecul unei iubiri de tinereţe pe care o regretă şi acum. Paul, negustorul de artă, personaj dandesc, căruia îi place să pară ce nu este, vede în Bertha pe soţia profesorului de chimie, prima lui experienţă erotică cu o fiinţă frivolă ce-i este inferioară. Deşi recunoaşte superioritatea şi calităţile Berthei, nu o poate detaşa de modelul ei adolescentin şi prin urmare nu poate s-o iubească. În fapt, discreţia, lipsa de curiozitate, de posesivitate, trăsături ce contrazic ideea de femeie în accepţia sa, îl intrigă şi încearcă să demonstreze contrariul. Chiar şi pentru Leggy Lily, Berthe este tot o proiecţie: ea înţelege legătura dintre Downlake şi marele scriitor francez şi descoperă în Berthe Bovary pe fata tânără şi frumoasă de odinioară ce a fost pentru o singură noapte amanta marelui scriitor. Berthe iese din carte pentru a îndeplini dorinţa prietenei sale.
Aşa cum o demonstrează secţiunile de text în scriere cursivă, toţi autorii scriiturii de faţă, legitimi sau secunzi, bovarizează, după cum, nu mai puţin – autoarea – parcă ar vrea să ne spună şi ea că „Berthe c’est moi”.

Sabina de Rochefort locuieşte din 2002 la New York – oraşul în care personajul său de împrumut îşi consumă într-un mod original dramele cu toată încărcătura lor ereditară şi livrescă. Autoarea a terminat institutul I.A.T.C., secţia de teatrologie şi filmologie, şi a lucrat la Redacţia Culturală a Radio-televiziunii Române până în 1997, când a plecat să trăiască o vreme la Cairo.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper