Artă poetică de restrişte. Arghezi aproape inedit

Un articol de Ion Simuţ

Volumul Anii tăcerii (2010), de la Arad, începe cu acest poem, reprodus în facsimil la pagina 60 şi transcris în pagina următoare. Poate fi înţeles şi acceptat ca un fel de prefaţă lămuritoare pentru contextul în care sunt scrise toate celelalte poeme. Există şi alte explicaţii versificate de acest fel în lotul de inedite ale anilor 1948-1955. Poemul este datat în capul paginii: „Sfânta Paraschiva, 1951“. Nu are titlu. Este o filă curată, cu un scris citeţ, cu cerneală neagră, cu câteva modificări uşor de înţeles.
Primele două versuri fac o strofă, care enunţă foarte clar tema. În manuscris, primul vers notat este „Vino, condeiule,-ncoace“, dar este însoţit de un semn grafic folosit în corectura tipografică pentru a indica schimbarea ordinii între primul şi al doilea vers din manuscris. Ediţia de la Arad nu cunoaşte semnul şi începe poemul cu versul care trebuie să fie al doilea. Prin urmare, şi titlul atribuit de editor între paranteze drepte (aşa cum se procedează în cazul poemelor fără titlu) corespunde greşit celui de-al doilea vers. Editorii de la Arad nu observă nici faptul că primele două versuri alcătuiesc o strofă şi o contopesc cu următoarea. Mai înregistrăm o eroare de lecţiune, la sfârşitul versului 6 din strofa a doua: „mucenie“ (care rimează cu „hârtie“ din versul anterior) este citit „mucenic“, având ca efect stricarea rimei.
Cele mai multe stâlciri în transcrierea manuscrisului în ediţia de la Arad sunt de notat în strofa a patra. În versul al doilea este omisă, inexplicabil, prepoziţia „pentru“. Ultimele două versuri din strofa a patra sunt desfigurate, pentru că ediţia nu înţelege deplasările topice atât de specific argheziene, transcriind aberant şi derutant: „Şi mă închin cu ea şi în loc de trei/ Degete strânse-n frunte spre condei“. Corect este: „Şi mă închin cu ea în loc de trei/ Degete strânse-n frunte, pe condei“. Adică, dacă renunţăm la deplasările topice şi preluăm în fraza amplă şi versul anterior, comunicarea poetică e mai clară, pusă în continuitatea firească a segmentelor disjuncte: „Mi-a mai rămas o mână-ntreagă şi mă închin cu ea pe condei, în loc de trei degete strânse-n frunte“. Transcrierea din ediţia de la Arad creează confuzie, făcând ininteligibil finalul strofei a patra.
În sfârşit, să mai semnalez trei mici erori de transcriere. În strofa a cincea, aceea din două versuri, vocativul din finalul primului vers e „streine“, nu „străine“. Prima formă e specific argheziană şi o întâlnim cel mai frecvent în poezia sa, deşi nu în exclusivitate. De asemenea, în primul vers din ultima strofă Arghezi scrie „cenuşe“, nu „cenuşă“, în acelaşi spirit al formelor şi variantelor fonetice mai vechi. Apoi, în versul al cincilea din penultima strofă editorul de la Arad citeşte „optimă“, în loc de „optimi“, ce se continuă logic cu „zecimi de om“. Astfel de mici erori în transcriere alterează textul arghezian exact atât cât să trezească neîncrederea cititorului şi să-l facă să proiecteze asupra acestor poeme suspiciunea de imperfecţiune. Citite mai atent, aceste manuscrise risipesc incertitudinile semănate de ediţia de la Arad şi ne fac să observăm că suntem în atelierul unui maestru.
În acest manuscris nu sunt decât două-trei variante de reţinut şi de comentat. În loc de „cuvântul zace“ se poate bănui sub ştersătură varianta „cerneala tace“. În dreptul primului vers, „De ani la rând cuvântul zace“, apare ca variantă de rezervă „De zece ani“. O astfel de precizie temporală ne face să credem că Arghezi plasează începutul acestei perioade neprielnice prin 1941, dacă socotim după datarea din acest manuscris: 1951. E de purtat o discuţie separată pe această temă: de când este profund stânjenită creaţia poetică argheziană de vitregia vremurilor? Perioada de secetă şi restrişte pentru poet nu e chiar atât de lungă, dacă urmărim apariţiile în presă şi în volume după Biobliografia lui D. Vatamaniuc (2005): în 1942 apare romanul Lina; în 1943 apare a treia ediţie definitivă de Versuri la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă; în anii 1942, 1943, 1944 apar nu mai puţin de şapte volume de versuri pentru copii, în condiţii modeste, e adevărat; în 1946 apare o antologie de Versuri alese la Editura de Stat, iar în 1947 volumul Una sută una poeme. Dar contează ce simte poetul, nu ce înregistrează bibliografia. Şi apoi e de observat că primul vers nu adoptă precizia din formularea „De zece ani“, preferând referinţa mai vagă din sintagma „De ani la rând cuvântul zace“. E vorba mai ales de intervalul total neprielnic care începe în 1948, odată cu instalarea regimului comunist.
Pentru mai multă claritate, poetul adaugă în manuscris după primul vers din strofa a doua o precizare în paranteză, precizare care, în mod evident, nu trebuie transcrisă în versificaţie: „Tăcerea-i prinsă ca un mucegai (de el)“, adică de condei. Mai jos, în aceeaşi strofă, lateral dreapta, apar notate cuvintele „idolii de lână“, ca o variantă posibilă pentru „sfinţii de cârpă“ din versul al şaselea. Mai sunt câteva tăieturi, substituiri şi inversiuni operate în manuscris, dar nimic semnificativ într-un plan mai larg. Poate doar o modificare să mai notăm, în versul al patrulea din penultima strofă: în loc de „cei de ieri au fost oameni pe sfert“ se preferă „cei de ieri au fost numai pe sfert“, continuând cu „Şi nici atât, optimi, zecimi de om“.
Nemulţumirea poetului e profundă, nu e strict conjuncturală, nu doar faţă de oamenii (oficiali sau neoficiali) din preajma lui în 1951, ci şi faţă de „cei de ieri“ (de pildă, cei care l-au arestat în 1943 pentru pamfletul Baroane): „oameni pe sfert“ sau chiar mai puţin decât atât – şi cei de ieri, şi cei de azi. Aceştia îl obligă să tacă sau să-şi falsifice mesajul. Reacţia lui e categorică: niciodată nu a minţit, nu a „slujit la idoli de hârtie, la sfinţi de cârpă“ şi nu o va face nici acum. Tăcerea nu-i o soluţie. E, de fapt, o imposibilitate. Presiunea mesajului interior e atât de mare, încât nu poate fi reprimată. „Îngerul ascuns“ iese din mormântul sufletului la lumina graiului. Condeiul se pune la lucru pentru construcţia sensurilor şi pentru exprimarea interiorităţii. „Dorul de rugăciune“, revelarea sacrului eclipsează sau înlătură orice deşertăciune. Poezia este o formă de rugăciune. Dumnezeu, căutat ca pe un străin în depărtări şi în tării, este alături, în imediata apropiere a celui care năzuieşte să-l cunoască. Dragostea şi ura hrănesc ambivalenţa expresiei argheziene. Adoraţia şi blestemul, deşi îndreptate în sensuri diferite, sunt indisociabile: „Blestemul meu e tot o rugăciune“. Cuvintele însele au o dublă încărcătură, sacră şi demonică, alternativ sau simultan. Sufletul dilematic arghezian se răsfrânge în natura expresiei, supusă aceleiaşi dispute a contrariilor.

 

(De ani la rând cuvântul zace)
De ani la rând cuvântul zace.
Vino, condeiule,-ncoace.

Tăcerea-i prinsă ca un mucegai
Fulgi pentru aripi noi, prin scai,
Prin spini, prin buruieni de mătrăgună.
Nu l-ai făcut o viaţă de minciună
Şi n-ai slujit la idoli de hârtie,
La sfinţi de cârpă fără mucenie
Şi la Irozii sluţi din Miazănoapte
Care beau sânge amestecat cu lapte.

M-aş lepăda de tine bucuros
Dar n-am alt grai, condeiule, frumos.
Şi nicio o altă sculă mai adevărată
Pentru trezirea-n mine aşteptată
A îngerului meu ascuns.
Din sufletul închis ca un mormânt,
El s-a mişcat ca rădăcina în pământ
Şi-ncepe frunza, aripa să-i crească
Atinsă de-adierea mai proaspătă
cerească.

Nu ca să scrii pentru deşertăciune.
Ci pentru dorul meu de rugăciune.
Cel ce munceşte ştie că se roagă.
Mi-a mai rămas o mână-ntreagă
Şi mă închin cu ea în loc de trei
Degete strânse-n frunte, pe condei.

Te-am căutat o viaţă, streine,
Şi tu erai alăturea de mine.

Nu te freca la ceafă şi la tâmplă.
Trecutu-i vinovat de ce se-ntâmplă.
Nu pot să iert, atât nu pot să iert
Că cei de ieri au fost numai pe sfert
Şi nici atât, optimi, zecimi de om,
Cum e o cracă ruptă dintr-un pom.
O ramură uscată fără rod,
Pribeagă şi ivită dintr-un nod.

Că iese în cenuşe scânteie din
tăciune,
Blestemul meu e tot o rugăciune.
Fără de voie inima şi gura
Se însoţesc cu dragostea şi ura.
Şi-aceleaşi gânduri şi cuvinte
Sunt când spurcate, Doamne, şi când      sfinte.

Sfânta Paraschiva, 1951

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper