BeNeLUX

Un articol de George Neagoe

Când postul public de televiziune avea exclusivitatea transmisiilor din Champions League, nu ştiam dacă sunt meciuri în zilele de marţi şi miercuri. Cumva era mai bine. Îmi pregăteam cursurile masterale şi aveam eficienţă la locul de muncă. Dar aflam şi regulile jocului. Difuzarea materialelor promoţionale nu suplimenta bugetul asigurat instituţiei. Se întâmpla în 2009–2010. Michel Platini – bun experimentalist francez – iniţia noul nou format al Ligii. Aceeaşi Mări(r)e, dar cu rădăcini în istoria competiţiei. De atunci, învingătoarea din finală e din nou sărbătorită în tribuna oficială, ca Realul Saetei Rubia – Alfredo di Stéfano – în 1956. Între timp, TVR a achiziţionat drepturile pentru Cupa Mondială din 2010 şi acum ştiu din timp desfăşurătorul. Altceva însă vreau să reamintesc. Tot din sezonul când Interul veteranilor antrenaţi de Mourinho lua trofeul, a apărut întrebarea: „cine iese din grupe?“. S-a repetat, s-a perpetuat, s-a extins. şi astfel iat-o preluată şi în discuţiile despre turneul din Brazilia. Aşadar, cine a ieşit din grupe?
Din grupa B, fosta campioană mondială, Spania. Olé! Din grupa C, a trecut în optimi Grecia, arătându-ne că, dacă nu încetăm să râdem pe seama ei, s-ar putea să ne taie viza de Rusia 2018. Echipa lor e desghinată. Jucătorii nu rezistă la efort. Dar nici nu depun vreunul. Aleargă crăcănaţi. Îi plimbi pe linia 4 de metrou a Capitalei, unde tunelurile au adâncimi mai mari, şi încep să sufere de bătăi. Fizic şi cronologic, au rămas din 2004. Nu se văd deloc anii. Au luat atunci Europeanul şi acum se duc şi ei la plimbare. Or, indiferenţa e arma lor secretă. Îl aşteaptă pe jucătorul cu mingea. Îl înconjoară, îl deposedează. Trimit torpile în aut. Tactica lor e să scape de balon. Nu-i poţi dribla, fiindcă aşteaptă nemişcaţi. Pasează cu portarul şi se califică, având golaveraj negativ şi patru puncte. Nu surprind prin nimic. S-au învăţat totuşi să facă bătături. Adversarii nu-i au pe DVD-uri şi rămân bulversaţi de lentoarea mişcărilor. Pantomima grecilor de pe teren nu impresionează. Numai că fotbalul înseamnă goluri. Iar grecii nu fac daruri degeaba. În optimi, s-au izbit de ţărm. Costa Rica i-a întrecut după penaltiuri. Dar, în statistica oficială, meciul s-a încheiat la egalitate. De fapt, grecii au plecat acasă fără a fi înfrânţi.
Mă bucur pentru Columbia şi pentru James Rodriguez, care creşte ca Făt-Frumos, posibil lider al marcatorilor la finalul turneului. Pe acest mijlocaş ofensiv l-am descoperit pe când mă jucam Championship Manager (tot prin 2010), aşa cum se zvonea că ar face Mourinho. Interul lui Eto’o, Milito, Thiago Motta şi Lúcio a fost experimentat cât să funcţioneze un an. Un an al apogeului şi al disoluţiei. Veni, vidi, fugii la Real Madrid după aceea, şi Interul se tot redresează, ca pe vremea strămoşilor: Recoba, Crespo, Julio Ricardo Cruz, Hakan Şükür, Robbie Keane, Verón, Vieri sau Ronaldo. Fiindcă tot am enumerat atâţia atacanţi, mi-e ciudă că azi se vorbeşte despre tot felul de „inovaţii“ în sistemele de joc, care maschează ineficienţa pregătirii unor tipuri de jucători esenţiali până la Europeanul din 2008.
Ce 9 fals, feţii moşului?! Gargară fără sare pentru dispariţia vârfului de careu, exploziv şi lipsit de indulgenţă cu portarii. Când îi alerga Thierry Hernry pe fundaşi, sucindu-le zona lombară, ştiai că e aproape gol. Mingea avea traiectoria unui bumerang. Dacă lovea bara, se întorcea la el şi marca. Sau când Il Fenomeno primea la marginea careului mare, făcea o bicicletă din trei răsuciri şi plesnea balonul cu stângul, aşezându-l în colţ. Vâjâia ca şi cum Schumacher îl urmărea pe Villeneuve să-l arunce în ţărână. Pippo Inzaghi stătea în offside dinainte să înceapă meciul. Nu se încălzea. Se aşeza strategic. Simţea unde e locul mai umed. Parcă lua rolele cu el, zvăpăiatul Hermes al Squadrei Azzura. Van Nistelrooy făcea preluare şi şuta. Încleşta pumnii în semn că a respectat planul. Aşa e bucuria campionilor. Scurtă şi deasă. Îşi conservase celulele şi când l-a adus Realul, în 2006. A bătut şi pe acolo niscaiva recorduri. Van Nistelrooy era ca vinul bun. Îmbătrânea, dar tot el băga mortul în casă. Anglia n-a avut vârfuri din secolul trecut, de când mâncau părinţii mei „adidaşi“. Şi ajunserăm la cel mai longeviv şi poate, în curând, cel mai titrat golgheter – Miroslav Klose. Fără el, s-au zdrumicat nemţii până să depăşească Algeria în optimi. Germania l-a naturalizat, polonez fiind, din lipsă de efective. L-au nimerit. 2002, 2006, 2010, 2014, 2018… E şi pomanagiul devotat, şi executantul magistral. Dă gol şi la vârsta a treia… Cu bastonul. Lazio Roma se bazează pe el. Eu aş vrea să-l văd la AC Milan. Are vârsta optimă pentru „Diavoli“: 36 de ani. Rossoneri sunt capsomani. Nu-i interesează jucători sub 26-27 de ani. Îi cumpără. Îi testează. Observă că nu s-au adaptat. Îi trimit cu împrumut să se rodeze, bănuind că le trebuie un juniorat mai lung. Îi recheamă la 31 şi abia după ce s-au integrat în angrenaj dau totul pentru culori. Italia şi Anglia au ieşit la braţ din grupa D, însă nu în optimi. Au ieşit în decor. Nici nu li s-ar fi cuvenit altă traiectorie. Sfidez pe oricine să spună repede 5 titulari din fiecare tabără. Tot cu Gerrard sau cu Pirlo? Ambii sunt extrardinari la cluburi, chiar indispensabili. La Mondial se caută altceva. I se spune omogenitate. Englezii nu o pot obţine, pentru că legea transferurilor în campionat impune ca jucătorii cumpăraţi să fi jucat minimum 75% din meciurile respectivelor echipe naţionale. Lucrul e şi discriminatoriu, şi lăudabil. Iată efectul parşiv: cine vine acolo îi depăşeşte pe oamenii Albionului. Să privim loturile lui Man City, Arsenal, Chelsea, Tottenham. Unde sunt englezii titulari? Man United are britanici! Italienii practică suferinţa totală. Campionat sărac, ineficienţă în Champions League, uzură cu rumorile privind aranjamentele, încrâncenare pusă pe seama tacticizării. Barzagli – Bonucci – Chiellini alcătuiesc o tripletă bunicică pentru Juventus. Dar sunt un trident defensiv, nu de mijlocaşi de creaţie. „Bătrâna Doamnă“ şi-a păstrat Lo Scudetto cu ajutoare externe: Arturo Vidal, Carlos Tevéz, Fernando Llorente, Paul Pogba. Ultimul din listă pare urmaşul lui Patrick Vieira. Are trunchiul ţeapăn şi poate să susţină o coroană de vedete, galopând fără suspine, recuperând, pasând decisiv, marcând. Îl ajută ambele picioare, cu care loveşte aproape cu aceeaşi intensitate. I-a împins pe francezi în sferturi, după ce nigerienii îi jumuliseră pe împăunaţii „Cocoşi“.
Spania a intrat în vacanţă. La fel şi Cristiano Ronaldo. O pauză indispensabilă de refacere (mi s-a părut bolnav de o febră localnică sau că nu a dormit corespunzător), după care Balonul de Aur să repornească fuleurile alături de Bale, Ramos, Benzema, Isco şi poate de Radamel Falcao. E nemaipomenită Cupa Mondială. Dar nu e indispensabilă în evaluările finalului de an. Mai are o problemă CR7 în a-şi menţine trofeul, deşi are şanse să dea, până în decembrie, vreo 70 de goluri. Nu Messi, pe argentinian îl ştie. Şi-a revenit Arjen Robben. Joacă exact unde a început la PSV. Atancant dreapta de picior stâng, puţin retras. Aleargă de parcă ar legăna copilul la sân. Cară şi pruncul, şi mingea. Nu-l prinzi. Are tricoul lipit de corp. Împreună cu van Persie poate face un cuplu redutabil ca Didi şi Vava, ca Völler şi Klinsmann, ca Henry şi Trezeguet, ca… van Basten şi Gullit.
Până atunci, mai sunt multe portocale de mâncat. Şi, sper să nu dau greş, mai e şi o descindere sub nivelul mării. O finală Olanda-Belgia? Be-Ne? Lux!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper