Benjamin Fondane: întâlnire cu Julien Benda

Un articol de Oana Soare

În 1922, după apariţia eseului Antimoderne al lui Jacques Maritain, lui Benjamin Fondane i se „oferă“ conceptul după care jinduise, dar căruia nu îi găsise un nume: este vorba de însuşi cuvântul din titlu, în stare să rezume un întreg profil spiritual. Într-un articol intitulat L’humanisme de Jacques Maritain, Fondane va saluta, printre altele, demersul din Antimoderne, socotindu-l o binevenită „întoarcere îndărăt“, care nu ar însemna „o abdicare în faţa lumii moderne“, ci „o reacţie violentă“ împotriva acesteia. Mai mult decât atât, Fondane înţelege să corecteze şi un demon modern(ist) care se strecurase tocmai în citadela păzită de Maritain: acesta din urmă înţelegea antimodernismul ca „ultramodernism“. Eseistul român, el însuşi un spirit „excesiv“, dar în sens contrar, va prefera ideea de recul pe care o presupune conceptul, pentru care el, unul, pledase aproape întreaga viaţă, încă de când îşi dorea să sublimeze simbolismul prin clasicism şi să împace avangarda cu „tradiţionalismul“. Dar să fie, oare, întoarcerea posibilă, aşa cum pe drept cuvânt se întrebase nu o dată?
Conceptul lui Maritain îi serveşte ca o mănuşă şi pentru a se apăra de două prejudecăţi redutabile despre evreitate şi lumea modernă. Una stabilea o paternitate fără drept de apel între primul şi al doilea termen: adevăraţi creatori ai modernităţii ar fi tocmai evreii, repetau, până la saţietate, alţi antimoderni, de alte valenţe în raport cu Fondane. Pe de altă parte, extremismele politice ale epocii, contestate de autorul nostru tocmai ca o culme a modernităţii şi a raţionalităţii carteziene, ilustrau o altă tendinţă, de astă dată a iudeofobiei modernilor. Termenul lui Maritain reprezenta o soluţie. În marea tradiţie a antimodernilor, Fondane este poate cel dintâi care asociază, în cunoştinţă de cauză, doi termeni de regulă opuşi. Da, evreul poate fi antimodern. În articolul Lev Şestov în căutarea iudaismului pierdut, portret şi autoportret deopotrivă (alegerea lui Şestov ca principal model filosofic şi existenţial fiind exprimată în repetate rânduri de poetul şi eseistul român), Fondane descoperă două direcţii spirituale diferite ale evreităţii. Una, „alienată“, tributară „eticii autonome“, care mizează pe virtuţile raţiunii şi propune utopia fiinţei umane perfectibile, ar întruchipa însuşi „păcatul cunoaşterii“, „marele păcat al orgoliului lui Israel în Istorie“. Principalii ei reprezentanţi sunt Maďmonide, Spinoza, Bergson, Freud. Aceştia ar fi modernii. Ar mai exista însă o tradiţie, ascunsă, învinsă poate de prima, ilustrată mai ales de figuri şi tendinţe generice (şi nu neapărat etnice), cea a lui Şestov contestatorul marii filosofii occidentale moderne, dar şi a unui Pascal în căutarea Dumnezeului lui Abraham, sau a lui Kierkegaard întorcându-i spatele lui Hegel. Şestov ar fi chiar sinteza tradiţiei antimoderne a unei evreităţi în general purtătoare a modernului: „alături de Pascal, Nietzsche şi Dostoievski, contra lui Hegel şi Husserl (deşi Husserl este şi el evreu), Şestov este prin excelenţă antimodern. Face o analiză mortifiantă a progresului, a ştiinţei şi a moralei noastre. Le consideră simbolurile, şi chiar mai mult decât atât: motoarele nenorocirii noastre“.
Poate acest antimodernism evreiesc să fie acea salutară întoarcere înapoi sau germenul modern se va dovedi mai puternic? Fondane pare mai degrabă sceptic, de astă dată în articolul despre eseul lui Maritain: „Aceeaşi orbire care împinge iudaismul în braţele unui modernism corupător şi care l-a înstrăinat cu totul de el însuşi îl poate face şi insensibil la vechiturile propriei tradiţii – ratate, sfârtecate, renegate. Dar e oare posibil să te mai întorci îndărăt?“
Acesta este mai ales un preambul. Încercăm să analizăm setul de dileme al lui Fondane (modernitate, antimodernitate, iudaism) printr-un recul şi totodată printr-o deviere, şi anume prin analiza raporturilor sale cu Julien Benda, pe care autorul român îl socotea „omul tuturor confuziilor“.
Astfel că, în textul de faţă, vom prezenta interacţiunile ideatice şi, în cele din urmă, cearta de cuvinte dintre Fondane şi Benda, ambii autorecunoscându-se în portretul tip schiţat de Maritain şi, nu în ultimul rând, ambii evrei, însă din familii spirituale diferite: Fondane din cea lui „Belphégor“, detestată de Benda, iar Benda, din cea a lui Spinoza, pusă sub acuzaţie de Fondane.
Fondane, în căutarea unui alt clasicism. Între Charles Maurras,
Julien Benda şi André Gide
Respingând demonul sau numai virusul modernului, destui antimoderni campează pe terenul fără denivelări al clasicismului, unde găseau ordine, şi nu anarhie, armonie, şi nu muzică disonantă, sau poate o tablă de şah cu mutaţiile deja stabilite ori un tablou cu toate preceptele ideatice ale secolului XVII. Aşa era nu numai Benda, companionul neşteptat al lui Fondane, ci şi Maurras. Şi Benda, şi Maurras credeau că răspunsul la întrebarea formulată de Fondane – „E oare posibilă întoarcerea îndărăt?“ – este, indubitabil, afirmativ. De aici, o acţiune perfect similară, deşi cu direcţie inversă, imperativului modern al lui „tabula rasa“ – mai exact, contestarea vehementă a romantismului, socotit, de ambii, drept punct de pornire al modernismului. Mai mult, interzicând (verbul nu e întâmplător) de pe poziţii clasice şi iluministe, romantismul, Benda îl socotea, printre altele, o emanaţie a unei anumite ramuri a iudaităţii, reprezentată de Belphégor (în demonologie, Belfegor este unul dintre cei şapte prinţi ai iadului, înzestrat cu darul inventivităţii). Într-un eseu intitulat chiar Belphégor (1918), pe care Fondane îl va comenta, Benda distingea o categorie a „evreilor severi şi moralişti“ „les Hébreux“, reprezentaţi, tipologic, de Jahveh şi concret, de Spinoza, şi o alta a „Cartaginezilor“, a „evreilor avizi de senzaţii“, aflaţi sub tutela lui Belphégor. Din ultima categorie făcea parte şi Bergson, oaia neagră a eseistului francez. Benda denunţa „l’emportement des Carthaginois pour la littérature créatrice d’émotion, leur culte du théâtre, du comédien, leur soif (alexandrienne) de l’indistinct, du non défini, du mystérieux, de la confusion du sujet et de l’objet“ (Belphégor. Essai sur l’esthétique de la présente société française, Paris, 1918, p. 156). Toate aceste noţiuni – senzaţia, alexandrinismul, cultul iraţionalului, al misterului – fac parte din neobositul rechizitoriu făcut de Benda modernismului şi le vom întâlni, într-o pledoarie mereu alta şi fundamental aceeaşi, şi în Belphégor, şi în Trădarea cărturarilor, La France byzantine sau Trois idoles romantiques. Astfel spus, pentru a rămâne în cadrul tipologiei vehiculate de Benda însuşi, în Belphégor, „Spinoza“ îl contesta pe „Belphégor“. În acest eseu care deschide o întreagă serie, Benda considera romantismul drept vinovat pentru răul modern, fiind interesat, mai mult decât de sondarea în sine a curentului, de căutarea reflectărilor sale actuale, principala fiind bergsonismul, contestat ca punând argumente „slabe“, ca intuiţia, la baza cunoaşterii. De aici şi „panlyrismul“, semnul decadenţei moderne. Într-un articol intitulat chiar „Belphégor“, Fondane răstoarnă argumentele lui Benda, socotind că tocmai „practica inteligenţei excesive“ ar fi „semnul după care s-ar putea cunoaşte agonia unei societăţi“: „civilizaţia romană“, dimpotrivă, „a murit (…) dintr-o absenţă excesivă“ („Belphégor“, în B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, ediţie de Vasile Teodorescu, studiu introductiv de Mircea Martin, traducere de Sorin Mărculescu, Ed. Minerva, 1980, p. 169). În fapt, în ciuda polemicii, acest apologet al silogismului, al logicii, bine căţărat pe meterezele raţionalismului, îi este simpatic lui Fondane, deoarece în acest spirit al tuturor umorilor şi exceselor, în spatele antimodernului, stă modernul. Mai târziu, comentând vitriolantul eseu Succesele bergsonismului, în care Benda vitupera împotriva filosofului, Fondane simte corect că „apologia (…) poate fi o ghilotină şi ştreangul pe care îl oferim, un tramplin“ („Succesele bergsonismului“, în Imagini şi cărţi, ed. cit., p. 376). Până la urmă, fantasma lui Bergson (adulat de Benda într-o primă fază) face parte din „copiii supuşi ori rebeli ai sensibilităţii tale“, la fel ca „familia ta“, „discipolii tăi“, chiar tu însuţi. Bergson, denunţat şi sub chipul lui Belphégor, reflecta dublul perfect antinomic al lui Benda, imaginea de sine în care nu se mai recunoştea. În fond, Benda citea subiectiv, prea subiectiv, aşa cum făcea, de altfel, şi Fondane. E reconfortant, până la urmă, să ai un lector ca Benda. Şi Fondane, postum, îl va avea.
Aşa că nu Benda, ci Maurras (B. Fundoianu, O teorie a clasicismului: Charles Maurras, în Imagini şi cărţi din Franţa, 1921; ed. a II-a, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2006,
pp. 23-30) va fi principalul cal de bătaie al lui Fondane în privinţa contestării romantismului. În Trois idées politiques, ideologul francez anexa acest curent Reformei şi Revoluţiei, toate trei socotite verigi principale ale lanţului „blestemat“ al modernităţii. Ideile lui Maurras seamănă cu cele ale lui Benda, doar că vinovat pentru răul modern nu e genericul „Belphégor“, ci „trei reformatori“ concreţi, Descartes, Luther şi Rousseau. Lui Maurras, Fondane îi reproşează rigiditatea, încăpăţânarea cu care doreşte ordinea şi unitatea unui clasicism abstract fără să ţină cont de însăşi devenirea în istorie. Acest imobilism doctrinar l-ar transforma într-un spirit „pozitivist“, chiar „comtist“ (p. 49). Clasicismul său schematic ar fi unul fals, asemănător unei partide de şah abstracte, în care există un singur jucător, autorul: „Tabula rasa, întâi, pe urmă construirea. Maurras va privi istoria ca pe un joc de şah, în care adversarul, după ce şi-a aşezat cu personalitate figurile în linie de bătaie, s-a retras din joc. Maurras va provoca deci istoria ca şi cum n-ar exista adversar. Îl înlătură. Îi înlătură şi figurile“ (p. 26).
Contra lui Benda şi lui Maurras, Fondane apără ideile sociale şi politice creditate şi de romantism, printre altele, socotind că „oricât de ridicule ar fi în cunoaştere, ideile de libertate, de egalitate sau de progres (…) sunt nişte puternice stimulente de voinţă colectivă“
(p. 169). Lui Benda şi Maurras le este opus Gide (cel din Les Nourritures terrestres sau Le retour de l’enfant prodigue), scriitor admirat de Fondane în aceşti ani de tinereţe, deoarece acesta nu încearcă o copiere tale quale a clasicului, ci o reinventare a lui, ca mască (ipocrită) a modernului. Acolo unde Maurras vede Revoluţia, apoi romantismul ca purtătoare a unor viruşi fatali, şi unde vituperatorul Benda se luptă cu Belphégor, Fondane vede „trei fenomene care au înnoit de trei ori, cu trei aspecte, sensibilitatea modernă“ (p. 28), nu însă în sens progresist, ci pentru că ar fi permis, printre altele, ca reacţie, acea mult dorită revenire înapoi, dar care seamănă cu un neaşteptat pas înainte. Aşa ar fi noul clasicism al lui Gide, care nu este însă un simplu neo-clasicism, ci un clasicism modern, care „presupune Reforma, Revoluţia şi Romantismul“ (p. 62). Clasicul ar fi aşadar postfaţa modernului – iată o idee revoluţionară… în sens reacţionar, cum vor fi atâtea alte idei ale lui Fondane, care se delimitează astfel, încă de pe acum, de comilitonii săi avangardişti. Gide îi este opus lui Maurras: „Maurras ocoleşte obstacolul şi obstacolul rămâne în picioare. Gide îl răpune, nu lepădându-l ca pe-un hoit puturos, ci încorporându-l, cum se încorporează un parfum“ (p. 28). Apărând romantismul, Fondane apără în fond modernul, dar nu modernul avangardei din care face parte, ci modernul clasic al lui Gide. Alt paradox al lui Fondane: el este un antimodern în cadrul unei grupări a modernismului extrem, cum era avangarda. Acest dubiu al antimodernului îl face să se despartă din ce în ce mai vehement de grupul suprarealist parizian, pe care îl contestă cu argumentele lui Benda. Pentru Fondane, ei încarnează cel mai bine „trădarea cărturarilor“. Pe de altă parte, spre deosebire de Benda, care le reproşa refugiul în iraţionalism, Fondane li-l va imputa pe acela contrar – eşuarea în raţionalitate, din care, am văzut şi până acum, se trag toate relele.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper