B. Fondane. Literatură şi revoluţie

Un articol de Oana Soare

Înscrierea suprarealiştilor în slujba ideologiei comuniste avea de ce să-l îngrijoreze pe Fondane, care stabilise, încă din primii ani ai deceniului 4, varii diagnostice asupra morţii poetului şi a poeziei în lumea modernă. Autorul intenţiona să participe la Congresul Internaţional al Scriitorilor, din iunie 1935, de la Paris, cu o intervenţie atipică, intitulată L‘écrivain devant la Révolution (1).
Dat fiind caracterul prea accentuat al evenimentului de „meeting politic“, intuit de scriitor încă de dinainte, impresia fiindu-i confirmată de intervenţiile la care asistă, discursul său va rămâne unul „nerostit“. După cum se ştie, miza acestui Congres Internaţional, unde suprarealiştii (Aragon mai cu seamă) au avut o poziţie politică protuberantă, era racordarea poeticului, a literaturii în general, la doctrina materialismului dialectic şi la ideologia Revoluţiei bolşevice; aceasta şi ca reacţie la tendinţa opusă, de ancorare în fascism şi naţional-socialism. În acest sens, Aragon, în discursul său din 25 iunie 1935, intitulat Le retour à la réalité, făcea următoarea pledoarie: „Je réclame le retour à la réalité, et c´est la leçon de Maiakovski dont toute la poésie est partie des conditions réelles de la Révolution. (…) Nous autres, les alliés du prolétariat révolutionnaire, ses frères de combat, (…) nous accueillons comme une parole joyeuse le mot d´ordre de la littérature sovietique, le réalisme socialiste“(2).
Autorul Trădării cărturarilor, prezent în sală, avea un exemplu eclatant al teoriei sale; în discursul său, politicos şi indirect, va acorda un distant vot de blam unei asemenea tendinţe periculoase. Cât despre Fondane, intervenţia sa era un adevărat cap de acuzare; cu atât mai mult cu cât de virajele ideologice ale lui Aragon şi ale celorlalţi suprarealişti se distanţase cu câţiva ani în urmă. În discursul său, Fondane ar fi pledat exact pentru contrariu; între literatură şi revoluţie nu s-ar stabili vreo relaţie de auto-stimulare, ci, eventual, una de respingere polemică: „(…) avem toate motivele să ne temem că cultura nu e nici ea decât un concept contrarevoluţionar; gândirea ar fi şi ea contrarevoluţionară; şi, în măsura în care fiecare dintre noi, fie el şi un militant pasionat, cunoaşte angoasa, insomnia, descurajarea, plictisul, fiecare dintre noi, fie el Lenin, Stalin sau Maiakovski, adăposteşte în el un contrarevoluţionar“ (p. 139). Literatura nu poate fi decât contra-revoluţionară – importante şi nu chiar nebănuite căi îl aduseseră pe fostul avangardist (care scria volume „tradiţionaliste“) la acest loc comun al discursului antimodern. Plictisul, angoasa, sinuciderea (adică umanul vulnerabil, partea de „paria“ a fiinţei, cum o numeşte în eseul său postum despre Baudelaire) ar fi mult mai semnificative, reflectând însuşi ilogicul, iraţionalul, viaţa – Fondane, care îşi numea filosofia „existenţială“ (nu existenţialistă!), are obsesia vieţii; or, orice Revoluţie are în spatele ei un întreg eşafodaj teoretic, adică raţional, şi o logică eminamente optimistă. Ce l-ar aştepta pe artistul care ar avea naivitatea să susţină o revoluţie precum cea bolşevică, încrezătoare în „primatul economicului“ şi care definea progresul şi utopia în maniera beligerantă a ciocnirii claselor? Contestarea ideologiei naziste nu l-a împins pe acest hăituit al istoriei care a fost Fondane, prea lucid pentru a se lăsa păcălit, spre marasmul socialist. Astfel că, departe de orice iluzie (posibil?) salvatoare, Fondane oferă o bună lectură a doctrinei marxiste, care pretinde „să stabilim o legătură de interdependenţă între aceste revolte spirituale izolate şi mişcarea revoluţionară a claselor în ascensiune sau în cădere şi să nu vedem în ele decât nişte pure răsfrângeri pasive ale luptelor economice ale claselor“ (p. 126). Or, infuzarea esteticului prin etic – în ultimul termen Fondane înglobează toate valenţele raţiunii militante – ar reprezenta tocmai „autopsia culturii“.
Care ar putea fi raportul dintre scriitor şi Revoluţie? Fondane inventariază o serie de cazuri: cel al scriitorului „în acelaşi timp un revoltat şi un revoluţionar“, de tipul Voltaire, Rousseau, Nietzsche sau Rimbaud; cel al scriitorului „deplin conformist pe plan social“ şi „revoltat pe plan spiritual“, ca Pascal, Baudelaire, Mallarmé, Lautréamont, şi, în fine, cel al scriitorului „perfect conformist din punct de vedere spiritual“ şi „revoluţionar pe plan social“, ca Zola, Henri Barbusse sau scriitorii socialişti. Fondane avantajează cea de a doua categorie, pentru că în opinia sa adevăratului scriitor „nu-i place deloc acţiunea, revoluţia, nu-i place câtuşi de puţin să moară pe baricade“ (p. 127). În acest sens, Fondane îl opune pe Hugo lui Baudelaire, aşa cum o va face şi mai târziu, în amplul eseu postum deja amintit: „Acesta şfaptul că adevăratul scriitor nu poate fi decât contra-revoluţionarţ explică de ce tocmai Baudelaire, sadicul, necrofilul, farsorul înveterat, dandy-ul, opiomanul, a fost şi este maestrul nostru şi nu Hugo, apostolul, exilatul, cântăreţul progresului şi al mulţimii“ (p. 132).
Spre deosebire de Fondane, Benda, antimodernul şi reacţionarul de stânga, îşi va ţine discursul, deşi poziţia sa nu diferă, în linii mari, de cea a scriitorului român. În afară de teza despre „trădarea cărturarilor“, pe care, în condiţiile de faţă, o ilustrau perfect, avangarda şi suprarealismul erau şi din alte puncte de vedere vehement contestate de Benda. Exact în calitatea lor de produs al modernităţii, fie şi numai din cauza unei folosiri a limbajului pe care o socotea a fi abuzivă, ca să nu mai vorbim de hegemonia iraţionalului. Doar că Benda este paradoxal şi ambiguu, capabil să ţină un discurs mascat. Eseistul francez opune arta occidentală artei comuniste, constatând, fără drept de apel, profunda lor incompabilitate, care ar deriva tocmai din relaţia acestora cu „primatul economic“. Prima, arta occidentală, îl ignoră cu totul, pentru că, prin originea ei elenistică, s-ar adresa oamenilor „qui croient aux activités de luxe“; este orice, numai „populară“ nu – şi, în plus, „ce qui, chez elle, est populaire – la poésie du terroir, les chansons de métier – n’est pas littéraire“(3).
Cât despre cea de-a doua, adică despre arta comunistă, care s-ar sprijini pe o concepţie „entièrement nouvelle“, aceasta ar trebui să şi fie una cu totul nouă – „et par ses sujets, et par son ton, et par le public auquel elle s’adresse“ (p. 83). Or, o asemenea artă „ne sera nullement le prolongement de la nôtre, mais (…) en sera quelque chose d’entierement différent et, en réalité, la négation“ (p. 83). Şi Benda, „reacţionarul de stânga“, se delimita de miza congresului, neînţelegând să reducă literatura la implementarea ideologiei. De altfel, la sfârşitul viitorului său eseu, La France byzantine, îşi va exprima, cu aceeaşi precauţie, dar la fel de clar, dubiul că o astfel de literatură înfeudată ar putea salva literele franceze de mai vechea lor cangrenă: modernismul.
Fondane sesizează bine dispreţul lui Benda la adresa noii literaturi şi găseşte o comparaţie potrivită pentru acest vituperator neobosit, care ataca furibund lumea modernă bine adăpostit în biblioteca sa clasicistă şi, mai ales, într-o imaginară cochilie a Raţiunii (divinitatea sa conceptuală). Benda ar semăna cu Iulian sau cu vreun alt filosof păgân „în mijlocul lumii păgâne primitive“ (p. 142). Pe Fondane îl nemulţumeşte un aspect marginal al discursului lui Benda, şi anume faptul că acesta opusese socialismul gândirii occidentale, socotindu-l strict o emanaţie a gândirii orientale. (În fapt, Benda nu pomenise nimic de socialism, ci strict de noua literatură sovietică.) După Fondane, socialismul ar fi tot o emanaţie a gândirii occidentale, având precursori în secolul al XIX-lea; mai mult decât atât, „creatorul său ştiinţific, Marx, inspirat de Hegel, era german şi evreu“. De altfel, însuşi Nietzsche i-ar fi răspuns, indirect, lui Benda, în vituperaţia sa antimodernă şi anti-creştină: „Dar încă Nietzsche i-a răspuns victorios lui Benda: căci a văzut, pe bună dreptate, în mişcarea socialistă o înnoire a creştinismului – a unui creştinism care, păstrându-şi etica intactă, a deplasat doar termenul metafizic şi a înlocuit cerul cu pământul“ (p. 142). Cu alte cuvinte, socialismul era un produs al gândirii iudaice învingătoare, moderne, pe care o denunţa ca „alienată“ şi alienantă în eseul despre Şestov de care vorbeam la început. Cât despre Benda, acesta va contesta, peste câtva timp, materialismul dialectic, vinovat de a se închina unui „idol romantic“ – idol denunţat, e drept, cu alte exemple, încă din eseul Belphégor. Iată-i pe cei doi, Fondane şi Benda, iarăşi faţă în faţă, şi tot în chestiuni de modernitate, antimodernitate şi iudaism.

 

Note:

1 Benjamin Fondane, L’écrivain devant la Révolution, discours non prononcé au Congrés International des Ecrivains de Paris (1935), préface de Louis Janover, Paris-Méditerranée, 1997. Intervenţia este inclusă în volumul Scriitorul în faţa revoluţiei. Articole politice din perioada 1927-1935), alegerea textelor, studiu introductiv şi notă asupra ediţiei de Mircea Martin, traducere din limba franceză de Ion Pop, ed. I.C.R., Bucureşti, 2004). Citatele sunt date după această ultimă sursă.

2 Pour la défense de la culture. Les textes du Congrés international des écrivains, Paris, juin 1935, réunis et présentés par Sandra Teroni et Wolfgang Klein, Editions Universitaires de Dijon,
coll. Sources, Dijon, 2005, p. 470.

3 Pour la défense de la culture…, ed. cit., p. 82.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper